„De ce scrii, Andra? Și dacă o faci, de ce nu ții ceea ce scrii pentru tine, pentru jurnalul tău? De ce trebuie să o faci public?”
Îmi pun această întrebare aproape obsesiv în ultima vreme. Rulează continuu în mintea mea deoarece doresc să îmi dau un răspuns sincer, dureros de sincer dacă este nevoie. Vedeți voi, anul acesta am fost mai mult ca niciodată preocupată de propria autenticitate. Iar în căutarea aceasta am descoperit nevoia mea exagerată de admirație, am putut în sfârșit să o privesc drept în față, să o recunosc, să nu mai fug de ea, să vorbesc despre ea, să o accept și să lucrez la a o vindeca. Nevoia de admirație noi toți o avem, când facem ceva demn de ea și ne este recunoscută, apreciată, ne oferă o stare de bine, ne ridică stima de sine, deci este firesc să o dorim, să o căutam, să o primim, însă când ea te aruncă în perfecționism, workaholism, people pleasing și incapacitatea de a fi vulnerabil, devine o problemă. Cel puțin pentru mine. Așadar, în ceea ce privește scrisul, am vrut să știu exact cât este despre hrănirea nesănătoasă a egoului și cât este despre altceva. Dacă este despre altceva, despre ce anume este? Faptul că mult timp n-am găsit răspunsul a fost unul din motivele pentru care n-am reușit să scriu susținut. Desigur, nu este unicul motiv, dar le iau pe rând.
Răspunsul mi l-am dat recent, la scurt timp după ce mi-am recitit jurnalele din adolescență. Mi-am dat seama că scrisul mi-a servit ca instrument de copying, de a face față multor lucruri dureroase pe care le trăiam atunci. În scris puteam să-mi mai dau voie să fiu eu, cu bune și rele. Nici acolo în totalitate, dar mai bine decât deloc. Teama de „ce spune lumea” era imensă. Am crescut într-o societate în care „ce spune lumea” era mult mai important decât ce ne spunem noi despre noi, decât ce vrem noi de la noi și am cărat greutatea aceasta cu mine până în viața de adult. Deși n-ar părea. Mulți n-ar spune asta despre mine, n-ar zice că mă descrie. Mai degrabă ar zice că sunt arogantă, tipicul „know it all”, „grandomană” cum mi-a zis o fostă colegă de liceu (scriu rândurile astea cu zâmbetul pe buze, pot în sfârșit să mă amuz pentru că acum știu că nu este așa, dar atunci m-a durut, de aceea nici n-am uitat). Dacă mă întreba cineva de treaba asta, i-aș fi zis că poate oi fi avut problema aceasta cândva, dar acum cu siguranță nu, fiindcă par un om sigur pe mine, vocal, puternic, care de multe ori intimidează, care contrazice pe teme sensibile, care merge uneori contra curentului sau părerilor populare. Mă mințeam, nu voit, dar o făceam.
Am început blogul acesta undeva prin 2014 parcă. Aveam 20 și puțin de ani. Uitându-mă în spate, analizând cât de mult conta părerea altora despre mine, mi se pare un miracol că am avut curajul să o fac. Poate pentru unii nu este mare lucru, dar pentru mine reprezintă enorm. De fiecare dată când am scris ceva public sau scriu în prezent, îmi arată că eu contez pentru mine, că pot să îmi fiu alături, că e mai important ce simt eu despre mine, nu restul. Este de fapt una din resursele importante din viața mea care mă fac să mă simt puternică și autentică. N-am să vă mint și să susțin că nu mă bucură tare atunci când scriu ceva și place sau, poate, ajută. Mă bucură enorm, dar mai tare mă încântă că nu e motivul principal pentru care o fac. Îmi confirmă că sunt pe drumul cel bun. Sper că sunt. Nu mai vreau să am certitudini. Încerc să găsesc confort în a nu avea toate răspunsurile. Am îmblânzit din pornirile maniheiste.
Prin urmare, de fiecare dată când o să mai vedeți că am postat ceva scris de mine, să știți că nu mi-a fost ușor, mereu o fac cu îndoială, teamă, anxietate, dar cumva am găsit puterea să fiu alături de mine, faptic, nu doar la nivel declarativ.
Zilele acestea nu pot să nu mă gândesc la profesori. Mi-ar fi imposibil. Îmi vorbesc copiii la centru despre asta. Vuiește televizorul cu știri despre grevă. Văd îngrijorarea, susținerea sau revolta pe fețele multor părinți. Prietenele mele care lucrează în sistem luptă pentru un trai decent, pentru respect, pentru a aduce o schimbare reală, nu doar în viața lor, ci și a copiilor. Foștii mei profesori din generală sau liceu am auzit că luptă și ei. Pe social media curge cu păreri împărțite. Am pe Facebook multe foste colege de facultate care activează în învătămânțul de stat. Femei minunate care fac cinste meseriei de dascăl, dar sunt sătule de umilințe, promisiuni deșarte și cerințe la limita imposibilului pe un salariu de nimic. Să fie astă un moment de răscruce? Să fie clipa mult așteptată în care profesorii merg până în pânzele albe pentru a fi luați în serios? Sper mult răspunsul să fie da. Și nu e ușor, oameni buni! În momentul de față, profesorii sunt teribil de șantajați emoțional. Li se spune că nu se gândesc la viitorul copiilor, că pun în pericol examenele, că elevii vor avea de suferit, că nu vor putea recupera ce pierd zilele acestea. Din ce am auzit, sunt școli unde se pune o presiune fantastică pe ei să înceteze greva. Sunt amenințați că vor rămâne fără loc de muncă. Le reamintesc constant că dacă greva nu ține pot pierde într-o săptămână până la 1000 lei din 2500, 3000 sau 4000 lei.
Dragi colege sau colegi (pentru că am și bărbați pe aici care lucrează ca profesori), vă văd, vă aud și vă susțin cu toată inima mea. Nu știu cum să vă ajut mai mult decât să vă încurajez cum știu eu mai bine, adică scriindu-vă, vorbind despre asta. Din punctul meu de vedere sunteți niște eroi. Nu există zi să nu mă încerce un sentiment de regret că nu predau la stat. Însă îmi cunosc limitele. N-aș fi putut niciodată să trăiesc la limita subzistenței, nici în numele unui țel mai măreț ca mine. Mă cunosc, m-aș fi frustrat tare, aș fi fost teribil de nefericită, de stresată. Toate le-aș fi dus ulterior în sala de clasă. Când iubești cu adevarat meseria asta vrei să o faci bine, vrei să oferi copiilor tot ce ai mai bun din tine. N-ai cum să faci asta când te lupți pentru supraviețuire sau depinzi de alții ca să poți face ce îți place. Multe dintre profesoare, ca să poată continua în școli, care o fac cu demnitate, de cele mai multe ori trăiesc cu părinții la 30, 40 de ani sau depind exclusiv de salariul șotului. Dar ce facem cu cei care n-au cu cine să își împartă traiul, cheltuielile? Dragi profesori, hai să nu mai lăsăm pe nimeni să ne spună că suntem egoiști, că cerem prea mult. Noi știm foarte bine că datoria principală pe care o avem cu toții este, înainte de toate, față de noi și de familiile noastre. N-ai cum să faci magie în sala de clasă când nu poți să dormi de griji că nu știi dacă ai ce pune mâine pe masă, dacă îți ajung banii să plătești facturile, poate chiria. Dacă ai tu ca profesor copii, e mai tragic. Dedicarea aceea pe care o doriți de la profesori vine cel mai mult când sufletul tău e plin, atât de plin că vrei să împrăștii bunăstarea aceasta pretutindeni. Nu mai amintiți de dascălii aceia care se sacrifică și fac performanță, de cele mai multe ori în mediul rural, cu toate că se chinuie. Sunt, da, oameni deosebiți, sunt de 3 ori eroi, însă aș baga mâna în foc că le dau și lor târcoale amărăciunea, îndoielile, burnout-ul. Sunt de multe ori pe pilot automat. Nu toată lumea poate funcționa așa, cu atâta sacrificiu de sine. Mulți psihologi v-ar confirma că nici nu e sănătos. În sufletul salvatorilor stă foarte multă durere de fapt. Și dacă chiar merită toată aprecierea, hai să le-o arătăm luptând împreună.
Dragi părinți, susțineți-vă și apreciați-vă învățătorii copiilor voștri. Mă adresez mai ales celor foarte revoltați, supărați pe profesori. Știu, sunt mulți care vă dezamăgesc, care le fac viața elevilor parcă un iad. Știu, doare teribil când vă vine acasă copilul plângând că a fost jignit, bătut sau îngropat în teme. Dar nu e cazul să ne răzbunăm pe toți. Nu e momentul să generalizăm. Altfel riscăm și pe cei buni, cei care își duc munca cu dragoste, să îi pierdem. Acum e momentul să le fim alături. Luptăm apoi să înlăturăm oamenii care n-au ce căuta în învățământ. Credeți-mă, sunt mulți, mulți profesori, nu doar părinți, care doresc să dispară. Să le luam pe rând, mai întâi să îi ajutăm să câștige înapoi din demnitate. Scrieți-le și mulțumiți-le, spuneți-le că le sunteți alături, chiar dacă aveți copii care dau examene. Nu sunt ei cei egoiști, cei care nu se gândesc la binele copiilor voștri. Să nu uităm asta. Sau dacă nu îi puteți susține, măcar nu mai aruncați cu noroi, nu îi mai jigniți, nu îi mai certați. Uneori te simți tare singur ca profesor, te simți tare deznădăjduit.
Nu sunteți singuri, iubiți profesori! Ceva trebuie să se schimbe. Dacă nu vreți să luptați pentru cei care sunt în sistem, luptați pentru cei care urmează să intre. Să facem meseria asta atractivă pentru tineri. Luptați pentru cei care își doresc nespus să profeseze, dar nu s-ar putea descurca niciodată doar din salariu de acum. Cum am fost eu acum mai bine de 10 ani. Când am terminat facultatea, remunerarea unui profesor de engleză era undeva până în 1000 lei. Eu nu proveneam dintr-o familie cu posibilități materiale mari. M-am orientat spre privat. Acolo îmi ofereau 900 lei, dar mi se promitea că va crește (nu a crescut, dar asta este o altă discuție). Părinții mei, pentru a mă ajuta la început de drum, și-au vândut singurul bun pe care îl mai aveau, un apartament cu 3 camere. Au împărțit suma la jumătate între mine și fratele meu. Ei s-au mutat la țară și s-au descurcat cu ce le mai oferea traiul acolo, mai nimic adică. Din banii dați de părinții mei mi-am luat o garsonieră la mansardă și m-am angajat imediat cum am terminat anul III. Vă dați seama că nu puteam să trăiesc cu atât. Ai mei mai îmi ofereau și pensia lor amărâtă de 600 lei și puțin, plus mâncare ce o produceau la fermă. Dar și ei se chinuiau să trăiască decent. Să nu credeți că erau boieri. Acolo și-au distrus sănătatea mintală și fizică. Însă și asta este o poveste pentru altă dată.
Dacă vreți profesori bine pregătiți, trebuie să fie bine recompensați. Și da, unde sunt salarii mari, este și multă responsabilitate. Ca să faci față ca profesor în zilele noastre trebuie să tii pasul cu schimbările, să te formezi continuu. Toate cursurile, workshop-urile, atelierele sunt foarte scumpe. Mai ai nevoie de terapie, să faci față epuizării (care este inevitabilă de multe ori, mai ales în sistemul ăsta bolnav), să înveți să îți gestionezi stresul, presiunea. Nu poți să te oprești la ce te învață facultatea sau modulul psihopedagogic. Învățarea meseriei se face cu adevarat în practică. Nicio carte, modul sau facultate nu te pregătește pentru ce întâmpini în sala de clasă. D-aia profesorii mai au nevoie de mentori, dar mai ales de susținere continuă.
Împreună putem. Împreună trebuie de fapt să lucrăm. Educația de calitate se face prin buna colaborare dintre educatori și părinți. Susținerea trebuie să existe din ambele părți, fără să mai arătăm atâta cu degetul. Fără să căutăm mereu vinovatul. Viața e destul de grea și așa, hai să ne-o facem mai frumoasă.
Întrerup seria de poze frumoase din Thailanda cu o fotografie făcută săptămâna trecută la ziua mamei mele. Una în care n-am stat să mă chinui să găsesc unghiul perfect în care să ieșim fară cusur. Am vrut doar să imortalizez momentul cu toate că, după cum se vede, îmi era greu să schițez un zâmbet. Mi-a fost greu să mă dau jos din pat. Să mă îmbrac. Trăgeam ceva pe mine și mă opream să plâng. Mă pieptănam și apoi stăteam să mai îmi șterg din lacrimi. Mă duceam în sufragerie și mă ghemuiam în brațele lui Ștefan, care mă pupa, mă mângâia, mă alinta. Când mă gândesc la lucrurile pentru care sunt recunoscătoare, răbdarea și afecțiunea lui sunt mereu în topul listei mele. Mă fac să mă simt norocoasă și în siguranță. Cumva am reușit să ies din casă chiar dacă mă simțeam mizerabil, pentru că asta facem pentru oamenii pe care îi iubim, nu? Ne străduim, luăm fiecare zi cum vine, punem pauză suferințelor noastre pentru a-i alina pe alții sau, în cazul meu, a-i sărbători. Și de ce vă spun vouă toate astea? Motivele mele sunt deopotrivă egoiste și altruiste.
În primul rând, este despre autenticitate și înfrângerea unei frici. Mi-a fost mult timp aproape imposibil să vorbesc sau să recunosc că am perioade în care îmi este greu, în care mă simt copleșită. Să mai și scriu despre asta este ceva care mă sufoca de-a dreptul. Însă am descoperit mai demult că exact lucruile care mă sperie teribil, dar pe care aleg să le înfrunt, chit că doar pun vârful degetului în marea învolburată, sunt lucrurile care apoi slăbesc corsetul și mă lasă să respir mai bine. De fiecare dată când voiam să împărtășesc din momentele apăsătoare, vocea mea critică interioară mă certa. “Dar ce îți dai tu atâta importanță?”, “Ce atâta îți plângi de milă? Crezi că alții nu au probleme?”, ”De ce vrei să îi încarci pe alții cu dramele tale?”, ”Unii oameni au probleme serioase, reale, nu fleacurile tale”. Iar exemplele pot continua la nesfârșit. Apoi, a intervenit frica de a nu fi judecată sau, mai rău, de a nu fi percepută ca un om slab. Adevăratul film horror la care nu voiam să mă uit deoarece masca de “femeie puternică” a fost un proiect la care am muncit silnic. De fiecare dată când lăsam garda jos în preajma cuiva și mă confesam că mă simt copleșită sau că îmi este teamă de ceva anume, reacțiile erau de pura uimire. “Serios? Păi, tu pari Xena, prințesa războinică. Pare că ai putea să muți munții din loc.” În momentele acelea îmi făceam o cruce invizibilă, mă bucuram enorm că dau impresia asta, pentru că eu trăiam mereu cu senzația că oamenii văd perfect în interiorul meu. Acum, nu mai doresc să fac asta. În viață de zi cu zi nu o mai fac de ceva vreme. Nu mă mai bucur când “păcălesc” oamenii. Îmi adâncește sindromul impostorului cu care mă lupt de când mă stiu. Social media are multe minusuri, dar cred că poate fi și un loc minunat în care citim fel de fel de povești reale care ne inspira, ne dau putere, ne fac să ne simțim mai puțin singuri sau anormali. Iar pagina mea nu vreau să fie doar despre vacanțe frumoase, reușite, petreceri și cine știe ce alte experiențe care dau impresia că am viața perfectă. Postarea aceasta exact despre asta este, despre a mă lepăda de nevoia de a fi perfectă. Și dacă ceea ce am scris face pe cineva să respire ușurat și să gândească – “Phuu, deci nu sunt singurul care simte așa sau are zile în care datul jos din pat pare o misiune imposibilă”-, mă bucură enorm. Am ajuns la partea altruistă pentru care mă expun. De vă întrebați ce anume mi-a declanșat starea de atunci, vă spun sincer că nu știu sigur. Din ce am citit și am discutat în terapie, ar fi “prețul pe care îl plătești” în momentul în care ieși ușor, ușor de pe pilot automat. Sau poate este o trăsătură de caracter care mă face să fiu melancolica. Încă descopăr lucruri despre mine. Este un proces și trebuie să am răbdare se pare. Sunt foarte mulți ani de când sunt pasionată de dezvoltare personală și lucrez cu mine. A pornit ca o dorință puternică de a fi o parteneră, o profesoară, o fiică, o soră sau o prietenă mai bună și de a mă ierta pentru toate momentele în care n-am fost. Deocamdată, atât mă simt în stare să scriu. Îmi doresc în viitor să pot mai mult.
A doua zi am fost mai bine, chiar dacă nu în totalitate. Ce a ajutat a fost o discuție pe bune, vulnerabilă, sinceră cu o prietenă despre ce ne este teamă, ce ne îngrijorează sau ne stresează. Sunt recunoscătoare și pentru asta, că am astfel de oameni în jur. I’m lucky that way.
Astăzi este Ziua Internațională a Bărbatului, iar Facebook-ul mi-a amintit că pe vremea asta anul trecut postam un filmuleț tare drag mie cu tatăl meu din ziua în care am scos actele cu Ștefan. Cred că este un exemplu minunat pentru de ce merită să celebrăm bărbații din viața noastră. Totuși, uităm adesea de ziua aceasta sau dacă ne amintim, nu facem același tam-tam ca de Ziua Femeii. M-am întrebat de ce oare stau lucrurile așa, de ce nu sunt rețelele de socializare pline de poze cu femei care își sărbătoresc bărbații, postări în care le mulțumesc că există, de ce nu aleargă de bezmetice după cadouri sau de ce nu se face coadă la raionul de bere ori nu se stresează să organizeze vreo cină romantică, vreo surpriza prin care să le dăm de înțeles ce importanți sunt în viața noastră. Care ar putea fi motivele reale ce ne împiedică să facem asta, daca nu luam în calcul cauza istorică a discriminării femeilor, care, firește, deține un prim loc în clasificarea argumentelor plus faptul că este o sărbătoare relativ nouă. Cred că ar fi un subiect fain de dezbătut cu ei, însă până una alta am încercat să îmi răspund la această întrebare și m-am gândit cam așa. Să fie explicația faptul că nu pun ei mare accent pe asta? Să le fie indiferent, doar e o zi că oricare alta? Aici instinctul meu ar zice că nu stau lucrurile chiar așa. Doar orice ființă umană e dornică de admirație și apreciere. Atunci poate nu le place pur și simplu pentru că vine în contradicție cu anumite principii de masculinitate? Îmi și imaginez o replică dată de vreun Gigi-contra:”Acum ce mai urmează, să dorim să primim și flori ca niște p–e “. Culmea, este o replica pe care cred că aș auzi-o perpetuată și de multe femei. Asta ar însemna că de vină ar fi societatea care poziționează mereu femeile și bărbații la poluri opuse. Ne-am obișnuit cu ideea că femeia este simbolul frumosului, bunătății, blândeții, sacrificiului, iar bărbatului i se pune semnul egal cu duritatea, puterea, acțiunea, protecția, chiar imaturitatea. Raționând așa, nu e de mirare că femeia se dorește a fi sărbătorită, iar bărbatul nu. Judecata asta m-a dus apoi cu gândul în alte două direcții. Prima ar fi că din multe discuții cu femeile cu care interacționez, fie ele persoane apropiate sau cunoștinte, reiese că nu își considera iubitul, soțul, concubinul a fi un partener la viața în doi în adevăratul sens al cuvântului. Aud femei care își descriu bărbatul comportandu-se “ca un copil”, “de parcă e handicapat”, “ca și cum îl doare în cot” mai ales când vine vorba de responsabilitățile care țin de casă, de organizare, de creșterea copiilor. Desigur, cauzele sunt multiple și au uneori legătură ba cu nevoia excesivă de control a femeilor în aria asta, ba cu concepția fie a unuia, ori a amândurora că nu e responsabilitatea bărbatului să se implice în astfel de treburi. Mai sunt și altele, evident, însă asta explică o leacă de ce atât femeile, cât și bărbații ar fi de părere că femeile merită mai mult să fie cinstite. A doua cărare pe care au apucat-o cugetările mele a fost una asemănătoare unei expresii englezești – “A trip down memory lane” (o călătorie pe străduță amintirilor, o excursie în trecut)- în care mi-am amintit cu ce credințe despre bărbați am crescut. Cu ocazia asta mi-am amintit și motivul pentru care îmi displac generalizările de tipul “toți bărbații sunt../, toate femeile vor…/toți creștinii fac…./, toți francezii/evreii/arabii sau etc dreg. Le consider dăunătoare deoarece creează cadru pentru discriminare, feminitate/masculinitate toxică, ură, fanatism, naționalism toxic, you name it, adică, când tragi linie, multă suferință. Astfel, mergând pe aceasta cărare, mi-au venit în minte credințe ca: “toți bărbații înșală”, “toți bărbații vor femei slabe”, “bărbații adevărați nu plâng/nu poartă roz/ vor doar sex” și multe altele pe care nu mi le mai amintesc. În schimb, pentru ei era mult mai acceptat, scuzat, chiar de așteptat, să se angajeze în comportamente promiscue, iresponsabile, imature, cumva erau puternici, dar slabi în a-și controla instinctele animalice, agresive, sexuale. Ca tânără ți se spune des că bărbații buni sunt rari, aproape ființe mitologice, unicorni ,dacă vreți, despre care se zvonea că exista, dar trebuia să fii mega norocoasă să găsești vreunul printre atâția cai deșucheați. Genul acesta de convingeri te învață să te ferești de bărbați ca și cum ar fi ceva rău, te învăță să fii mereu în gardă și totodată, să accepți sau să scuzi niște comportamente nocive. Personal, a fost nevoie de multă muncă să ies din filmul ăsta, să zdruncin aceste gândiri limitative, iar asta s-a datorat nu doar lucratului conștient cu mine, ci și bărbaților mișto din viața mea, fie ei prieteni, iubiți, tata, frate, soț, unchi. Stând de vorbă cu ei mi-am dat seama că este al naibii de greu să fii și bărbat. Și ei suferă, plâng, au frici, își doresc să fie văzuți, apreciați pentru cine sunt. Se tem să nu dezamăgească, să nu fie respinși, mințiți, manipulați. Sunt confuzi în legătură cu anumite așteptări, de multe ori nerealiste, pe care le avem de la ei: să ne citească gândurile, să fie sensibili, dar nu plângăcioși, să fie duri, dar nu agresivi, să fie stăpâni pe sine, dar nu aroganți, să fie romantici, dar cu măsură, să fie atenți, dar nu disperați, să fie stâlpul casei, dar să te trateze ca pe un egal. În plus, dacă ar putea să se poarte cu tine precum o prințesă, să te plimbe prin toată lumea, eventual să te ducă pe o plajă exotică în care el, acum cu vreun trup de Jason Momoa, să îți aducă un cocktail fară să comenteze, ar fi excelent. Fiecare sex își are propriile provocări și cred că ar trebui să încetăm să facem o competiție din cine suferă mai mult, care e sexul mai tare, care e mai util. Este un consum cretin de energie care nu aduce nimic bun, doar o luptă continuă de putere din care nu are nimeni nimic de câștigat in the end. Femeile, ca să facă față într-o lume a bărbaților și să-și câștige niște drepturi, au împrumutat multe comportamente și trăsături considerate cândva pur masculine. Acum câțiva ani se vorbea cu frică de un fenomen ce părea de nedorit, de speriat chiar, și anume, “p–dificarea bărbatului”. Mi s-au părut nedrepte miștourile. Dacă pe vremea războaielor se justifica cumva dinamica polarizată dintre femei și bărbați, acum nu prea îi mai văd sensul. Femeile au avut șansa să arate că pot rămâne femei și jonglând cu multa energie masculină. Cred că și bărbații au acest drept fară să le fie teamă de a fi judecați. O majoritate de bărbați n-au mai fost nevoiți să plece la război și s-au trezit deodată că nevoile pe care le au femeile de la ei nu mai sunt aceleași ca până atunci și că trebuie să le descopere cu noi instrumente ce mult timp au fost considerate pur feminine: ascultare, blândețe, o altă implicare în viața domestică, vulnerabilitate, o altă relație cu partea emoțională. Așadar, dragi bărbați, de ziua voastră vă doresc un drum lin spre autocunoaștere, curajul de a fi voi înșivă, orice înseamnă asta și credința că sunteți cu siguranță iubiți și apreciați. Nevoia de voi încă există, însă pentru fiecare femeie este diferită, iar voi doar trebuie să vă dăruiți celei potrivite. Aș mai vrea să vă spun să nu uitați că nu sunteți niciodată mai frumoși, in and out, ca atunci când iubiți sincer, protejați, încurajați și sunteți autentici. Nu aveți cum să dați greș în felul acesta. Tatăl meu a iubit o singură femeie timp de 46 de ani și din momentul în care și-a asumat o familie a fost acolo pentru noi zi de zi, oricât de greu l-a tratat uneori viața și pentru asta va avea mereu dragostea și respectul meu, mai ales pentru faptul că mi-a arătat că unicornii există. Ba chiar trăiam cu unul în casă. De 7 ani trăiesc alături de un alt unicorn. Voi credeți în ei?
Nu este niciun secret că ziua nunții este un eveniment cu adevărat special în viața celor care aleg să pornescă pe drumul acesta, dar v-ați întrebat vreodată ce s-ar fi putut întâmpla în plus în acea zi ca să devină și mai valoroasă? Probabil, ați spune că nimic. Și eu aș fi răspuns la fel, pentru că nu aveam de unde să știu ce surpriză minunată mi se pregătea.
Ora 16:00 și puțin, joi, 14 iulie. Așteptam în curtea bisericii, alături de cei dragi, să vină momentul oficierii cununiei religioase. Eram deopotrivă emoționată și panicată. Nimic din ce plănuisem până la momentul acela nu ieșise cum îmi propusesem. Încercam din răsputeri să mă calmez și să blochez orice gând negativ despre cine știe ce dezastru închipuit ar mai fi putut urma. Ca să-mi distrag atenția, m-am angajat într-o conversație cu o prietenă. Nu mai știu despre ce discutam, însă îmi amintesc perfect cum, aparent fără motiv, i s-a schimbat deodată expresia serioasă a feței într-un surâs larg, cald și îmi zice:
– Întoarce-te! cu veselie în glas.
Contrariată, dar curioasă dau să mă întorc.
– Ba nu! Nu te întoarce!
Ce, Dumnezeu, se întâmplă? mă întrebam. E razna prietena asta a mea? Are chef de glume tocmai acum când eu simțeam că urmează să mă scurg pe asfalt?! N-am mai rezistat și m-am rotit.
Pe poarta bisericii doar ce intraseră patru siluete zâmbitoare, cu flori în brațe, care păreau să aparțină unor tineri. Mijesc ochii bine, n-aveam pe nas ochelarii și mi-era teamă să nu-mi joace miopia feste. Dar nu, era real ce vedeam: patru dintre copiii mei au venit să mă vadă în ziua nuntii mele. Știau de acest “complot” câțiva, dar nu mi-au șoptit nimic.
Este greu de pus în cuvinte ce sentimente m-au încercat. Mi-au dat îndată lacrimile și a fost nevoie să îmi adun toată forță interioară ca să nu le las să îmi curgă șiroaie. Că mi-au făcut o mare bucurie, sunt convinsă că ei știu asta. Totuși, nu cred că și-au dat seama, poate până în ziua de astăzi, ce a însemnat cu adevărat gestul lor pentru mine. Când am pornit pe cont propriu, una din temerile mele a fost că munca mea nu va avea aceeași valoare, aceeași însemnătate precum daca aș fi lucrat la stat. Mi-a fost frică că poate vor considera că fac ceea ce fac doar pentru bani și, astfel, nu voi reuși să creez relații semnificative cu elevii mei. Un aspect important pentru mine de altfel. La toate acestea s-au adăugat desigur și îndoielile pe care le-am avut (despre care am mai scris) și pe care le mai am uneori în privință activității mele de profesor. Am ce trebuie? Fac ce trebuie? Ce este nevoie să schimb, să adaug, să învăț pentru a fi o “profă” (mai) buna?
Faptul că acești adolescenți (îmi place să cred că de știau detaliile evenimentului ar fi fost mai mulți, chiar și de alte vârste) au simțit să își rupă puțin din timpul lor liber (unde mai punem că majoritatea și muncesc pe timpul verii) să vina să mă vadă într-un moment important din viață mea, că s-au gândit să-mi facă o surpriză, că au știut că prezenta lor îmi va provoca un sentiment de fericire, m-a făcut să simt că totuși ceva din ceea ce fac, fac bine. Este cel mai onorant tip de feedback din câte există, în special din partea unor adolescenți care știm cu toții că doar greu îi strunim să facă ceva dacă nu este din propria lor voință.
Așadar, vă mulțumesc din suflet pentru acest cadou prețios. Sunteți minunați. Vă îmbrățișez cu tot dragul și aprecierea mea.
Adevărul este că mă aflu în burnout. N-am mai avut resurse pentru scris, citit sau orice altă activitate creativă. Survival mode șașe zile pe săptămână și cam atât. Deși mi-am promis că voi avea grijă să nu mai ajung la minimum cu bateriile, mă bucură faptul că am realizat din timp de data aceasta că am uitat să mai bag și încărcătorul în priză de ceva vreme. Așadar, am luat măsuri ca să nu îmi dau shut down forțat și sper să îmi revin cât de curând, dar până atunci m-am gândit să vă las câteva rânduri pe care le-am scris undeva prin luna mai, dar pentru care mi-a lipsit total energia să postez.
~Nu știu voi cum sunteți, însă, de când a început războiul acesta, simt că o bucățică din mine s-a ofilit. Spiritul meu a primit o lovitură sănătoasă pe perioada pandemiei, dar încrederea că vor veni zile mai bune a sălășluit undeva ascunsă. Acum, ceva parcă s-a frânt și nu mă pot bucura de nimic în totalitate ca înainte. De aceea nici n-am mai scris nimic pe aici. Mi se pare că orice aș zice este de-a dreptul trivial, nesemnificativ sau lipsit de sens.
În aparență, duc o viață normală. Îmi văd de muncă, de familie, de prieteni, de copiii mei (care nu sunt ai mei de fapt, dar așa îmi place să îi consider deoarece reprezintă mai mult decât simpli cursanți pentru mine). Am încercat să limitez informațiile din media pentru a mă proteja o vreme și să pot funcționa, altfel, probabil, nu m-aș mai fi oprit din plâns. Totuși, o întâmplare recentă mi-a reamintit că nu e nimic normal din ceea ce trăim. Mă pregăteam să ies din casă. Nu mai știu exact unde mă duceam. Deodată, am auzit niște zgomote care semănau al naibii de mult cu niște împușcături. Primul instinct a fost să merg la geam să verific ce se întâmplă și de unde vin sunetele acelea. Rațiunea îmi șoptea că momentan noi nu suntem în pericol, însă frică a preluat îndată controlul.
De atât a fost nevoie să mă bage în sperieți, niște zgomote ciudate, care nici acum nu știu de unde au venit sau dacă nu cumva mi le-am închipuit. Și atunci am simțit vină. Vină că noi suntem în siguranță și alții nu. Vină că fiecare a făcut și face ce poate, ajută cum poate, dar tot nu a fost suficient. Rușine că am tresărit de la un zgomot când alții trăiesc un adevărat coșmar zi de zi, noapte de noapte, de aproape trei luni încoace. Compasiune pentru teroarea pe care trebuie să o suporte. O poză, o știre, o poveste, un zgomot, orice mică chestie legată de război și efectele sale mă fac să realizez că duc zilnic în mine lupte cu tot felul de emoții: neputință, furie, revoltă, rușine, compasiune, dezamăgire. Dacă pandemia mi-a amintit cât de fragilă este condiția umană, războiul asta mi-a amintit cât de distructivă ne este specia. Se pare că n-am evoluat atât de mult pe cât credeam. Și nu, nu trăiesc în Fairyland încât să nu știu că războiul nu era nici înainte pe cale de dispariție, că alte state n-au suferit sau încă suferă din cauza asta, ori câtă nedreptate există încă în lume, însă petrecându-se totul atât de aproape de casă, în Europa secolului XXI, care trebuia să fie un model de pace și prosperitate, face ca lucrurile să fie, în opinia mea, de zeci de ori mai grave și absurde.
La un număr de zile mă trezesc rugându-mă ca totul să fie un vis oribil din care să mă trezesc curând. Mă culc cu gândul că poate mâine se va termină totul. Dar nu se termină. Iar asta nu mă determină decât să mă întreb unde o să ajungem. Oare ce Dumnezeu mai urmează? Vremuri și mai tulburi cu siguranță (prelungirea războiului, probabil o criză, foamete, mai multe boli, poluare, încălzire globală, sărăcie, violență, radicalizare, plus multe altele). Teama, incertitudinea, tensiunea, agresivitatea plutesc puternic în aer ca o ceață deasă, sufocantă. Totuși, vreau să cred că atâta timp cât încă mai există bunătate, cât ne mai ținem umanitatea vie, cât mai trăiesc oameni cu empatie, o să existe mereu speranța unei zile de mâine mai bune.
M-am luptat mult în trecut cu pesimismul și scepticismul. Mi-au fost camarazi sau cel puțin așa mă mințeam că sunt, prieteni de încredere, pentru că punând mereu răul înainte, ce te putea dezamăgi, nu-i așa?! Însă, într-un final, am ajuns la concluzia că deznădejdea și amărăciunea nu ajuta la absolut nimic, ba din contră. Ele doar omoară, nu doar dorința de a se încheia un coșmar, ci orice motiv pentru a mai vrea să te trezești a doua zi. Sunt tocmai ceea ce determină omul să zacă inert și neputincios, așteptându-și moartea, pe puntea unui vapor ce se scufundă, cu toate că nu duce lipsă nici de bărci, nici de colaci de salvare. ~
Ascult de vreo două zile un podcast despre autenticitate, sens, traumă și dezvoltare personală de la Fain & Simplu, o discuție între scriitoarea Petronela Rotar și Mihai Morar. Subiectele dezbătute sunt foarte interesante și, inevitabil, m-au făcut să mă gândesc, retrospectiv, la foarte multe episoade din viață mea. Momentan vreau să mă opresc puțin la ideea de sens, și anume la nevoia de a simți că ai un scop pe acest pământ și nu îi faci umbră degeaba. Pentru mine, unul dintre lucrurile care îmi aduc multă satisfacție este munca cu copiii. Este foarte recompensatoare, deși grea, consumatoare de energie, mai ales atunci când vrei să îți pui amprenta într-un mod pozitiv pe sufletul lor.
Când am pornit pe acest drum, am făcut-o cu foarte multă teamă. Dacă nu sunt suficient de bună? Dacă o să dau greș? Dacă fac sau zic ceva care va traumatiza copiii? Să fii profesor mi se părea o chemare care presupunea multă responsabilitate, răbdare, tact. O meserie ce trebuia făcută fără cusur. Doar formam mici omuleți, nu? Perfecționistă fiind, am vrut de foarte multe ori să renunț, mai ales în primii ani, pentru că, mi se părea mie, nu fac o treabă excelentă. În plus, predatul nu era nimic din ce mă așteptăm eu să fie, copiii erau altfel față de cum fuseserăm noi, era foarte diferit față de ce citisem în cărți sau mă pregătise școală ori cursurile de specializare. Îmi aduc aminte ceva ca și cum s-a întâmplat ieri, ceva care mi-a schimbat total perspectiva asupra predatului.
Mă luptăm cu foarte multe noțiuni despre ce credeam eu că înseamnă să fii un profesor bun. Aveam în cap dascăli pe care i-am iubit, alții pe care nu. Încercăm să iau exemplul bun de la X și să evit să aplic ce a făcut Y și nu mi-a plăcut. Un profesor bun era mereu pregătit, nu greșea, nu țipa, nu certa, nu lovea, nu dădea multe teme, știa să controleze și să se controleze în orice situație – “un bun actor să fii”, îmi zisese cândva un prof-, nu i se citeau grijile pe față, nu avea zile proaste, avea mereu toate răspunsurile și multe alte astfel de credințe. Cu unele sunt încă de acord, altele făceau totul să fie epuizant. De mulți ani lucrez în privat și pe atunci obișnuiam să merg eu la casa clientului să fac engleză cu copiii. În ziua respectivă, lucram cu doi frați: o fetiță de clasa a VIII-a și fratele ei mai mic. Făceam de ceva vreme cu ei și, desigur, îmi erau dragi, mă atașasem de ei foarte mult. N-ai cum altfel când petreci mult timp cu cineva. Cu fetița nu aveam probleme, însă fratele ei îmi făcea zile fripte. Eram sigură că mă urăște pentru că nu voia să facă nimic din ce îi spuneam, nu voia să mai învețe, să lucreze. Nu fusese mereu așa, dar ceva se schimbase. Am încercat să aplic orice metodă îmi trecea prin cap, bună, rea, numai să reușesc să îl fac să învețe. Eram dezamăgită de mine, simțeam că îi dezamăgesc pe părinți și pe copil. Mă decisesem să renunț. Era ultima zi, ultima ședință. Îi spusesem și lui de multe ori că aveam să nu mai vin, dar nu mă lua în serios. Eram sigură că fac alegerea potrivită. Voiam până la urmă ce era mai bun pentru ei și acceptasem ideea că nu eram eu aia. Mama lui îmi spusese că refuzul de a învață nu se limita doar la engleză, dar eu voiam să fiu profesoara aceea care schimbă destine și te face să iubești studiatul. Doar ce încheiam ora și mă pregăteam să plec. Mama băiețelului îi zisese să intre în cameră, să își ia la revedere fiindcă era ultima oară când avea să mă mai vadă. A deschis ușa de la sufragerie, mi-a spus un “Pa!” rapid, a închis ușa la loc și a plecat. M-a întristat foarte tare, dar am zis că poate o merit, poate eram pentru el profesoara care avea să rămână în mintea lui – doamna „Așa nu”. Mi-am luat în schimb la revedere de la sora lui, ne-am îmbrățișat, ea mi-a mulțumit pentru ajutor, iar eu i-am urat succes la examene. Deodată, a intrat mama ei plângând în cameră. Am crezut că se întâmplase ceva, însă mi-a zis că se emotionase pentru că aveam să plec. Atât mi-a trebuit. Am început și eu să plâng, și fetița. M-au impresionat nespus. După ce ne-am liniștit puțin, m-am ridicat să îmi iau lucrurile. De nicăieri, simt cum două mâini mai mici mă cuprind. Mă uit în jos…băiețelul, care până atunci părea că nu dădea doi bani pe plecarea mea, era acum lipit de mine, în hohot de plâns, zicându-mi că îi pare rău și că nu credea că am vorbit serios. Am rămas înmărmurită, nu credeam ce îmi aud urechile. Nu mă așteptasem deloc la asta. Nu mai știu exact ce i-am spus, dar am plecat de acolo năucă. Am plâns și restul zilei. Nu înțelegeam ce s-a întâmplat, ce mi-a scăpat. Mai târziu am înțeles că am fost atât de preocupată de ideea că trebuia să fiu perfectă și a-l face cu orice preț să învețe încât îmi scăpase că pentru ei fusese suficient că îmi păsase, că le doream ce e mai bun. Uitasem complet de acest al șaselea simt, superputerea copiilor de a citi ce este în inima ta.
Am decis ulterior că trebuie să îmi dau voie să fiu vulnerabilă, imperfectă, să accept că uneori greșesc, pentru că doar așa aveam să învăț să fiu o profesoară bună, dar, mai ales, să renunț la a încerca să fiu dascăl ca X sau Y și să fiu eu, Andra. Cât de autentică și deschisă pot. Acum le cer copiilor feedback, le vorbesc despre provocările mele din copilărie, caut să-i înțeleg, îi rog la rândul meu să încerce să mă înțeleagă dacă nu fac ceva bine, admit când greșesc, dacă nu știu ceva sau nu îmi amintesc, nu pretind că de fapt știu și inventez o modalitate să-i duc de nas, ci caut răspunsurile împreună cu ei, ii întreb cum sunt, mă interesez de ce le place. Le arăt că îmi pasă, că mă străduiesc, chiar dacă uneori o fac stângaci deoarece am ajuns la concluzia că oricum mult mai semnificativ este ceea ce trezești în inima lor. Cu asta n-ai cum să dai greș. Nu suntem roboți, iar profesorii învață copiii mult mai mult decât materia pe care o predau, le dau lecții despre cum să fie oameni, adulți, despre viață, cum se trăiește ea și ce e important cu adevărat.
Feedbackurile mă ajută enorm. Îmi dau curaj și încredere să continui, de aceea am pus și două poze cu niște aprecieri primite recent, care mi-au făcut ziua mai frumoasă. Totodată, genul acesta de mărturisiri mă fac să vreau să fiu mai bună. Nu consider nicio clipă că n-aș mai avea de învățat multe despre cum se face meseria asta. Însă, am scris toată poliloghia aceasta dorind totodată, dacă ajunge și pe la alți profesori, să le spun…. poate nu li se spune des…Dacă ești genul de dascăl care îți pasă și te străduiești să îți faci munca cât de bine poți, în special în vremurile acestea, you rock! You are awesome! Keep up the great work!
Săptămâna aceasta facem Halloween. Online. Ne străduim.
roanoptii 