Meniu Acasă

Random thoughts


Adevărul este că mă aflu în burnout. N-am mai avut resurse pentru scris, citit sau orice altă activitate creativă. Survival mode șașe zile pe săptămână și cam atât. Deși mi-am promis că voi avea grijă să nu mai ajung la minimum cu bateriile, mă bucură faptul că am realizat din timp de data aceasta că am uitat să mai bag și încărcătorul în priză de ceva vreme. Așadar, am luat măsuri ca să nu îmi dau shut down forțat și sper să îmi revin cât de curând, dar până atunci m-am gândit să vă las câteva rânduri pe care le-am scris undeva prin luna mai, dar pentru care mi-a lipsit total energia să postez.

~Nu știu voi cum sunteți, însă, de când a început războiul acesta, simt că o bucățică din mine s-a ofilit. Spiritul meu a primit o lovitură sănătoasă pe perioada pandemiei, dar încrederea că vor veni zile mai bune a sălășluit undeva ascunsă. Acum, ceva parcă s-a frânt și nu mă pot bucura de nimic în totalitate ca înainte. De aceea nici n-am mai scris nimic pe aici. Mi se pare că orice aș zice este de-a dreptul trivial, nesemnificativ sau lipsit de sens.

 În aparență, duc o viață normală. Îmi văd de muncă, de familie, de prieteni, de copiii mei (care nu sunt ai mei de fapt, dar așa îmi place să îi consider deoarece reprezintă mai mult decât simpli cursanți pentru mine). Am încercat să limitez informațiile din media pentru a mă proteja o vreme și să pot funcționa, altfel, probabil, nu m-aș mai fi oprit din plâns. Totuși, o întâmplare recentă mi-a reamintit că nu e nimic normal din ceea ce trăim. Mă pregăteam să ies din casă. Nu mai știu exact unde mă duceam. Deodată, am auzit niște zgomote care semănau al naibii de mult cu niște împușcături. Primul instinct a fost să merg la geam să verific ce se întâmplă și de unde vin sunetele acelea. Rațiunea îmi șoptea că momentan noi nu suntem în pericol, însă frică a preluat îndată controlul.

 De atât a fost nevoie să mă bage în sperieți, niște zgomote ciudate, care nici acum nu știu de unde au venit sau dacă nu cumva mi le-am închipuit. Și atunci am simțit vină. Vină că noi suntem în siguranță și alții nu. Vină că fiecare a făcut și face ce poate, ajută cum poate, dar tot nu a fost suficient. Rușine că am tresărit de la un zgomot când alții trăiesc un adevărat coșmar zi de zi, noapte de noapte, de aproape trei luni încoace. Compasiune pentru teroarea pe care trebuie să o suporte. O poză, o știre, o poveste, un zgomot, orice mică chestie legată de război și efectele sale mă fac să realizez că duc zilnic în mine lupte cu tot felul de emoții: neputință, furie, revoltă, rușine, compasiune, dezamăgire. Dacă pandemia mi-a amintit cât de fragilă este condiția umană, războiul asta mi-a amintit cât de distructivă ne este specia. Se pare că n-am evoluat atât de mult pe cât credeam. Și nu, nu trăiesc în Fairyland încât să nu știu că războiul nu era nici înainte pe cale de dispariție, că alte state n-au suferit sau încă suferă din cauza asta, ori câtă nedreptate există încă în lume, însă petrecându-se totul atât de aproape de casă, în Europa secolului XXI, care trebuia să fie un model de pace și prosperitate, face ca lucrurile să fie, în opinia mea, de zeci de ori mai grave și absurde.

La un număr de zile mă trezesc rugându-mă ca totul să fie un vis oribil din care să mă trezesc curând. Mă culc cu gândul că poate mâine se va termină totul. Dar nu se termină. Iar asta nu mă determină decât să mă întreb unde o să ajungem. Oare ce Dumnezeu mai urmează? Vremuri și mai tulburi cu siguranță (prelungirea războiului, probabil o criză, foamete, mai multe boli, poluare, încălzire globală, sărăcie, violență, radicalizare, plus multe altele). Teama, incertitudinea, tensiunea, agresivitatea plutesc puternic în aer ca o ceață deasă, sufocantă. Totuși, vreau să cred că atâta timp cât încă mai există bunătate, cât ne mai ținem umanitatea vie, cât mai trăiesc oameni cu empatie, o să existe mereu speranța unei zile de mâine mai bune.

M-am luptat mult în trecut cu pesimismul și scepticismul. Mi-au fost camarazi sau cel puțin așa mă mințeam că sunt, prieteni de încredere, pentru că punând mereu răul înainte, ce te putea dezamăgi, nu-i așa?! Însă, într-un final, am ajuns la concluzia că deznădejdea și amărăciunea nu ajuta la absolut nimic, ba din contră. Ele doar omoară, nu doar dorința de a se încheia un coșmar, ci orice motiv pentru a mai vrea să te trezești a doua zi. Sunt tocmai ceea ce determină omul să zacă inert și neputincios, așteptându-și moartea, pe puntea unui vapor ce se scufundă, cu toate că nu duce lipsă nici de bărci, nici de colaci de salvare. ~

Categorii:Cugetări și versuri

andraracovita

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat: