Nu este niciun secret că ziua nunții este un eveniment cu adevărat special în viața celor care aleg să pornescă pe drumul acesta, dar v-ați întrebat vreodată ce s-ar fi putut întâmpla în plus în acea zi ca să devină și mai valoroasă? Probabil, ați spune că nimic. Și eu aș fi răspuns la fel, pentru că nu aveam de unde să știu ce surpriză minunată mi se pregătea.

Ora 16:00 și puțin, joi, 14 iulie. Așteptam în curtea bisericii, alături de cei dragi, să vină momentul oficierii cununiei religioase. Eram deopotrivă emoționată și panicată. Nimic din ce plănuisem până la momentul acela nu ieșise cum îmi propusesem. Încercam din răsputeri să mă calmez și să blochez orice gând negativ despre cine știe ce dezastru închipuit ar mai fi putut urma. Ca să-mi distrag atenția, m-am angajat într-o conversație cu o prietenă. Nu mai știu despre ce discutam, însă îmi amintesc perfect cum, aparent fără motiv, i s-a schimbat deodată expresia serioasă a feței într-un surâs larg, cald și îmi zice:

–         Întoarce-te! cu veselie în glas.

Contrariată, dar curioasă dau să mă întorc.

–         Ba nu! Nu te întoarce!

Ce, Dumnezeu, se întâmplă? mă întrebam. E razna prietena asta a mea? Are chef de glume tocmai acum când eu simțeam că urmează să mă scurg pe asfalt?! N-am mai rezistat și m-am rotit.

Pe poarta bisericii doar ce intraseră patru siluete zâmbitoare, cu flori în brațe, care păreau să aparțină unor tineri. Mijesc ochii bine, n-aveam pe nas ochelarii și mi-era teamă să nu-mi joace miopia feste. Dar nu, era real ce vedeam: patru dintre copiii mei au venit să mă vadă în ziua nuntii mele. Știau de acest “complot” câțiva, dar nu mi-au șoptit nimic.

Este greu de pus în cuvinte ce sentimente m-au încercat. Mi-au dat îndată lacrimile și a fost nevoie să îmi adun toată forță interioară ca să nu le las să îmi curgă șiroaie. Că mi-au făcut o mare bucurie, sunt convinsă că ei știu asta. Totuși, nu cred că și-au dat seama, poate până în ziua de astăzi, ce a însemnat cu adevărat gestul lor pentru mine. Când am pornit pe cont propriu, una din temerile mele a fost că munca mea nu va avea aceeași valoare, aceeași însemnătate precum daca aș fi lucrat la stat. Mi-a fost frică că poate vor considera că fac ceea ce fac doar pentru bani și, astfel, nu voi reuși să creez relații semnificative cu elevii mei. Un aspect important pentru mine de altfel. La toate acestea s-au adăugat desigur și îndoielile pe care le-am avut (despre care am mai scris) și pe care le mai am uneori în privință activității mele de profesor. Am ce trebuie? Fac ce trebuie? Ce este nevoie să schimb, să adaug, să învăț pentru a fi o “profă” (mai) buna?

Faptul că acești adolescenți (îmi place să cred că de știau detaliile evenimentului ar fi fost mai mulți, chiar și de alte vârste) au simțit să își rupă puțin din timpul lor liber (unde mai punem că majoritatea și muncesc pe timpul verii) să vina să mă vadă într-un moment important din viață mea, că s-au gândit să-mi facă o surpriză, că au știut că prezenta lor îmi va provoca un sentiment de fericire, m-a făcut să simt că totuși ceva din ceea ce fac, fac bine. Este cel mai onorant tip de feedback din câte există, în special din partea unor adolescenți care știm cu toții că doar greu îi strunim să facă ceva dacă nu este din propria lor voință.

Așadar, vă mulțumesc din suflet pentru acest cadou prețios. Sunteți minunați. Vă îmbrățișez cu tot dragul și aprecierea mea.

Adevărul este că mă aflu în burnout. N-am mai avut resurse pentru scris, citit sau orice altă activitate creativă. Survival mode șașe zile pe săptămână și cam atât. Deși mi-am promis că voi avea grijă să nu mai ajung la minimum cu bateriile, mă bucură faptul că am realizat din timp de data aceasta că am uitat să mai bag și încărcătorul în priză de ceva vreme. Așadar, am luat măsuri ca să nu îmi dau shut down forțat și sper să îmi revin cât de curând, dar până atunci m-am gândit să vă las câteva rânduri pe care le-am scris undeva prin luna mai, dar pentru care mi-a lipsit total energia să postez.

~Nu știu voi cum sunteți, însă, de când a început războiul acesta, simt că o bucățică din mine s-a ofilit. Spiritul meu a primit o lovitură sănătoasă pe perioada pandemiei, dar încrederea că vor veni zile mai bune a sălășluit undeva ascunsă. Acum, ceva parcă s-a frânt și nu mă pot bucura de nimic în totalitate ca înainte. De aceea nici n-am mai scris nimic pe aici. Mi se pare că orice aș zice este de-a dreptul trivial, nesemnificativ sau lipsit de sens.

 În aparență, duc o viață normală. Îmi văd de muncă, de familie, de prieteni, de copiii mei (care nu sunt ai mei de fapt, dar așa îmi place să îi consider deoarece reprezintă mai mult decât simpli cursanți pentru mine). Am încercat să limitez informațiile din media pentru a mă proteja o vreme și să pot funcționa, altfel, probabil, nu m-aș mai fi oprit din plâns. Totuși, o întâmplare recentă mi-a reamintit că nu e nimic normal din ceea ce trăim. Mă pregăteam să ies din casă. Nu mai știu exact unde mă duceam. Deodată, am auzit niște zgomote care semănau al naibii de mult cu niște împușcături. Primul instinct a fost să merg la geam să verific ce se întâmplă și de unde vin sunetele acelea. Rațiunea îmi șoptea că momentan noi nu suntem în pericol, însă frică a preluat îndată controlul.

 De atât a fost nevoie să mă bage în sperieți, niște zgomote ciudate, care nici acum nu știu de unde au venit sau dacă nu cumva mi le-am închipuit. Și atunci am simțit vină. Vină că noi suntem în siguranță și alții nu. Vină că fiecare a făcut și face ce poate, ajută cum poate, dar tot nu a fost suficient. Rușine că am tresărit de la un zgomot când alții trăiesc un adevărat coșmar zi de zi, noapte de noapte, de aproape trei luni încoace. Compasiune pentru teroarea pe care trebuie să o suporte. O poză, o știre, o poveste, un zgomot, orice mică chestie legată de război și efectele sale mă fac să realizez că duc zilnic în mine lupte cu tot felul de emoții: neputință, furie, revoltă, rușine, compasiune, dezamăgire. Dacă pandemia mi-a amintit cât de fragilă este condiția umană, războiul asta mi-a amintit cât de distructivă ne este specia. Se pare că n-am evoluat atât de mult pe cât credeam. Și nu, nu trăiesc în Fairyland încât să nu știu că războiul nu era nici înainte pe cale de dispariție, că alte state n-au suferit sau încă suferă din cauza asta, ori câtă nedreptate există încă în lume, însă petrecându-se totul atât de aproape de casă, în Europa secolului XXI, care trebuia să fie un model de pace și prosperitate, face ca lucrurile să fie, în opinia mea, de zeci de ori mai grave și absurde.

La un număr de zile mă trezesc rugându-mă ca totul să fie un vis oribil din care să mă trezesc curând. Mă culc cu gândul că poate mâine se va termină totul. Dar nu se termină. Iar asta nu mă determină decât să mă întreb unde o să ajungem. Oare ce Dumnezeu mai urmează? Vremuri și mai tulburi cu siguranță (prelungirea războiului, probabil o criză, foamete, mai multe boli, poluare, încălzire globală, sărăcie, violență, radicalizare, plus multe altele). Teama, incertitudinea, tensiunea, agresivitatea plutesc puternic în aer ca o ceață deasă, sufocantă. Totuși, vreau să cred că atâta timp cât încă mai există bunătate, cât ne mai ținem umanitatea vie, cât mai trăiesc oameni cu empatie, o să existe mereu speranța unei zile de mâine mai bune.

M-am luptat mult în trecut cu pesimismul și scepticismul. Mi-au fost camarazi sau cel puțin așa mă mințeam că sunt, prieteni de încredere, pentru că punând mereu răul înainte, ce te putea dezamăgi, nu-i așa?! Însă, într-un final, am ajuns la concluzia că deznădejdea și amărăciunea nu ajuta la absolut nimic, ba din contră. Ele doar omoară, nu doar dorința de a se încheia un coșmar, ci orice motiv pentru a mai vrea să te trezești a doua zi. Sunt tocmai ceea ce determină omul să zacă inert și neputincios, așteptându-și moartea, pe puntea unui vapor ce se scufundă, cu toate că nu duce lipsă nici de bărci, nici de colaci de salvare. ~

2019, vara. Scroll pe Facebook. Scroll. Scroll. Scroll. Hop! Eveniment. Lansare de carte la Constanța: Despre tristețea femeilor frumoase. Uhh, interesant titlu! Cine ar fi crezut că femeile frumoase ar avea motive să fie triste?! Nu au ele totul? Nu li se oferă totul? Nu li se deschid toate ușile? Cam așa tindem să credem, nu? „Trebuie să merg neapărat să aflu ce vrea mai exact să transmită autorul” gândit-ai eu. Uite așa am avut plăcerea să îl „cunosc”, platonic vorbind, pentru că nu i-am adresat mai mult de un mulțumesc după ce mi-a semnat cartea achiziționată la finalul evenimentului, pentru prima dată pe Andrei Ruse. Cu ocazia lansării colecției sale de proză scurtă, am aflat nu doar că este un tânăr scriitor român cu ceva publicații apreciate în palmares, dar și editorul de la Hyperliteratura, o editură care promovează scriitori români și le oferă procente mai mari la drepturile de autor față de multe alte edituri cunoscute de pe piață românească. Cu asta m-a cucerit din prima. „Avem nevoie de astfel de oameni în România” mi-am zis. Apoi, ceva din felul său modest de a fi, atitudinea de om obișnuit și emoționat de ceea ce trăiește, genul de om care nu ia de bun aprecierea ce i se aduce, toate acestea m-au făcut și mai curioasă. După ce i-am citit cartea (voi scrie cândva și despre aceasta), i-am aflat sensibilitatea și talentul. Combo & Jackpot. De atunci îl urmăresc, îl share-uiesc, îi cumpăr cărțile, fie că sunt scrise de el sau de alți autori pe care îi lansează. Așa am descoperit-o, de exemplu, pe Oana David cu minunatul ei roman – Între două fronturi. Consider că măcar atât pot face, chiar dacă la nivel mic, să ajut și să susțin un om care dorește să miște ceva într-un domeniu, destul de dificil de urnit de altfel, la noi în țară. Așadar, va încurajez și pe voi, cei îndrăgostiți de lectură, să faceți la fel, în limita în care puteți ca să sprijinim oamednii deosebiți și literatura autohtonă.

          Revenind la subiect, regret că am pierdut trenul cu Soni, pe vremea aceea eram studentă în anul I la Facultatea de Limbi Străine și aveam alte lecturi pe cap, însă aștept cu interes o reeditare. Astăzi, în schimb, vreau să mă opresc la Zaraza, al treilea roman al lui Andrei Ruse, ediția a III-a, revizuită, pe care am terminat-o recent de citit. Trebuie să mărturisesc că am început cam sceptică lectura, nu știam dacă avea să mă atragă subiectul, însă deja de la primele pagini parcurse m-am convins că nu va fi deloc așa. Zaraza este un roman de istorie ficționalizată, acțiunea fiind plasată în perioada dintre cele două războaie mondiale, mai mult în a doua jumătate a ei, adevărata Epocă de Aur a României, cum o numesc unii. Romanul prezintă debutul pe scenele restaurantelor micului Paris al cântărețului Cristian Vasile, cel care a interpretat faimoasa Zaraza, de unde numele cărții, și urmărește ascensiunea sa ca unul dintre cei mai iubiți și apreciați cântăreți de muzică ușoară din vremurile acelea. Datele și cronologia evenimentelor sunt respectate întru totul, ficțiunea apare în interpretarea personală conferită de autor acestora.

          După cum vă spuneam mai devreme, am pornit neîncrezătoare că-mi va menține interesul subiectul cărții, pentru că nu sunt o mare ascultătoare a muzicii ușoare de pe atunci și nici nu cunoșteam prea multe lucruri despre acest interpret, însă stilul în care autorul scrie este fluid și știe să mențină atenția cititorului prin detalii vibrante sau alteori cu adevărat tulburătoare. Dialoguriile sunt spirituale, dotate cu umor, agerime și patos, conturând personajele într-o manieră fermecătoare și oferind senzația că totul se desfășoară în fața ochilor tăi. Iar descrierile captivante despre viață boemă a artiștilor, plină de aventuri sau experiențe inedite, îndrăgostiri sau dezamăgiri m-au făcut să o sorb efectiv. Acum te aflii la o șuetă în vreun birt de cartier ca mai apoi să nimerești în mijlocul vreunui scandal sau vreunei curse ilegale cu cai. În alte seri, ciocnești pahare cu vinuri scumpe la Capșa sau dansezi tangouri la Grand Restaurant și inevitabil aluneci în cearșafuri fine cu dame cochete și senzuale. Seara după muncă, îmi turnam în grabă un pahar de vin, mă colaceam în pat și, înainte să reiau lectura de unde o lăsasem, ascultam 3, 4 romanțe ale artistului ca să intru cu adevărat în atmosfera efervescentă a cărții. În alte seri, mă trezeam căutând mai multe informații despre vreun amănunt întâlnit ce mi-a stârnit curiozitatea. Astfel, romanul acesta a devenit o veritabilă mașină a timpului, care m-a plimbat de la cele mai luxoase locații ale Bucureștiului interbelic, la zonele cele mai sărace, iar mai apoi până la unele dintre cele mai sumbre momente din istoria noastră și a umanității. La finalul cărții asiști neputincios la decadența oamenilor și la declinul epocii de glorie. Cel mai mult mi-a plăcut că, deși în structura de suprafață întreaga carte își propune să elogieze protagonistul, în profunzime  se folosește de acesta pentru a cinsti de fapt iubirea de viață, de camarazi, de artă, de libertate și de frumos. O astfel de dragoste transcede orice vârstă, rasă, etnie, cultură, religie, sex sau graniță, nu tolerează mediocritatea și mojicia, fiind singura capabilă să reziste testul timpului și să cunoască nemurirea. Arta vindecă, iar tema artistului care vrea să aline durerile oamenilor cu măiestria sa este superb evidențiată în Zaraza.

„Dragul meu Cristi, îți promit un singur lucru. Nu știu cum va ieși romanul și cum va reacționa publicul la el, dacă va fi unul de succes sau nu, iar povestea ta (și a câtor altora) va renaște, dar îți jur că nu voi minți nicio clipă cât ai iubit viața.” -Andrei Ruse

         Autorul a făcut o promisiune lui Cristian Vasile care, din punctul meu de vedere, a onorat-o. Desigur, ar mai fi multe de zis despre această carte, însă vă las să descoperiți singuri ce anume o face cu adevarat specială. Nu cred că veți fi dezamăgiți. Enjoy!

Astăzi, 2 februarie, este ziua internațională a cititului împreună și m-am gândit să profit de această ocazie pentru a promova cărțile și lectura. Pentru mine cititul este important, deși nu reușesc sau n-am reușit să citesc mereu atât pe cât mi-aș dori. Știu foarte bine că lipsa de timp sau dispoziție nu este chiar o scuză în zilele noastre, atât pentru adulți, cât și pentru cei mici. Muncim mult, suntem mereu pe fugă, suntem prea obosiți sau stresați și ne este greu să ne concentrăm. Copiii, de asemenea, au programul încărcat cu școala, temele și activitățile extrașcolare. Nu putem nega, bineînțeles, ca să cumperi cărți poate fi destul de costisitor. Toate acestea fac din citit o provocare, însă nu este imposibil să îi facem loc dacă ne dorim cu adevărat. Am mai spus-o și o repet, eu nu cred că există adult sau copil care să urască cu adevărat să citească. Consider doar că nu au găsit cartea aceea magică, cea care să le deschidă apetitul pentru lectură. În plus, sunt tot felul de mituri sau gândiri limitative ce se învârt în jurul cititului și care îl pot transforma într-o activitate de-a dreptul dezagreabilă. Acest subiect o să îl dezvolt în alt articol. Acum vreau să va dau câteva idei despre cum putem integra și încuraja cititul la orice vârstă, pe care le-am încercat personal și au funcționat.

1.    Fii un exemplu

În majoritatea cazurilor, cel mai bun mod prin care poți determina pe alții să adopte un obicei este prin modelul propriu. Toată lumea știe că cititul are multe beneficii, dar cumva nimeni nu prea îl practică. Acest lucru este foarte important în special dacă vrei să îți determini copiii să citească. Mulți părinți citesc copiilor la culcare, un obicei foarte drăguț și bun de altfel, le cumpără cărți, insistă să le citească, dar nu se avântă să facă asta individual. Așadar, cei mici nu văd adulții din viața lor citind pentru propria lor plăcere, observă că pot funcționa bine mersi fără și atunci nu îi înțeleg nici utilitatea sau motivul pentru care este atât de lăudată această activitate.

Ca profesor, eu le vorbesc cât de des pot copiilor despre cărți și importanța lor, includ poveștile în predare, fac recomadări, le împrumut cărți, cu anumite ocazii chiar le ofer în dar. La școală, dascălii pot să își aducă cărțile cu dânșii/dânsele ca să ofere un exemplu, pot recomanda opere fără să le impună sau să îi ia peste picior dacă refuză, pot organiza concursuri de citit, un club de lectură, un spațiu interesant de citit. O inițiativă care mi-a plăcut mult și pe care o pot adopta școlile este cea a doamnei Anca Tîrcă, și anume campania Toată școala citește. În fiecare zi, toată lumea din școală, fie el profesor, elev sau paznic citește timp de 15 minute la o oră prestabilită.

Ca om obișnuit, vorbește-le prietenilor, membrilor familiei, cunoștiințelor despre ce ai mai citit interesant în ultima vreme. Încearcă să le stârneșți curiozitatea cu detalii captivante sau informații utile dobândite. Eu am început să fac chestia această acum câțiva ani și chiar a dat roade. Acum, discuțiile despre ce mai citim sunt nelipsite în familie, la cafele cu prietenii, în vizite la rude etc.

2.    Impuneți-vă o rutină

Suntem ocupați. Adevărat. Am spus-o și mai sus, însă cu puțină disciplină orice e posibil. Eu cred că este util să vă găsiți momentul din zi în care puteți dedica cititului măcar 30 minute din timpul vostru. Asta poate fi dimineața înainte să se trezească copiii, în pauza de prânz de la muncă, seara înainte de culcare sau orice alt moment din zi care vă avantajează. Totodată, ajută dacă va stabiliți un target, adică un număr minim de pagini sau un timp minim pe care îl puteți acorda realist acestei activități.

3.    Alegeți constructiv

O altă modalitate prin care am reușit să îmi fac timp pentru citit a fost prin a înlocui în anumite zile alte activități în favoarea unei lecturi. De exemplu, am renunțat să mă uit la televizor (în fosta locuință chiar îmi scosesem cablul TV, pentru că nu mă uitam niciodată), în altă seară poate am dat skip la seriale sau filme sau am limitat timpul petrecut pe social media. Alt lucru pe care îl mai fac este să-mi dau telefonul pe mute ca să nu mă mai distragă discuțiile de pe zecile de grupuri. Pe cât de mult îmi place să citesc, pe atât de mult îmi place să îmi petrec timpul cu prietenii, familia sau să ies la distracții. Când se întâmplă să fiu totuși mult prea obosită pentru așa ceva, am învățat să refuz invitațiile lansate (chiar dacă sufăr puțin de FOMO – fear of missing out 😉) și aleg mai degrabă să stau să mă relaxez în pat cu o carte ori poate să scriu.

4.    Ia o carte cu tine oriunde mergi

Dacă faci asta, ai să descoperi că mereu se găsesc timpi morți pe care îi poți umple citind. Te duci și îți speli mașină? Ia cartea cu tine și citește până e gata. Stai la o ditamai coadă la bancă, în instituții publice, la doctor sau cine știe unde? Citește. Îți trece și timpul mai ușor. Mergi des cu mijlocul de transport în comun sau cu trenul, avionul etc? Lecturează. Ia cartea cu tine în parc, la plajă, la cafenea, în vacanțe, la buda chiar. Ar fi cu adevărat grozav să văd mai mulți oameni sau tineri care nu se feresc să răsfoiască cărți în afara casei sau școlilor. Dacă nu îți este comod să cari o carte după tine, pentru asta există kindle. Poți ține cărți și în telefon, însă, personal, prefer să evit să citesc așa. Este obositor și nici nu e recomandat.  

5.    Fii blând cu tine

Nu te supăra pe tine în momentele în care chiar nu găsești resurse pentru această activitate. Sunt zile sau perioade mai lungi când nu ne putem focusa oricât am încerca. Important este ca mai devreme sau mai târziu să îl reiei. Dacă unul dintre motivele pentru care nu ai spor la citit este că nu te atrage cartea la care ești, nu pierde timpul. Alege o alta. Cititul trebuie să fie plăcut, nu o tortură. Poți reveni la ea cu altă ocazie sau să o oferi cadou.

6.    Oferă cărți în dar sau dă-le cu împrumut

Mai ales copiilor. La început e posibil să nu aprecieze gestul, dar cu timpul sau cu cartea potrivită se pot întâmpla minuni. Eu și prietenele mele mele ne-am făcut în ultimii ani o mică tradiție ca de Crăciun să ne luăm cărți. Anul acesta de Sf. Andrei am insistat să nu îmi ia altceva în afară de asta. Într-un an de Moș Nicolae, am convenit cu soțul, iubitul meu pe atunci, să ne luăm cărți și apoi să citim împreună. Părinții mei, deși bătrâni, se bucură când primesc cadou cărți, mai ales dacă era vreuna pe care și-o doreau tare. Când vine vorba de împrumutat, știu, multora nu le place să o facă, pentru că anumite persoane uită să le înapoieze. Este într-adevăr neplăcut. Și pe mine mă deranjează. Așadar, dacă ceri cuiva o carte, fă tot posibilul să i-o aduci înapoi așa cum ți-a dat-o. Iar dacă ai nevoie de extra timp să o termini, frumos este să ceri permisiunea celui de la care ai împrumutat sau măcar să anunți că întârzii.

7.    Caută chilipirurile

Dacă banii sunt o problemă, slavă Domnului că mai avem biblioteci de unde se pot împrumuta gratuit cărți. Pe net găsești de asemenea tot felul de cărți în format PDF moca. De exemplu, scriitorul și editorul Andrei Ruse își pusese la un moment dat una din cărți gratuit în PDF pe site-ul său Hyperliteratura. În plus, există anticariate, licitații pe net, perioade cu promoții sau poți împrumuta de la cunoscuți. O prietenă mi-a mărturisit că preferă să ceară cu împrumut, pentru că astfel se ambiționează să ducă lecturile la bun sfârșit.

8.    Găsește o comunitate interesată de citit

Eu mă bucur să spun că am ceva persoane în jur cărora le place să citească și se străduiesc să își facă timp pentru asta, oricât de ocupați ar fi. Dacă nu ai așa oameni în jur și asta e un motiv care te ține și pe tine din citit, poți găsi zeci de grupuri pe social media pentru cititori. Grupurile sunt mișto pentru că găseșți multe recomandări, recenzii, provocări, poți cunoaște oameni faini cu aceleași pasiuni sau preferințe literare. Totodată, poate fi o modalitate prin care te poți motiva să te ții de treabă. Mai poți cunoaște oameni interesați de lectură la lansări de cărți, la târguri, în perioadele cu reduceri în librării când e plin de cititori sau, de ce nu, da tu startul unui club de lectură. Poți chiar și online.

Înainte de pandemie am făcut un experiment. Din dorința mea de a-i face pe cei mici să citească, i-am întrebat dacă vor să facem un cerc de lectură. Ei au fost de acord, așa că îi invitam în fiecare sâmbătă la mine acasă să citim ceva împreună timp de 1 h – 1 h 30 min. La început am crezut că nu o să vină deloc, că vor găsi tot felul de scuze sau alte lucruri mai interesate de făcut. Nu a fost deloc așa, au venit de fiecare dată. Le ofeream un număr de cărți din care să aleagă, supuneam la vot și apoi citeam împreună cartea aleasă. Citeam când eu, când ei. Făceam pauze, dezbăteam idei, le puneam întrebări când voiam să fiu sigură dacă au înțeles vreo secvență, un cuvânt sau o expresie. În alte dăți, fiecare își alegea câte o carte și citea în liniște ce îl tenta. A fost o experiență frumoasă pe care sper să o repet cât de curând.

Chiar cred că cititul de unul singur sau împreună, în familie, în grup, în cuplu, în locuri publice poate fi un mod plăcut de a-ți petrece timpul, care aduce cu el și multe plusuri. Poți crea amintiri deosebite, tradiții faine, obiceiuri sănătoase, discuții care te stimulează intelectual sau creativ. În concluzie, îți poate schimba viața. Sooo… Începe. Fă-o cu pași mărunți, în ritmul tău, cu ce te atrage, dar începe. Sper să vă încurajeze și ajute ceea ce am scris și vă urez cu drag – Lectură plăcută!

Dezbracă-te!

Vreau să stai gol în fața mea.

(ochii i-a făcut mari, dar n-a stat prea mult pe gânduri;

                                                           îndată a dus mâna la curea)

Dragule, stai puțin, n-ai înțeles.

Eu vreau să-ți dezgolești mai întâi sufletul,

prea te grăbeșți la preludiu.

Scoate-ți degrabă masca

și mai lasă o vreme pe ține cămașa.

Arată-mi cine ești când nu e nimeni în jur.

Dezbracă-te!

Vreau să stai gol în fața mea,

dar în seara aceasta doresc să fac dragoste doar cu mintea ta.

N-am să mă apropii ca să îți sărut buzele,

căci înainte de toate vreau să-ți penetrez gândurile.

Arată-mi defectele și

promit să îți mângâi tandru temerile.

Dezbracă-te!

Vreau să stai gol în fața mea.

Știu că nu-ți place să fii vulnerabil.

Ți s-a spus adesea că-i indezirabil la un bărbat,

Însă, dragule, pentru mine nimic nu poate fi mai neadevărat.

Haide, te rog, dărâmă zidurile cu care te-ai înconjurat.

Adu vinul și stinge lumina,

lasă-ți capul să cadă ușor în poala mea,

iar în timp ce fruntea-ți dezmierd duios,

dă-mi voie pe-ndelete să-ți explic

de ce meriți să fii iubit

nu pentru cine pretinzi să fii,

ci pentru acel tu autentic și nimic altceva.

Așa că nu mai aștepta.

Dezbracă-te!

Vreau să stai gol în fața mea.

baby, îmi zici că ești o fire logică și rațională

că nu-nțelegi bla-bla-ul meu sentimental

hai să-ți explic cumva matematic

dilema mea.

în teorie-i simplu,

ecuațiile se bazează și pe un principiu de egalitate

nu și dragostea.

am înțeles asta într-un final.

însă, zi-mi tu, baby, de ce mereu variabilele noastre sunt invers proporționale?

singură, eu nu pot să găsesc soluția

iar de frică fac tot soiul de calcule mentale.

dar, baby, eu nu sunt bună la mate – știi doar.

nu îmi mai amintesc de la ce variabile am plecat

sau la care trebuie să ajung ca să aibă sens iubirea noastră, baby

cunoști tu cât exact trebuie să scad sau cât să adaug?

cât din valoarea-mi să sacrific?

când să te ridic, baby, la pătrat?

offf, mai bine șterg cu guma o parte din ce am crezut c-am rezolvat

și zi-mi tu, baby,

dă-mi tu răspunsul,

fiindcă eu nu știu cât să mă-nmulțesc

sau dacă mă fracționez,

bine ai face să-mi mărturisești

la ce bucată din întregul meu vrei să renunț

ca să mă iubești?

    

             Ascult de vreo două zile un podcast despre autenticitate, sens, traumă și dezvoltare personală de la Fain & Simplu, o discuție între scriitoarea Petronela Rotar și Mihai Morar. Subiectele dezbătute sunt foarte interesante și, inevitabil, m-au făcut să mă gândesc, retrospectiv, la foarte multe episoade din viață mea. Momentan vreau să mă opresc puțin la ideea de sens, și anume la nevoia de a simți că ai un scop pe acest pământ și nu îi faci umbră degeaba. Pentru mine, unul dintre lucrurile care îmi aduc multă satisfacție este munca cu copiii. Este foarte recompensatoare, deși grea, consumatoare de energie, mai ales atunci când vrei să îți pui amprenta într-un mod pozitiv pe sufletul lor.

           Când am pornit pe acest drum, am făcut-o cu foarte multă teamă. Dacă nu sunt suficient de bună? Dacă o să dau greș? Dacă fac sau zic ceva care va traumatiza copiii? Să fii profesor mi se părea o chemare care presupunea multă responsabilitate, răbdare, tact. O meserie ce trebuia făcută fără cusur. Doar formam mici omuleți, nu? Perfecționistă fiind, am vrut de foarte multe ori să renunț, mai ales în primii ani, pentru că, mi se părea mie, nu fac o treabă excelentă. În plus, predatul nu era nimic din ce mă așteptăm eu să fie, copiii erau altfel față de cum fuseserăm noi, era foarte diferit față de ce citisem în cărți sau mă pregătise școală ori cursurile de specializare. Îmi aduc aminte ceva ca și cum s-a întâmplat ieri, ceva care mi-a schimbat total perspectiva asupra predatului.

           Mă luptăm cu foarte multe noțiuni despre ce credeam eu că înseamnă să fii un profesor bun. Aveam în cap dascăli pe care i-am iubit, alții pe care nu. Încercăm să iau exemplul bun de la X și să evit să aplic ce a făcut Y și nu mi-a plăcut. Un profesor bun era mereu pregătit, nu greșea, nu țipa, nu certa, nu lovea, nu dădea multe teme, știa să controleze și să se controleze în orice situație – “un bun actor să fii”, îmi zisese cândva un prof-, nu i se citeau grijile pe față, nu avea zile proaste, avea mereu toate răspunsurile și multe alte astfel de credințe. Cu unele sunt încă de acord, altele făceau totul să fie epuizant. De mulți ani lucrez în privat și pe atunci obișnuiam să merg eu la casa clientului să fac engleză cu copiii. În ziua respectivă, lucram cu doi frați: o fetiță de clasa a VIII-a și fratele ei mai mic. Făceam de ceva vreme cu ei și, desigur, îmi erau dragi, mă atașasem de ei foarte mult. N-ai cum altfel când petreci mult timp cu cineva. Cu fetița nu aveam probleme, însă fratele ei îmi făcea zile fripte. Eram sigură că mă urăște pentru că nu voia să facă nimic din ce îi spuneam, nu voia să mai învețe, să lucreze. Nu fusese mereu așa, dar ceva se schimbase. Am încercat să aplic orice metodă îmi trecea prin cap, bună, rea, numai să reușesc să îl fac să învețe. Eram dezamăgită de mine, simțeam că îi dezamăgesc pe părinți și pe copil. Mă decisesem să renunț. Era ultima zi, ultima ședință. Îi spusesem și lui de multe ori că aveam să nu mai vin, dar nu mă lua în serios. Eram sigură că fac alegerea potrivită. Voiam până la urmă ce era mai bun pentru ei și acceptasem ideea că nu eram eu aia. Mama lui îmi spusese că refuzul de a învață nu se limita doar la engleză, dar eu voiam să fiu profesoara aceea care schimbă destine și te face să iubești studiatul. Doar ce încheiam ora și mă pregăteam să plec. Mama băiețelului îi zisese să intre în cameră, să își ia la revedere fiindcă era ultima oară când avea să mă mai vadă. A deschis ușa de la sufragerie, mi-a spus un “Pa!” rapid, a închis ușa la loc și a plecat. M-a întristat foarte tare, dar am zis că poate o merit, poate eram pentru el profesoara care avea să rămână în mintea lui – doamna „Așa nu”. Mi-am luat în schimb la revedere de la sora lui, ne-am îmbrățișat, ea mi-a mulțumit pentru ajutor, iar eu i-am urat succes la examene. Deodată, a intrat mama ei plângând în cameră. Am crezut că se întâmplase ceva, însă mi-a zis că se emotionase pentru că aveam să plec. Atât mi-a trebuit. Am început și eu să plâng, și fetița. M-au impresionat nespus. După ce ne-am liniștit puțin, m-am ridicat să îmi iau lucrurile. De nicăieri, simt cum două mâini mai mici mă cuprind. Mă uit în jos…băiețelul, care până atunci părea că nu dădea doi bani pe plecarea mea, era acum lipit de mine, în hohot de plâns, zicându-mi că îi pare rău și că nu credea că am vorbit serios. Am rămas înmărmurită, nu credeam ce îmi aud urechile. Nu mă așteptasem deloc la asta. Nu mai știu exact ce i-am spus, dar am plecat de acolo năucă. Am plâns și restul zilei. Nu înțelegeam ce s-a întâmplat, ce mi-a scăpat. Mai târziu am înțeles că am fost atât de preocupată de ideea că trebuia să fiu perfectă și a-l face cu orice preț să învețe încât îmi scăpase că pentru ei fusese suficient că îmi păsase, că le doream ce e mai bun. Uitasem complet de acest al șaselea simt, superputerea copiilor de a citi ce este în inima ta.

            Am decis ulterior că trebuie să îmi dau voie să fiu vulnerabilă, imperfectă, să accept că uneori greșesc, pentru că doar așa aveam să învăț să fiu o profesoară bună, dar, mai ales, să renunț la a încerca să fiu dascăl ca X sau Y și să fiu eu, Andra. Cât de autentică și deschisă pot. Acum le cer copiilor feedback, le vorbesc despre provocările mele din copilărie, caut să-i înțeleg, îi rog la rândul meu să încerce să mă înțeleagă dacă nu fac ceva bine, admit când greșesc, dacă nu știu ceva sau nu îmi amintesc, nu pretind că de fapt știu și inventez o modalitate să-i duc de nas, ci caut răspunsurile împreună cu ei, ii întreb cum sunt, mă interesez de ce le place. Le arăt că îmi pasă, că mă străduiesc, chiar dacă uneori o fac stângaci deoarece am ajuns la concluzia că oricum mult mai semnificativ este ceea ce trezești în inima lor. Cu asta n-ai cum să dai greș. Nu suntem roboți, iar profesorii învață copiii mult mai mult decât materia pe care o predau, le dau lecții despre cum să fie oameni, adulți, despre viață, cum se trăiește ea și ce e important cu adevărat.

        Feedbackurile mă ajută enorm. Îmi dau curaj și încredere să continui, de aceea am pus și două poze cu niște aprecieri primite recent, care mi-au făcut ziua mai frumoasă. Totodată, genul acesta de mărturisiri mă fac să vreau să fiu mai bună. Nu consider nicio clipă că n-aș mai avea de învățat multe despre cum se face meseria asta. Însă, am scris toată poliloghia aceasta dorind totodată, dacă ajunge și pe la alți profesori, să le spun…. poate nu li se spune des…Dacă ești genul de dascăl care îți pasă și te străduiești să îți faci munca cât de bine poți, în special în vremurile acestea, you rock! You are awesome! Keep up the great work!

Săptămâna aceasta facem Halloween. Online. Ne străduim.

Permiteți-mi să mă prezint. Numele meu este Andra Racoviță, dar mi se mai spune „Teacher„, „Doamna-Doamna” sau „Doamna Chin” (când vor copiii să mă tachineze) și aș vrea să vă vorbesc puțin despre mine și despre ce reprezintă Englishtopia.

       Încă din copilărie visam să fac două lucruri în viitor: să fiu profesoară și să scriu. Chiar dacă am mai cochetat uneori și cu ideea de a avea o altă ocupație, întotdeauna m-am întors la acestea două. Scrisul a fost multă vreme o activitate intimă, rezervată pentru jurnalele mele sau „agenda cu nuvele” cum o numeam pe atunci, însă astăzi mă ajută să îmi spun povestea și sper să nu mă opresc aici. Plăcerea pentru predare a fost evidentă de timpuriu. Păpușile nu-mi scăpau de lecții sau de teme, adoptam adesea un aer de profesoară cu copiii la joacă, iar asta a continuat chiar și în generală când dragostea pentru limba engleză m-a împins să-mi testez abilitățile de dascăl pe câteva colege dornice să învețe aceasta limbă. În liceu deja nu mai aveam nicio urmă de îndoială că aveam să dau la Litere în speranța că asta mă va aduce mai aproape de a-mi îndeplini visurile.

        Aș minți dacă aș spune că nu am avut și momente în care m-am îndoit de alegerile mele, ba chiar prin facultate am vrut la un moment dat să renunț fiind convinsă că am făcut o greșeală mare. Oricui mărturiseam că doresc să fac o carieră în educație îmi spuneau că n-am minte, că voi fi săracă și voi merge cu ciorapii rupți pe stradă pentru că nu mi-i voi permite, iar copiii mă vor teroriza. Nu înțelegea nimeni de ce aș lua-o pe drumul acesta ce părea cu adevărat sumbru. Știam că lucrurile nu erau roz în învățământ și când îmi mai punea cineva problema așa, ajungeam inevitabil să mă îndoiesc de mine. But the heart wants what it wants…și n-am renunțat. Îmi plăcea mult ideea de a avea privilegiu să fac parte din formarea copiilor și totodata de a avea un impac, speram pozitiv, în viața lor. Știam că profesorii pot schimba destine. Am simțit-o pe pielea mea. Am luat multe decizii în funcție de cât de mult am admirat sau nu anumiți dascăli. Îmi propusesem să fac parte dintre cei buni. Mai mult, munca cu tinerii mă încânta enorm spre deosebire de perspectiva de a lucra cu adulți. Așadar, pe vremea când eram încă studentă la Master – Studii Anglo-Americane – am început să îmi caut de muncă. Cum la școlile de stat perspectivele erau puține, am zis să îmi încerc norocul la privat.  Am pornit foarte pesimistă la drum. Eram tânără, nu aveam experiență și nici nu dădeam pe afară la încredere în sine. Mă gândeam că va dura mult până avea să mă angajeze cineva. Totuși, am găsit, nu mai știu cum, un anunț despre un post vacant la un afterschool. M-am prezentat la interviu și, spre surprinderea mea, am fost angajată. Am să fiu veșnic recunoscătoare celei care mi-a oferit această oportunitate și încrederea avută în mine. Am învățat extrem de multe lucruri despre mine, despre ce presupune meseria aceasta, dar mai ales mi-a oferit o viziune despre ce doresc să fac mai departe cu viața mea. După ce am încheiat colaborarea mea acolo, am încercat să fac ceva pe cont propriu. Nu aveam să știu atunci, dar după niște ani de încercări, eșuări, muncă, ambiție și o doză mare de încăpățânare a luat naștere Englishtopia.

        Englishtopia este un centru axat pe învățarea limbii engleze într-un mod plăcut, eficient, centrat pe nevoile cursanților, unde abundă predarea bazată pe atașament. Consider că sunt mai mult decât o simplă profesoară de limbă engleză pentru cei care au ales să studieze această limbă alături de mine, iar acest lucru îmi este adesea confirmat de copii, care uneori îmi spun că le sunt ca o prietenă, sau de părinții care mi-au investit cu încredere această responsabilitate și cu care am, de cele mai multe ori, o relație strânsă. Consider că este importantă în educația tinerilor comunicarea constructivă dintre părinți și profesori, în special atunci când al lor copil întâmpină obstacole în calea învățării.

         Cu această ocazie doresc să le multumesc tuturor celor care au crezut în mine și mi-au oferit șansa de a face parte din viața sau formarea lor. Datorită lor a luat naștere Englishtopia, mai exact, visul meu de a crea un spațiu, un „tărâm fermecat” dedicat studiului limbii engleze.

Aș vrea să vă vorbesc astăzi despre o carte pe care am descoperit-o recent, urmărind cu sfințenie tot ce mișcă Hyperliteratura, și anume, Între două fronturi, cartea de debut a Oanei David. Se făcea că domnul Ruse dorea să o publice și organiza o campanie de crowdfunding în acest scop. Hipnotizată de coperta senzațională, subiectul lecturii și impulsionată de dorința de a vedea femei reușind în lumea literară, n-am stat deloc pe gânduri și am comandat-o neîntârziat. Nu știu de ce, fără să o fi citit, am avut de la bun început un presentiment puternic că o să îmi placă, însă trebuie să mărturisesc că mi-a depășit cu mult așteptările.

         Între două fronturi este un romance plasat între 1937 și 1948, foarte bine documentat, ce dezvăluie povestea de iubire dintre o româncă, pianistă, din înalta societate și un ofițer de aviație german. Acțiunea este relatată din perspectiva protagonistei, Lulli, sub forma unei confesiuni, scrisă la persoana I și urmărește relația ei cu Heinrich (Atenție, fetelor! Mr. Darcy are concurență.), interzisă de altfel, care se desfăsoară înainte, în timpul și după cel de-al doilea război mondial.

          Scriitura mi s-a părut reușită, încărcată cu detalii interesante – aici s-a văzut munca asiduă de cercetare, descrieri deloc fastidioase, relevante pentru a te teleporta în perioada respectivă, într-o Românie la început mai ferită de ororile războiului. Astfel, suntem invitați să trăim puțin boem, mergând la tot felul de recepții organizate la Athénée Palace, dineuri la Capșa, ceaiuri servite cu tot felul de bârfe, seri la opera și nu numai. Totodată, discutăm ultima modă a acelor timpuri, ne dăm cu parfumuri scumpe, degustăm băuturi fine, discutăm artă și muzică de calitate. O experiență absolut delicioasă! Dialogurile sunt spirituale, pline de umor și ironie, menite să îndulcească cumva contextul vremii cufundat în incertitudine, cu moartea ce părea mereu să fie în așteptare, dornică de a înghiți suflete noi, parcă blestemate. Utilizarea flashback-ului a creat și mai mult suspans, învăluind totul într-un mister pe care dorești să-l elucidezi cât mai repede. Apoi, a condimentat acțiunea cu tot felul de răsturnări de situație, puțin spionaj și – voila!- rețeta succesului, dacă mă întrebi pe mine. Personajele sunt complexe și bine conturate. M-am transpus efectiv în pielea Lucreției și am trăit intens toate raționamentele,frământările, îndoielile sale.

„-Ești o femeie teribil de neobișnuită, Lulli.

–Mi s-a mai spus, da. Niciodată într-un sens pozitiv, din păcate.

–Niciodată până acum.”

Și nu a dezamăgit. Lulli este, într-adevăr, sofisticată și inteligentă, deosebit de curajoasă, capabilă nu doar de a-și depăși condiția de soție-trofeu blazată, ci și de a iubi cu fervoare.

         În ceea ce mă privește, o carte bună te bântuie, iar Între două fronturi a reușit să facă asta din plin. Mi-a apărut în vise, în reveriile de peste zi, m-am trezit adesea gândindu-mă la ea, încercând să anticipez ce avea să urmeze, dar mai ales la futilitatea războiului. Am trăit povestea ca și cum ar fi fost a mea – a ajutat probabil și faptul că al meu este plecat. I’m a sucker for romance. What can I say?! S-a încheiat totul cu lacrimi, suspine și revoltă. Însă, ceea ce cred că mi-a plăcut cel mai mult la această carte a fost o anumită familiaritate a modului de a povesti, care i-a oferit un efect de film. A creat o atmosferă vie, dinamică. Dacă ar fi după mine, aș traduce-o îndată. Consider că are șanse mari de succes internațional. Aștept cu interes și alte proiecte.