Astăzi este ziua internațională a cărților și a drepturilor de autor, iar cu această ocazie m-am gândit să întocmesc o listă de cărți pe care după ce le-am citit n-am mai fost niciodată la fel. Ce a ieșit a fost surprinzător chiar și pentru mine căci n-am ales titluri neapărat populare sau care am crezut că vor da bine, ci lecturi ce au avut cu adevărat un impact asupra mea sau care mi-au schimbat cumva cursul vieții. După o călătorie prin Tărâmul Amintirilor, iată ce a ieșit:

1.     Harry Potter de Joanne K. Rowling

         Trebuie să mărturisesc că nu am fost neapărat o cititoare înfocată de la o vârstă fragedă. Le-o spun adesea și elevilor mei, argumentând că de aceea nu cred să fie vreodata prea târziu pentru a te apuca. Nu spun că nu am citit în copilărie, din contră, însă nu consider că am fost un șoarece de bibliotecă care, cu vreo lanternă pe sub pătură, nu dormea nopțile pentru a termina un capitol nou. Cel puțin nu o vreme, asta a venit ceva mai târziu. În schimb, citeam multe povești ca cele ale lui H. Ch. Anderson, basme sau romane cu și despre animale precum Frumusețea Neagră de Anna Sewell sau Colț Alb a lui Jack London. În rest, fiind o elevă destul de conștiincioasă, lecturam ce ne mai cereau pe la școală, dar nu-mi făcea vreo deosebită plăcere pentru că nu mă atrăgeau de cele mai multe ori subiectele textelor.

        Totul s-a schimbat undeva prin clasa a -VII-a. O problemă gravă de sănătate m-a ținut departe de școală, de prieteni și mai mult prin spitale sau acasă. Am pierdut tot semestrul I. Îmi amintesc că riscam să repet anul din cauza perioadei lungi în care absentasem, iar cum această posibilitate mă îngrozea am decis, printre altele, să mă apuc de citit suplimentar dintr-o listă dată de profesoara mea de Limbă și Literatură Română. Dintre lecturile propuse, cea care m-a atras cel mai tare a fost volumul I din Harry Potter și trebuie să recunosc, având acum în gând multă recunoștință pentru inspirația profesoarei mele, că a fost ceea ce m-a salvat în momentul acela sumbru din viața mea. De ce spun asta? Imaginați-vă că, deși anumiți doctori din Constanța, care au decoperit că am Citomegalovirus, au decis să mă trimită de urgență la București pentru că nu răspundeam la tratamentul prescris. Acolo, am stat în jur de două săptămâni internată la infecțioase. M-a marcat acea experiență deși atât doctorii, cât și asistentele au fost remarcabili/e. Totuși, vedeam zilnic oameni foarte bolnavi, unii chiar nu scăpau cu viață , așa cum mi-a fost dat într-o zi să văd, împins pe o targă, un tânăr care murise de meningită.

          Atmosfera deprimantă din spital, mâncarea fără gust, analize peste analize, perfuzii peste perfuzii și toată incertitudinea legată de diagnosticul ce mi-a fost dat m-au afectat cumplit. Probabil de aceea sunt atât de îngrozită până și în ziua de astăzi de spitale. Din cauza virusului făcusem hepatită, îmi afectase fierea, dar și vederea – îmi provocase o retinită – doctorii i-au spus mamei că am scăpat că prin urechile acului fără să orbesc. În tot acest timp, eu eram foarte sigură că aveam ceva incurabil și că toată lumea nu dorește să îmi spună că probabil urma să mor. Îmi amintesc perfect când am întrebat-o pe mama dacă nu cumva am SIDA, dar nu vrea să recunoască. După cum bine observați, n-am plecat pe lumea ailaltă, ci într-o altă, cea a imaginației pentru că ceea ce mi-a ajutat moralul a fost cititul, dar nu orice fel de citit, ci răsfoitul cărții potrivite la momentul și mai potrivit. Atunci am înțeles cu adevărat ce înseamnă și ce putere are o carte bună. A fost evadarea de care aveam nevoie, o poveste cu adevărat magică care mă ținea trează până târziu, visând la momentul în care avea să apară o bufniță la geamul spitalului cu o scrisoare în cioc ce mă anunța că sunt așteptată la Hogwards. Nici asta nu s-a întâmplat, însă important este că am plecat de acolo vie și cu o nouă dragoste pentru cărți.

            În consecință, sunt de părere că nu există copii sau chiar adulți cărora să nu le placă cititul, ci doar persoane care n-au avut încă norocul să găsească cartea care să le deschidă apetitul pentru lectură și tot ce are ea de oferit.

2. Biblia

           Nu știe multă lume lucru acesta despre mine, însă am avut o perioadă în copilărie în care debordam de pioșenie și aș fi putut da lejer lecții multor mămăițe smerite la acest capitol „în numele Tatălui, și-al Fiului, și-al Sfântului Duh”. Aveam un comportament exemplar în biserică, unde mă duceam adeseori de bunăvoie și nesilită de nimeni. Pupam icoane, mă împărtășeam si nu uitam să-mi reînnoiesc stocul de pască sau apă sființită. Acasă nu exista să-mi încep ziua fără să spun mai întâi „Înger, îngerașul meu” urmat de niște mătănii făcute atât de conștiincios încât ai fi zis că aveam sfinte moaștela capul patului. Pe hol îmi improvizasem chiar și propriul altar, adică un perete plin de icoane, iar la baza lor lumânări, pasca cea de toate zilele, salcia și apa sfințită. N-aș fi pornit spre scoală fără să-mi îndes mai întâi degetul în apa aceea pe care apoi îl treceam îndată pe frunte într-un semn al crucii. Aveam și eu materii unde nu-mi strica puțină intervenție divină. Noaptea, pupam iar podeaua cu pietate și înainte să adorm îmi spuneam „Tatăl nostru”. În clasa I l-am iubit pe „domnul de religie”, la care luam mereu note bune – îmi plăceau orele sale. Mai târziu, mă mândream cu faptul că știam „Crezul” pe de rost, fără să mă încurc vreun pic.

          Prima dată când le-am mărturisit asta prietenelor mele apropiate au bufnit în râs isteric presupunând că mă țin de șotii. Nu le-a venit a crede. Acest lucru se datora, probabil, amintirilor pe care le aveau cu mine din liceu de la orele de religie. Se întâmpla să devin adesea teroarea profesorului, deci persona non grata. Reușeam să-l înfurii până ce venele de pe gât îi deveneau proeminente și asta pentru că-l contraziceam ori de câte ori ne prezenta așa-zisele pilde ce nu aveau, în opinia mea, vreo legătură cu ceea ce ar trebui să însemne sau să fie credința în Dumnezeu.

        Revenind la ritualurile din copilărie, toată perioada evlavioasă s-a încheiat odată ce am terminat de citit o bună parte din Vechiul Testament. Din păcate, nu a avut efectul dorit. Capitol după capitol, nu mi s-a părut că citesc altceva decât o colecție de povestiri fără sens, ce au dat naștere doar multor întrebări. Astfel, mi-am luat adio de la a crede și nu cerceta și am început în schimb să caut răspunsuri în istorie, cu ajutorul căreia am aflat că pe cât de necesară ne-a fost credința, pe atât de mult rău s-a săvârșit în numele ei. Cu toate că acest lucru m-a determinat cu timpul să mă orientez mai putin spre biserică și mai mult spre fapte sau știință, nu am renunțat să cred că Dumnezeu există. Am considerat că, până vor apărea dovezi concrete ce dovedesc inexistența Sa, să merg pe mâna lui Pascal și să-i accept pariul. Așadar, mi-am format o concepție religioasă proprie în care am ales să cred că divinitatea este pretutindeni, iar cel mai bine aș putea să o cinstesc încercând să fiu un om bun. În plus, am păstrat ritualul de a-mi spune în fiecare noapte „Tatăl nostru”, în gând, pentru că altfel nu aș putea să adorm. Totodată, îmi amintește de momentele în care, copil fiind, înainte de somn, mama obișnuia să vină în camera mea, îmi făcea o cruce, iar apoi mă pupa de noapte bună. Un gest simplu în urma căruia mă simțeam iubită și protejată, atât de ea, cât și de cineva acolo sus.

– Restul articolului in zilele următoare –

            Anul trecut, pe 20 septembrie, îmi luam o parte din familie și porneam spre București pentru a merge la un protest împotriva schimbărilor climatice, cel inspirat de Greta Thunberg. Îmi doream foarte tare să iau parte la eveniment deoarece este o mișcare în care cred cu tărie și m-am bucurat nespus că s-a organizat și în România.

– Ce te tot duci, Andra, la protestele astea? Chiar crezi că tu și încă câțiva amețiți veți schimba ceva? Îți spun eu…Nu veți schimba nimic.

Așa simt câte unii să îmi zică când văd că am participat la X eveniment sau dacă în cursul vreunei discuții am pomenit că am fost la mișcarea Y. Trebuie să recunosc că mă întristează nespus această resemnare. Nu îi condamn. Românii sunt sătui de promisiuni goale, de decade în care parcă ne învârtim într-un cerc vicios. Într-o țară în care încă predomină nesimțirea, nepotismul, pilele, incompetența, educația de slabă calitate, este ușor să ne simțim ca niste Sisifi bezmetici ce împingem poveri pe culmi mai înalte decât Everest. Am trecut și eu prin această etapă în care eram Gigica contra, în care mi se părea zadarnică orice inițiativă, însă, dacă aș mai fi continuat mult pe această cale, cred că aș fi găsit din ce în ce mai puține motive să mă dau jos din pat dimineața. Merită oare să trăiești o viață lipsită de speranță, în care totul pare pierdut înainte de a fi căutat, orice lupta înfrântă înainte de a suna din corn, în care renunțăm chiar înainte să încercăm? De ce să ne grăbim, atunci când viață ne aruncă într-o mare de întuneric, să ne dăm bătuți? Plecăm capul spre pământ în loc să ridicăm privirea mai degrabă către stele, acele frânturi de lumină care străpung întunericul și care, astfel, ne-ar putea ghida.

             Am observat că oamenii au tendința să creadă că dacă nu ești vizionar sau ocupi vreo funcție importantă nu poți să aduci vreo schimbare reală, de impact în zilele noastre. Însă, ceea ce cred că le scapă din vedere acestora este faptul că vizionarii nu se nasc, ci devin. Ei se formează. În opinia mea, nu este nevoie să fii Gandhi ca să poți face ceva benefic în jurul tău. Într-adevăr, personalități precum Martin Luther King, Maica Theresa, Maya Angelou, Nelson Mandela etc sunt rari, unul la un million, dar, când luăm în calcul ideea de schimbare, trebuie să realizăm că ei sunt volanul unui vehicul, iar poporul este motorul. Ei ne arată cert direcția, ne cârmuiesc pe calea cea bună, dar puterea, puterea stă în oamenii de rând. Oamenii obișnuiți sunt, de fapt, cei care pun cu adevărat roțile în mișcare. De aceea, de fiecare dată când alegi să te faci auzit, când alegi să nu rămâi indiferent în fața unei nedreptăți, când alegi să iei decizii pentru că așa este corect ori politicos, nu pentru că așa face o majoritate, când alegi să-ți pese, când cauți să judeci mai puțin, dar să înțelegi mai mult, când ai curaj să porți discuțiile incomode, să fii contra curentului, să aperi integritatea, ori de câte ori reușești să pui pauză vieții pe care ești forțat să o duci robotizat și dedici, măcar puțin, din timpul tău unei cauze altruiste – fie că ajuți un animal, un vecin, că te apleci să arunci un gunoi care nu este al tău, că spui mulțumesc sau îmi pare rău, că mergi la vot, că sădești în alte persoane credința că și ele pot, că efortul lor, oricât de mic, contează…ei bine, uite așa schimbi lumea. Să nu subestimăm niciodată puterea acțiunilor mărunte. În timp, ele sunt cele care adunate aduc rezultatele mărețe. Suntem spălați pe creier să ne considerăm prea mici, prea lipsiți de putere de influență să putem face ceva semnificativ, însă lumea se modifica neîncetat, se schimba chiar în secunda asta, cu fiecare gest pe care îl facem, cu fiecare vorbă pe care o articulăm, cu fiecare gând pe care-l gândim. Asigura-te că ele sunt bune, doar așa schimbarea va fi în bine. Fii blând! Citește! Educa-ți bunacuviință! Denunță răutatea, mitocănia sau injustiția!

                Nu demult, am găsit în casa părinților mei niște jurnale d-ale mele din generală și, printre tot felul de chestii debitate despre cum era viața mea pe atunci, am dat peste un pasaj în care mărturiseam că aș vrea să schimb lumea, aș dori să o fac mai bună. Totuși, crescând, și eu am ajuns să mă simt adesea neputinciosă, să cred că trebuie să fii cel puțin genial ca să poți face ceva de valoare în era noastră. Când te întâlnești des cu „capul plecat sabia nu-l taie”, când în scoală se pune accept mai mult pe note decât pe bunul simț și empatie, iar în societate mai mult pe ce deții decât cu ce contribui, uiți repede că, de fapt, ceea ce transformă cu adevărat universul în care trăim este bunătatea. Dacă arunci o privire critică în trecut, ai să te convingi repede de acest aspect. Or fi modernizat geniile lumea materială, tehnologia, ne-au explicat ei cum funcționează lucrurile, însă adevărații aducători de schimbare au fost cei care au avut curajul să fie buni, să iubească, chiar și când nu era mare lucru de iubit, să vorbească în numele dreptății, a corectitudinii. Bunătatea este cea mai puternică armă a omului, cea care ne deosebește cu adevărat de animale. Așadar, dacă vrei o lume mai bună, fă bine, gândește frumos, iubește-ți familia, prietenii, îndrăgește viață, animalele, pământul, iubește-te pe tine, căci numai iubind se trezește în sinele nostru nevoia de a proteja, de a ajuta, de a ierta, de a îmbunătăți.

                 De-a lungul istoriei, nu realiștii au adus progresul. Nu. Realiștii acceptă situațiile așa cum sunt, nu cum ar putea fi. Avem nevoie de realiști deoarece ei sunt cei care denunță problemele, spun lucrurilor pe nume, știu cauzele, observă hibele și neregulile. Cu toate acestea, idealiștii sunt cei care au ascultat ce-au avut de spus realiștii, dar, în loc să vadă doar problemele, au ales să pună accent pe soluții, au îndrăznit să vizualizeze o lume mai bună, mai echitabilă, mai justă. Ei sunt cei care au curajul să viseze cu ochii deschiși și să facă ceva în direcția idealului închipuit. Au făcut asta chiar și cu riscul de a da greș sau știind că șansele pe care le aveau să obțină transformarea erau minuscule, însă au ales orbește să nu renunțe. Când în discuții mai prezint un discurs asemănător, mai primesc și replica:

– Ei, ce să îți povestesc, ai fost și tu la două, trei proteste și acum dai lecții altora. Știi ceva, schimbă tu lumea și lasă-mă pe mine să fiu ignorant.

Chiar și după astfel de reacții, mă încăpățânez de fiecare dată să nu cedez în fața pesimismului. Înțeleg că atitudinea asta refractară vine tot dintr-un sentiment de neputință. Persoanele care răspund așa sunt cei cărora le este mai simplu să-și justifice neimplicarea prin tot felul de scuze și țin neapărat să îmi arate că nu sunt cu nimic mai brează decât restul. Poate că nu sunt, poate n-am reușit să schimb mare lucru pentru omenire și sunt convinsă că există oameni mult mai dăruiți, mai activi, mai inteligenți, mai altruiști decât mine. Însă, știu sigur că după ce am participat la protestul de care vă spuneam la începutul articolului, pentru o persoană cel puțin, adică nepoata mea, am reușit să schimb ceva. I-am sădit niste speranță în suflet. Probabil sună insignifiant, dar totul depinde de cum alegi să privești lucrurile. Sunt convinsă că i-am mai întărit încrederea că vocea ei contează, că părerile și convingerile ei sunt importante și merită toată atenția. Poate eu am reușit doar pentru ea să produc un minimum de impact, dar, cine știe, ea poate va reuși să influențeze alți doi, trei inși, care la rândul lor vor influența alți cinci și aceia cinci încă zece. Cam așa se schimbă mentalitățile de la o generație la alta.

              Englezii au o vorbă: „Roma n-a fost construită într-o zi”, nici toate de care ne bucurăm în secolul acesta nu au fost obținute peste noapte. Sunt schimbări ce au loc imediat, însă altele cer timp. Marele meu noroc și privilegiu este că lucrez cu copii și nu pot decât să sper că puterea mea de influență nu se va opri doar la nepoatele mele, căci mă străduiesc, uneori mai stângaci, alteori mai inspirat, pe lângă ceea ce le predau, să îi determin să devină cetățeni activi și implicați pe viitor. Dar mai întâi am început schimbându-mă pe mine, cu pași mici, atât cât mi-a permis timpul, sufletul, corpul, creierul. 

Acum vreo două săptămâni îmi scrie Delia, nepoata mea, cu mult entuziasm, pe messenger:

– Andra, am o idee! Ai văzut în ce hal arată lacul din parcul Tăbăcăriei? mă întreabă ea serioasă.

– Da, am observat. Este plin de sticle sau pungi de plastic și fel de fel de gunoaie, îi mărturisesc cu părere de rău în suflet.

– Păi, n-ai vrea să facem ceva în privința aceasta? Mi-e milă de bietele animale ce trăiesc acolo. Putem să le strângem chiar noi. Mai chemăm niște prieteni sau cunoștințe să ne ajute. Știu câteva persoane care s-ar implica, zice Delia plină de optimism.

– Este o idee excelllleeennnntttă! îi răspund eu încântată și deopotrivă mândră că am așa o nepoată minunată. Așa vom proceda. Dau și eu sfoară în țară printre apropiați, poate chiar facem un event. Scriu pe blog despre el. Cred că începutul lui septembrie ar fi ideal.

Ei bine, cam așa a decurs discuția noastră de atunci. Și chiar aveam de gând, fără niciun dubiu, să ducem la capăt ce ne-am propus, însă la o zi sau două de la conversația noastră am găsit întâmplător pe Facebook un eveniment organizat de Asociația Act for Tomorrow care își propunea să facă fix același lucru. Am decis să ne alăturăm, trecând peste faptul că era sponsorizat de Kaufland, care mai are mult de lucrat la grija pentru mediul înconjurător prin a elimina plasticul inutil din supermaketurile lor și Primăria Constanța, care, probabil, dorea de asemenea puțină reclamă. Doar se apropie alegerile, nu-i așa? În fine. Pe mine mă interesa să ne atingem neapărat scopul, așa că am decis să facem de data aceasta pact cu „diavolul”.

Astăzi, 5 septembrie, ora 9:00, a avut loc activitatea de voluntariat. Am fost destul de impresionată de organizare, dar cel mai tare m-a surprins, atât pe mine, cât și pe Delia – amândouă mai participând la astfel de adunări – numărul mare de oameni care și-au rupt din timpul lor liber pentru a strânge deșeurile din lac. Au fost prezenți nu doar tineri, ci și părinți cu copiii lor.

Trebuie să recunosc că, remarcând asta, mi-a dat speranță pentru viitor și pentru acest oraș pe care-l consideram pierdut. M-a încercat chiar și un sentiment de mândrie pentru concetățenii mei. Sper din suflet să nu fi fost doar de fațadă și să văd de acum încolo din ce în ce mai mulți oameni la astfel de evenimente.

O bună parte dintre noi am încercuit zona, strângând gunoaiele de pe margini, iar alții, mai curajoși, s-au avântat în apă cu bărci sau caiace. A fost destul de răcoare și a bătut vântul puternic, însă asta nu a oprit pe nimeni. Toata lumea a muncit din greu, unii au rămas și peste programul alocat event-ului, adică după ora 2:00. Vedetele zilei au fost, evident, mucurile de țigară, cojile de semințe, bețișoarele de la acadele, PET-urile, dozele de aluminiu și pungile de plastic. Știu concret pentru ce se adună lumea în prezent la lac, mai exact, să „spargă o sămânță”, să fumeze o țigară la care sigur bea și o Cola, iar alții îl consideră locul ideal pentru a face dragoste deoarece am dat și peste câteva prezervative.

Oameni dragi, ce-ar fi să facem toate aceste lucruri în continuare, dar fără să mai aruncăm toate minunățiile pe jos sau în apă. Trebuie doar să le puneți în locurile special amenajate pentru asta, în scrumiera mașinii sau să sacrificați o pungă în care să le colectați și ulterior să le deșertați într-un coș de gunoi. Efortul este minim, însă rezultatul este un parc și un lac curat în care animalele pot trăi în siguranță. Sper ca imaginile de mai jos să tragă un semnal de alarmă doarece cantitatea de deșeuri a fost imensă, existau efectiv insule întregi cu gunoaie în lac. În plus, am avut neplăcerea să găsim animale prinse în ele, înotând cu ele sau chiar moarte din cauza lor. Ecologizarea de astăzi nu rezolvă problema, este doar o soluție de moment. Totul depinde de noi. Ca să adaptăm un citat celebru – Fii tu schimbarea pe care vrei să o vezi în orașul tău.

Nu știu exact cum percep sau gândesc alții despre situația din Belarus, însă eu una sunt dată peste cap. Simt că trebuie să fac ceva, oricât de mic, altfel o să-mi explodeze o venă curând. Pur și simplu nu pot rămâne indiferentă în fața opresiunii. Astăzi, m-am tot uitat dacă există vreo mișcare la Ambasada Belarusului din București sau urmează vreuna, așa cum am văzut că s-a întâmplat în Chișinău unde oamenii și-au arătat solidaritatea. Eram deja la volan acum dacă se organiza ceva, dar, probabil, din cauza pandemiei, lumea este reticentă să se adune în stradă. Sunt convinsă că nu aș fi singura care ar dori să le transmită cumva belarușilor că suntem alături de ei. Să nu uităm nicio clipă cum mișcarea românilor anticorupție a fost aplaudată și susținută atât în presa internațională, cât și de cetățenii altor țări, care au protestat alături de noi. Cum cred cu tărie că niciun gest nu este prea mic ca să conteze, am zis măcar să scriu despre asta.

        Mă încearcă două sentimente: de profundă admirație pentru curajul, creativitatea și perseverența de care a dat dovadă poporul belarus când a întâmpinat obstacole, nedreptăți sau violență sălbatică și de groază la gândul ororilor la care sunt supuși cei care îndrăznesc să se răzvrătească. Inițial, mi-a atras atenția povestea incredibilă a Svetlanei Tihanovskaia, tot parcursul ei de la o femeie obișnuită, simplă – mamă, soție, profesoară, secretară – la lidera ce s-a opus dictaturii lui Lukashenco, inspirând mii de belaruși și devenind, astfel, un simbol al speranței, al dreptății și al libertății. Apoi, am fost puternic impresionată de faptul că belarușii nu s-au lăsat descurajați sau intimidați nici de măsluirea alegerilor, alungarea forțată a Svetlanei în Lituania, întreruperea internetului de către guvern, bătăilor crunte, arestărilor în masă și nici măcar în fața torturărilor. Ba din contră, încearcă să câștige lupta protestând într-o maniera pașnică, apelând la tot felul de tactici nonviolente: scandează de la balcoane ori sting, apoi aprind luminile în case, claxonează din mașini, muzicieni cantă pe stradă, actori se înregistrează denunțând agresivitatea poliției, se oferă flori, pupici sau îmbrățișări polițiștilor care renunță să apeleze la brutalitate și se alătură mișcării de rezistență etc. Este absolut uimitor ce se întâmplă acolo și cum din ce în ce mai mulți oameni aderă la cauză. Astăzi, eforturile lor au dat roade. Protestatarii arestați au fost eliberați. În plus, au fost trimiși miniștri să își ceară scuze pentru „abuzurile izolate”. Belarușii nu se mulțumesc cu atât și nici nu dau semne că se vor da bătuți prea curând.

         Când citești prima dată despre toată tevatura aceasta, ai tendința să o tratezi cu superficialitate pentru că pare ruptă din ziarele și știrile secolului trecut. Cine crede că în zilele noastre suntem întru totul liberi se înșală amarnic, însă aș vrea să învățam și noi, românii, ceva din toată tragedia aceasta. Cel mai important de reținut este, cred, că Svetlana a demontat mitul conform căruia dacă ești un om de rând n-ai puterea să schimbi ceva în lumea asta. Pe urmă, belarușii ne-au arătat încă o dată, așa cum a făcut-o de-a lungul timpului și istoria, că daca suntem uniți putem obține schimbari, indiferent câtă vreme durează asta. Nu în ultimul rând, ar trebui să însușim credința că în fața terorii, niciodată, dar absolut niciodată, nu trebuie să rămâi nepăsător și rece.

          Când vine vorba de femei minunate, inteligente și puternice, eu nu trebuie să caut prea departe pentru a găsi o mulțime de exemple. Lângă multe dintre ele am crescut, m-am format, am râs, am împărtășit greutăți sau probleme existențiale, iar lângă altele, chiar dacă le-am cunoscut recent sau fac parte din viața mea de puțin timp, m-am simțit inspirată, însuflețită și plină de speranță. De aceea, imediat cum am aflat de challenge-ul #womensupportingwomen, am zis că trebuie neapărat să profit de ocazie pentru a-mi exprima și eu public admirația. Pentru cine are dubii, nu, nu consider că aveam nevoie de acesta provocare pentru a-mi face cunoscute sentimentele și nici nu sunt genul de om care varsă declarații de iubire sau siropuri pe Facebook de ochii lumii. Îmi place să cred că reușesc adesea să le transmit în persoana cât de valoroase sunt aceste femei, atât pentru mine, cât și în general ca ființe umane.

          Cred că de multe ori avem tendință să stimăm cine știe ce vedete, personalități sau persoane publice, care, firește, unele chiar sunt demne de admirat, însă trecem cu vederea persoanele obișnuite cu care intram adesea în contact și acțiunile lor ce produc un impact real, pozitiv, în viețile noastre. Acesta este scopul acestei postări, de a vă opri puțin și a conștientiză că, nu doar aveți femei deosebite în jurul vostru, dar cu siguranță sunteți una deja în ochii cuiva. În mod normal, challenge-ul presupune să postezi o poză cu tine alb-negru, iar apoi să numești alte femei care la rândul lor vor face la fel. Eu voi trișa puțin și aleg să pun un colaj compus din pozele unora dintre femeile speciale din viața mea fiincă consider că servește mai bine acestui scop. Vreau ca momentul să fie despre ele, nu despre mine și, astfel, să vă povestesc puțin despre fiecare în parte.

            Încep, desigur, cu mama mea, o femeie simplă, fără studii superioare, dar grozav de inteligentă, înțeleaptă și răzbătătoare. Copil fiind, mă uitam la ea ca la un adevărat supererou deoarece nu credeam că ar exista pe lume vreo provocare la care ea să nu facă față remarcabil. Însă, mai ales, o admir pentru dragostea necondiționată pe care ne-a oferit-o și felul în care ne-a crescut pe noi, copiii ei.

            Trec mai departe la patru dintre cele mai vechi prietene ale mele – Aleka, Roxana, Teo, Lulu – care cu siguranță ar fi speriat Vestul, Estul, Universul, ce mai doriți voi, în sensul că, dacă le-ai oferi mâine posibilitatea de a guverna țările, lumea ar deveni subit un loc mai bun, mai sigur și mai frumos. Ar reuși toate astea pe tocuri, cochete și cu un pahar de vin în mână. Ele sunt familia mea aleasă, sisters from other mothers, persoanele pe care știu că pot conta oricând, la orice oră și care mă acceptă cu toate defectele mele, căci am și eu destule.

           Următoarele domnișoare despre care vreau să vă vorbesc sunt chiar nepoatele mele. Delia este o adolescentă integră, cu principii de viață solide și un nivel de empatie ce atinge cote foarte înalte. Iubește animalele atât de mult încât a decis să devină vegană, dar este foarte preocupată și de mediu înconjurător. Alesia este un copil tare descurcăreț, rar am întâlnit așa pui de om (o moștenește pe cea care i-a dat viață). Mama ar zice că este genul de copil pe care îl dai afară pe ușă, dar intră înapoi pe geam cu un zâmbet ștrengar pe buze. Eu doar visam să fiu asemenea lor în copilărie sau adolescență.

          Alexandra Ilie este una dintre cele mai pasionate și dedicate profesoare din câte știu ce rezistă cu stoicism în sistemul de învătământ de stat. Face cu adevărat cinste meseriei de dascăl. Râsul, voia bună și energia ei sunt molipsitoare când petreci timpul alături de ea.

               Daciana sigur a decoperit elixirul tinereții, dar nu vrea să recunoască. Pe lângă felul incredibil în care arată și senzualitatea ei, o „invidiez” pentru energie și spiritul ei de aventură. Totodată, este o fire sensibilă, plină de pasiune și, atunci când își propune ceva, nimic nu o mai poate opri.

             Alexandra Stere este îndrăgostită de japoneză și a reușit să transforme dragostea pentru această limbă și cultura ei într-un business foarte mișto sub forma Experiențe Japoneze – vă recomand să o căutați dacă vă atrage ideea sau doriți să călătoriți în Țara Soarelui Răsare. Este o femeie interesantă, cu un farmec aparte, simțitoare și romantică, care îmi amintește mereu să mă bucur de lucrurile mici, de gesturile mărunte, dar făcute din dragoste și, mai ales, de importanța prieteniei. Tot ea mă îndeamnă să trăiesc în prezent, să mai iau o pauză de la așteptări, griji și, în schimb, să îmi ofer momente în care apreciez ce am deja.

           Dacă pasărea Phoenix ar decide să ia o formă umană, atunci sigur s-ar întrupa în Laura Busuioc ori, de veți auzi cândva vreo știre cum că o femeie a reușit să mute munții din loc, cu siguranță despre ea este vorba. Pe deasupra, Laura este și un fel de guru al îngrijirii pielii. Conceptul său de frumusețe 3 D îți dezvăluie cum să arăți bine atât în exterior, cât și în interior.

           Melania Kaitor este mai mult decât un storyteller. Daca vei participa vreodată la cursurile ei, s-ar putea să te alegi cu un prieten pe viață, unul de la care ai de învățat lucruri fascinante, nu doar despre arta de a scrie, dar și despre arta de a trăi.

          Adrianei Medvedi i-am și mărturist că, dacă ar fi să o descriu într-un titlu de poezie, acela ar fi „Leoaica tânără, iubirea”. Nu doar pentru că s-a născut sub semnul zodiacal al Leului, ci și datorită puterii interioare pe care o emană, ce o pot compara cu o felină feroce. Iubirea de care e capabilă se manifestă atât pentru familia ei, cât și în meseria pe care o practică, fiind logoped la un centru de plasament. Cel mai tare apreciez la ea că face tot posibilul să nu uite de iubirea de sine și găsește timp pentru plăcerile și talentele ei. Momentan lucrează la un roman.

       Nașa mea a fost ca o a doua mamă care s-a ocupat, împreună cu nașul meu, de educația mea, de bunăstarea mea și mi-a ajutat părinții în nenumărate rânduri în momente de răscruce în viață lor. Probabil, cea mai frumoasă latură a ei rămâne totuși cea de povestitoare. Unele dintre cele mai dragi amintiri ale mele din copilărie sunt legate de poveștile frumoase pe care mi le spunea cu intonație și magie în voce înainte de culcare. N-aș putea să vorbesc despre femeile geniale din familia mea fară să pomenesc de mătușă mea, Nuțica, altă pasăre Phoenix, și verișoarele mele, Iulia și Monica. Prima este una dintre cele mai citite și sufletiste femei pe care le cunosc,  iar cea de-a doua reușește, fără prea mare efort, să mă facă să râd, de cele mai multe ori cu lacrimi și, în același timp, nu încetează niciodată să mă uimească de cât de întreprinzătoare este.

         Bibica, așa cum o strigă nepoții, face parte din familia lui Ștefan. Imediat după ce am avut ocazia să o cunosc am simțit că este bunica pe care mi-aș fi dorit să o am crescând. M-a impresionat bunătatea, blândețea ei și dragostea cu care își răsfață familia, pregătind mereu bucate alese, cum numai o bunică adevărată știe să facă. Pe mama mamei mele regret să mărturisesc că nu am nu am apucat să o cunosc. S-a stins din viață când eu eram foarte mică, însă, din povestirile celor dragi, am aflat că a fost o femeie cu adevărat specială. Cu cea din partea tatălui, din păcate, nu am avut o relație apropiată. Femeia pe care eu sau fratele meu o strigam „bunica”, care ne-a ocrotit asemenea unui membru din familie, a fost Doina, o prietenă bună de-a părinților mei. Am respectat-o nespus pentru intelect și curajul cu care aborda viața, fiind veritabil un spirit liber, neconvențional.

         Nu în ultimul rând, vreau să vă vorbesc și despre doamna Liliana, mama lui Ștefan, cea care mi-ar fi fost soacră, dar care, cu tristețe trebuie să spun, că nu se mai află printre noi. Nu am avut ocazia să o cunosc foarte bine, însă în timpul acela scurt ce ne-a fost dat am avut plăcerea să descopăr o doamnă tare frumoasă, fină, elegantă, foarte iubită de cei apropiați. Mi-am dat seama că a fost o persoană cu adevărat deosebită din modul în care și-a educat băieții. Sunt multe detalii pe care le admiram la dânsa și le regăsesc în Ștefan.

         Fără doar și poate le datorez enorm tuturor acestor femei. Mereu am ce învăța de la ele și mă simt foarte recunoscătoare, plus norocoasă să fac parte din lumea lor. Bineînțeles că mai sunt zeci de femei pe care le-am omis deoarece nu mi-am permis să le fur pozele, deși știu personal că poseda talente remarcabile, povești de viață extraordinare ori o forță de nestăvilit.

*Țin să precizez că termenul „suroritate” l-am întâlnit prima dată în scrierile doamnei Mihaela Miroiu. De la dânsa l-am împrumutat.

Dragă cititor/prieten /amic /cunoștință /extraterestru sau ce-oi fi tu,

Simt nevoia să explic puțin țăcăneala asta care m-a apucat de a scrie, a face un blog și acum o pagina pe Facebook. Nu, nu vine dintr-o dorință de a-mi da importanța sau a face pe deșteapta pe net. Nu mă consider vreun geniu neînțeles, ba din contra. Cred că, dacă dețineam eu cea mai dezvoltată formă de inteligentă de pe pământ, omenirea ar fi fost în mare bucluc. Probabil ne-am fi oprit cu evoluția undeva pe la pictatul mamuților prin peșteri și nici la asta nu aș fi excelat. Am vrut să lămuresc acest aspect deoarece am observat anumite reacții de-a lungul timpului legate de acțiunile mele – ochi dați peste cap încărcați de „se crede și asta vreo mare bloggeriță deodată”. Absolut deloc. O oarecare relație cu scrisul am avut-o de mica, de fapt, crescând, mi-am dorit enorm două lucruri să fac în viață: să predau și să scriu. Mă jucam adesea de-a „profa”, prin generală ajutam prietene cu învățatul, apoi am mai exersat pe nepoate sau copiii vecinilor și, în rest, scriam în jurnal sau compuneam un fel de povestiri. Neavând încredere în mine când venea vorba de scris, m-am dedicat primului vis, iar celelalte „porniri” mi le-am reprimat. Mi-era rușine să și aspir la a deveni scriitoare, deci o încercare ieșea total din discuție. Am considerat mereu autorii de orice natura ca fiind oameni cu adevărat excepționali ori geniali, iar cum eu nu m-am văzut ca fiind nici una, nici alta, doar o fată normală, am lăsat-o baltă. Însă o voce mică, sugrumată și sfioasă nu mi-a dat pace. Se chinuia din când în când să mă convingă. O aud si acum: „Hai, Andra, fă-o!”.

                  Toată nebunia a început acum câțiva ani când m-am decis să o ascult și să săvârșesc un soi de experiment personal, mai exact să dau curs voinței mele de a-mi înfrunta una dintre cele mai mari frici, adică să expun public ce simt, gândesc sau compun. Am decis să postez pe Facebook un articol conceput după o ieșire cu o prietena în care am împărtășit fel de fel de păreri, trăiri, dileme, experiențe, genul de discuție deschisă și vulnerabilă purtată la ore târzii ale nopții și în urma căreia m-am simțit inspirată. Întotdeauna mă simt inspirată când mă aflu în compania unor oameni mișto sau citesc despre ei. La câteva minute după ce am publicat m-a lovit o panica cumplită, îmi crescuse pulsul de-mi simțeam inima duduind în gât, mă luase amețeala, transpiratul, mi se făcuse efectiv rău. Gândeam numai: „Doamne, ce am făcut! Nu sunt întreagă la cap!” și eram gata, gata să-l șterg, dar lumea deja începuse să reacționeze. „Prea târziu, tembelo.” mi-am zis. Însă, spre surprinderea mea, reacțiile au fost chiar favorabile ceea ce mi-a adus multa bucurie și curajul de a continua. În perioada următoare am mai scris câteva articole, traficul pe blog începuse să crească considerabil cu fiecare share, like, comment etc. Cu toate acestea, nu m-am așteptat la aceste rezultate și bănuiesc că asta m-a speriat enorm de am întâmpinat apoi un blocaj. După o pauză destul de mare, încurajată de apropiați, cunoscuți care mă mai citeau și după participarea la un curs de scriere creativă a Melaniei Kaitor – unde am cunoscut alți oameni faini, pasionați de scris- mi-am zis că trebuie să reiau. Totuși, argumentul care m-a ajutat cel mai tare să-mi fac din nou curaj să mai bat câmpii pe rețelele de socializare a fost că îmi doresc să fiu autentică. Ce vreau să spun cu asta? Eu sunt genul de persoană care încurajează pe oricine să-și urmeze visurile, să-și descopere talentele, să trăiască cu pasiune în suflet si asta la orice vârstă. N-aș mai fi putut pretinde asta de la cei din jur dacă eu alegeam să nu fac nimic în privință dorințelor mele. Ce se va întâmpla mai departe nu am de unde să știu. Poate va rămâne la nivel de hobby, poate mă vă purta spre noi orizonturi, nu asta e important, ci faptul că nu voi fi nevoită să mărturisesc că nu am încercat și voi fi mai încrezătoare când îndemn pe alții să facă la fel.

P.S. Pe această cale vreau să le mulțumesc tuturor celor care m-au împins de la spate, care susțin că văd un potențial și m-au încurajat (ori mă încurajează constant) în aceasta direcție. Înconjurați-vă cu astfel de oameni, sunt cei care o să vă facă viața mai frumoasă și vă ajută să vă depășiți limitele. You are awesome! Sper că vă știți care sunteți aceia. Love yaaa!

         „-Andra, nu vreau să te jignesc, dar ești o feministă!”

Îmi zicea cu severitate nu acum multă vreme un prieten în timpul unei discuții însuflețite. Auăleu! Panică, panică, panică! Deja îmi înghițeam cuvintele, simțeam cum îmi crește pulsul și începe să-mi ia foc capul de rușine și nervi în același timp. În mintea mea se derulau idei și conspirații despre cum – Doamne, iartă-mă! –  să-l conving pe X-ulescu că dacă îmi susțin cu patos părerile, am fost lăsată de mică de părinți să spun ce gândesc, ce simt, și s-a luat în calcul ce debitam, că am avut un frate mai mare care m-a învățat să mă apăr, să fac față unor discuții aprinse, să nu mă las manipulată (chiar dacă nu mi-a reușit mereu) și astfel să fiu francă, spirituală în dezbateri, nu înseamnă că vreau să mă transform în văduva neagră și să devorez bărbații. Credeam în ce spuneam și asta mă făcea să fiu pătimașă.

                     Mi s-a spus des „feministă” și niciodată ca un compliment, deși nu m-am autoproclamat, nu consideram că am făcut ceva în mod special să merit această eticheta. Când am aflat despre mișcarea feministă, mă gândeam doar unde semnez să ader și eu. Mi se părea ceva uluitor, demn de mândrie, aspiram în secret să devin și eu la fel de curajoasă ca acele femei care s-au răsculat și și-au cerut drepturile pentru a mă bucură eu de ele acum. Așadar, cum putea să mă jignească? Însă am descoperit rapid că a fi feministă a devenit cumva sinonim cu aversiunea față de bărbați, iar eu nu uram bărbații, chiar dacă am avut parte de anumite comportamente neplăcute din partea lor crescând și devenind femeie. Nu știam cum să-i conving de contrariu, că dacă au fost și sunt unele femei care au dus totul la extremă, nu înseamnă că toate sunt așa. Pentru mulți feministele erau și încă sunt considerate niște frustrate care, în opinia lor, din cauza că sunt urâte sau prea masculine au pică pe bărbați și vor să-i linșeze. Nimic mai  neadevărat.

                  M-am întrebat adesea eu de ce nu mă ofensăm sau mă simțeam anulată, castrată în deliberările cu bărbații atunci când și ei la rândul lor își susțineau cu tărie convingerile. La fel mă întrebăm  dacă ei își fac probleme, așa cum îmi făceam eu, atunci când discutau înflăcărat, că îmi pot răni „feminitatea” pentru că ridicau tonul sau mă întrerupeau ireverențios. De ce când un bărbat contrazice un alt bărbat sau îi tăie vorba se numește discuție, dar când o femeie face la fel se numește emasculare? Să spui că un bărbat este emasculat atunci când este contrazis, întrerupt, închis în urmă unui argument, când i se răspunde agresiv, nervos chiar, înseamnă să susții că doar bărbații prin natura lor pot fi așa, când de fapt sunt stări la fel de normale, naturale și la femei. Înseamnă să așezăm din nou bărbații și femeile la poli opuși și apoi să le cerem mereu femeilor să se facă mici pentru a nu răni orgoliul bărbaților. Bărbaților le inducem ideea că e greșit sau te face slab să lași de la sine și că pentru a fi mascul adevărat trebuie să ai mereu ultimul cuvânt, deci e un semn de slăbiciune să dai dreptate sau să tratezi femeile ca un om care poate să se enerveze, să se aprindă, să se încăpățâneze sau să fie chiar mai informată, citită, în temă decât tine într-un domeniu sau subiect.

                    Iată cum învățăm femeile să fie false, să pretindă lucruri neadevărate despre propria persoană, să-și reprime anumite nevoi și trăiri. Este imposibil să nu se trezească careva să critice o femeie care afirmă că nu îi place să gătească, că o plictisesc treburile domestice, că nu are scop unic în viață să se mărite, să aibă copii, să poarte fuste, să fie obiect sexual sau nu doresc să se păstresze cât mai pure până se mărită. Am auzit o grămadă de bărbați, dar, mult mai trist, și femei care susțineau că cele care au peste 4, 5 parteneri sunt „ușoare”. Mi se pare oribil deoarece afirmațiile acestea creează niște standarde imposibil de îndeplinit: să fie deștepte, dar nu prea deștepte, să fie inocente, dar nu naive, să fie gospodine, dar să aibă și altceva în cap decât scamele care se adună pe covor, să aibă experiență sexuală, dar nu prea multă, să aibă grijă de cum arată, dar să fie și independente, să fie mame, dar să nu se piardă în rolul ăsta și pot continua încă 3 pagini.

                 Oricum, multă vreme am fugit de această titulatură și m-am trezit adesea micindu-mă ca nu cumva să jignesc egoul cuiva sau ,mai rău, să se creadă despre mine că, în secret, vreau să duc genul masculin la extincție. Am simțit adesea că simpla mea existență, firea mea ar fi un atac asupra bărbaților de pretutindeni. Frate-meu mai râdea de mine că sperii bărbații și-mi zicea că o să crap singură, căci bărbaților nu prea le plac femeile pe care nu le pot controla, domina. Mult timp am luat de bun asta, deși în sufletul meu mă durea. Cum puteam să fac să mi se permită existența fără să mai fie o amenințare? De ce trebuie să vorbim în iubire sau relații heterosexuale de orice fel despre dominare, de parcă partenerul de viață, de distracție, de cafea etc este un sclav ce trebuie ținut din scurt. Nu înțelegeam de ce faptul că ai abilități și defecte trebuie neapărat să fie un afront pentru cineva. După ani, mi-a trecut, am învățat să mă accept mai mult așa cum sunt, să fiu mai puțin în defensivă, iar pentru faptul că am speriat unii bărbați, astăzi, îmi mulțumesc, căci știu că i-am pus pe fugă pe cei care chiar nu erau pentru mine și sunt recunoscătoare pentru cei care au rămas, care mi-au arătat că se poate și altfel, care m-au făcut să mă simt că nu trebuie să schimb nici măcar un fir de păr din cap dacă nu doresc pentru a fi acceptată, iubită, respectată. Să mi se permită să fiu eu, cu bune și rele, este probabil unul dintre cele mai prețioase daruri care mi-au fost oferite de bărbații din viață mea. Aici mă refer atât la cei din familie, cât și la iubiți, prieteni, iar, în prezent, de logodnicul meu care văd că mă suportă eroic.

                 Anul ăsta, pentru prima dată, am ales când mi-a mai zis o cunoștință „Andra, ești o feministă.” să îi mulțumesc pentru compliment, chiar dacă nu era, deoarece am decis să-l asociez cu varianta mea de feminism care nu exclude bărbații, nu îi urăște și consideră că împreună putem lupta pentru o lume mai bună, mai corectă, mai tolerantă.

             Peste asta am dat astăzi pe The Idealist scroll-ând puțin pe Facebook și m-a amuzat teribil deoarece mi-a amintit de o perioadă foarte „interesantă” din viața mea.

             Ei bine, dacă împărțim tradițional timpul în î.Hr. (înainte de Hristos) și d.Hr. (după Hristos), unii își împart viața în două în funcție de anumite evenimente care i-au marcat sau le-a schimbat viața într-un mod bun sau, de ce nu, în rău: viața înainte și după un examen important, sau înainte și după căsătorie, ori înainte și după copil, înainte și după persoana pe care o considera marea iubire, dar care le-a călcat inima in picioare, după asta pentru unii viața a fost o vreme înainte și după Jack (or you name it), sau, ca să fie actual, viața înainte și după Covid-19, iar lista poate continua la nesfârșit. Eu, până la vârsta de 31 de ani, am ales să îmi împart viața înainte și după ce mi s-a măritat prima prietenă (Textul are și accente de pamflet, așa că citiți-l ca atare. Nu luați tot literalmente). Îmi amintesc și acum, făcând parte dintr-o gașcă destul de mare de fete-prietene, că ne-am bucurat pentru ei, erau tineri, frumoși, iar pentru mine a fost mereu un act de care m-am agățat cu speranță pentru că mă făcea să cred din nou în puterea iubirii. Îmi amintesc că în ziua nunții lor, la biserică am plâns (și nu a fost singura la care am făcut asta), căci m-a emoționat momentul. Ce să fac dacă sunt o romantică incurabilă. Desigur că viața și-a urmat cursul firesc și ușor, ușor și-au făcut și alții curaj să pornească în această nouă etapă. Nimic mai frumos, însă, în naivitatea mea, nu am bănuit nicio clipă ce va însemna asta pentru mine. Mă gândeam că totul se va rezuma la petrecerea burlăcițelor, la a-ți găsi o ținută elegantă și la seara nunții propriu-zisă. Nu era mereu ușor. Uneori eram strâmtorată cu banii, alteori mi se părea mai accesibil să ajung astronaut la NASA decât să găsesc o rochie frumoasă la prețuri decente sau să rezist mai bine de 12 ore pe tocuri într-o zi caniculară, însă am considerat că marele stres era al mirilor care se ocupau de organizare și se dădeau peste cap cu fel de fel de lucruri ca să aibă atât ei, cât și invitații lor parte de o seară faină când venea vremea. În sinea mea nu înțelegeam Grinch-ii care dădeau ochii peste cap la fiecare invitație de nuntă primită. Ce putea să nu îți placă? Nunțile au devenit repede o scuză universal valabilă și acceptabilă de a te distra (mai ales după o vârstă), un fel de noul Fratelli, ceva mai costisitor într-adevăr, dar cu mâncare, muzică, dans, voie bună, plus prilejul de a petrece o seară întreagă alături de familie și prieteni dragi. Chiar am avut parte de momente foarte mișto, în care m-am simțit foarte bine și nu mi-au stat picioarele mai deloc. Cum voiam să mă așez, hop, începea o horă mai faină ca precedenta și, ca hipnotizată, mă întorceam pe ringul de dans. Până la urmă, de câte ori poate să ți se mărite/ însoare prietenii apropiați sau o rudă la care ții, un frate/o soră etc.? (Este o întrebare retorică, nu răspundeți deoarece știu că răspunsul poate varia de la o dată la o mie, dar așa judecam eu pe atunci). Așa că mergeam pe ideea „make the most of it!”.

                Pfff, problema a venit în momentul în care am intrat într-o relație serioasă cu omul cu care urmează să mă mărit de altfel și am început să fim „bullied”, constrânși dacă vreți, în a le urma exemplul prietenilor și asta cât mai repede posibil de parcă intrasem într-un soi de maraton și ultimul care ajungea la linia de finish era parcă mai fraier sau ceva. La primele „Voi când urmați?”, „Așteptăm nerăbdători să dansăm și la nunta voastră.” Sau „Voi când aveți de gând să faceți pasul ăsta?” n-am dat importanță, răspundeam amuzați că o veni și vremea noastră, însă întrebările astea au devenit din ce in ce mai frecvente, mai intruzive și iritante. Cum mă întâlneam cu cineva cunoscut care îmi adresa astfel de întrebări deja îmi strica buna dispoziție. Gândindu-mă ca unii oameni nu mă întrebau ca să mă enerveze neapărat, am căutat fel de fel de răspunsuri care să-mi satisfacă interlocutorii, chiar am devenit creativă, dar rareori i-a mulțumit ce am avut de zis. Am încercat să le răspund sincer, mărturisindu-le că nu dispunem în momentul acela de banii necesari ca să organizăm o nuntă. Și începeau:

– Dar ce așa mari costuri ai găsit? Dai doar avansurile și restul plătești din ce aduni la nuntă.

– Nu mă simt confortabil să fac asta. Poate nu vom reuși să acoperim cheltuielile.

– Ei, te-ai găsit. Astea sunt cazuri rare, nu o să ți se întâmple taman ție.

– Îmi doresc și eu anumite lucruri la nunta mea care presupun costuri suplimentare și cum nu arde, nu văd de ce ne-am grăbi.

– Acum ai și pretenții? Asta e, faci de cât îți permiți. Te întinzi cât îți e plapuma, știi vorba aia.

Când am văzut că asta nu ține le-am replicat că momentan ne concentrăm pe a ne face un rost, a ne stabiliza cariera și apoi o să luam in considerare și „măritișul”.

– Păi, cât aveți de gând să așteptați? Timpul trece și nu iartă pe nimeni. Dacă o lălăiți așa, copil când mai faceți? La 40 de ani (de parcă nu există și oameni care fac la vârsta aia și sunt bine mersi)? O să mergeți după ei la școală și o să creadă lumea că au venit să-i ia bunicii.

Bun. Nici asta nu a ținut. Am început să fac glume zicând că ne luam când o vrea bunul Dumnezeu. Am constatat amuzată că, deodată, El nu mai era capabil de minuni și îmi spuneau rapid că asta ține de voința mea. Am trecut la următorul nivel și am zis ca e cazul să îi șochez prin a-i induce în eroare spunându-le că nouă ne este foarte bine și așa, poate nici nu o să ne luăm sau nu vom face copii. Dacă mă agasau rău, le ziceam să-l întrebe pe Ștefan, sperând că are el o replică mai bună.

            Aș putea să mai scriu o grămadă despre asta, însă aș vrea să trag o concluzie. Mi-am dat seama la un moment dat că nu aveam să găsesc vreodată un răspuns mulțumitor oricât de mult aș încerca. Am fost dezamăgită să descopăr că pentru unii nu era suficient că mă aflam într-o relație în care mă simțeam bine, mă simțeam iubită, fericită. Da, nu era totul perfect, însă perfecțiunea există doar în poze. Faptul că eram mulțumită cu ce aveam atunci nu era îndeajuns, trebuia neapărat să „intrăm în rândul lumii”, să bifăm o căsuță în așteptările societății, și toate astea, preferabil, până la 30 de ani, că după, probabil, expiram. Și mai dureros a fost să sesizez că pentru unii era chiar distractiv, era punctul culminant al zilei lor, marea bucurie a zilei, să vadă „dacă reușește să bage mortul în casa” celor vizați.

                 Oamenilor, eu sper să ne dezobișnuim odată pentru totdeauna de acest obicei prost. Stați puțin și rumegați înainte de a bombarda lumea cu părerile voastre. Nu înseamnă că dacă v-ați luat voi trebuie acum să se ia toată populația. Stilul tău de viață și alegerile tale te privesc personal și nu e obligatoriu să fie ceea ce îi face pe restul fericiți. Eu nu spun să nu întrebați un cuplu dacă vor sau nu să se căsătorească, dar e indecent să insistați mai mult decât e cazul, mai ales că puteți să atingeți o coardă sensibilă și dintr-o chestie inofensivă să ajungeți să faceți rău. Poate fără să vreți stați de vorbă cu o persoană care chiar își dorește mult asta, dar partenerul nu e pregătit sau, poate din diverse motive pe care aleg să nu vi le spună și nici nu vă privesc, nu pot face pasul acesta, iar voi nu faceți altceva decât să puneți sare pe rană. Poate credeți că îi ajutați, dar când vreodată a ajutat asta pe cineva? Cred că toți știm și cazuri în care partenerii s-au luat din cauza presiunii puse pe ei din partea familiei, prietenilor, societății și nu s-a terminat cu „happily ever after”, ci, eventual, cu un divorț. De când ne-am logodit, lumea s-a mai calmat și nu ne mai agasează chiar așa tare, însă am observat că pe cei proaspăt căsătoriți, care nici bine n-au „gustat” din acest statut, deja îi terorizează cu: „Și un copil când faceți?”. Dacă au deja un copil, nici așa nu scapă: „Al doilea copil când vine?”.

                 Dacă chiar vă pasă de persoanele astea, întrebați-le în primul rând de sunt fericiți. Căutați să-i ascultați, să-i înțelegeți și să respectați drumul pe care vor să și-l aleagă ei în viață. Până la urmă asta ne dorim, nu-i așa? Oamenii să fie cu adevărat împliniți, orice înseamnă asta pentru ei, nu doar să dea bine pe Instagram, nu?

            Deunăzi, visam cu ochii deschiși, de fapt, cu ochii minții care îmi estompau fundalul, îmi topeau contururile, îmi încețoșau culorile, iar din străfundurile sufletului meu, inundat de frumos și beat de euforie, a început să dea pe afară, să se reverse dintr-un colț în altul, creând în taină o lume nouă. Simțeam cum realitatea mă trăgea de mânecă, mă chema înapoi, dar mă făceam că nu aud. Imaginile au început să se întrepătrundă așa cum pe un televizor vechi, care pierde aiurea semnalul, se difuzează ba fragmente clare, ba imagini albe, pline de pureci dansatori. De teamă să nu pierd canalul ce ducea dincolo de lumea reală, mi-am eliberat mintea, am închis ochii si m-am lăsat purtată de valul imaginației. Deodată, m-am trezit la umbra unui stejar înalt, maiestuos, ce parcă mă privea asemenea unui tată protectiv. L-am cuprins la rându-mi cu privirea, i-am zâmbit recunoscătoare și, plină de iubire, de dor, l-am îmbrățișat. Știam că urma să plec într-o aventură.

Era dis-de-dimineață. Soarele abia răsărit căsca somnoros pe cer. L-am salutat voioasă, dar, rușinat, s-a întors pe partea cealaltă să mai lenevească puțin înainte să-și scoată razele la joacă. Mi-am dus mâna streașină la ochi și am cercetat primprejur. Cât vedeai cu ochii se întindea o pătură multicoloră de flori și fel de fel de plante. Mi-am umplut plămânii de parfum si izuri crude, proaspete și am pornit desculță, cu o stropitoare goala in mâna stângă, la cules de rouă, firește, cu grijă să nu cumva să supăr prea tare buburuzele sau celelalte bâzâitoare care se arătau deja deranjate că le țin din treabă. Între timp, s-a adunat pe cer o turmă de nori ce aduceau mai degrabă cu flori pufoase de bumbac. De nicăieri, am împrumutat o scară și am sprijinit-o de unul din nori. Aveam un plan, așa că m-am cățărat hotărâtă și am picurat ștrengărește conținutul stropitorii pe buretele alb al cerului, iscând astfel o ploaie caldă de vară. Neîntârziat, un curcubeu a țâșnit dintr-o parte în alta a cerului, iar de bolta sa am agățat un leagăn. Uite așa, huța, huța, m-am unduit liberă în eter.

             Când mi-a ajuns bălăngăneala, neînfricată, am sărit din leagăn direct în lanul cu floarea-soarelui și, de fericire, mi-a venit să dansez. Am invitat chiar și florile să-mi fie partenere, însă, fiindu-le probabil străină, mimozele, s-au sfiit. Ca să le fiu mai dragă, am întins brațele către soare și l-am luat de pe cer ca să mi-l prind in păr. Apoi, ne-am sincronizat toate în dansul câmpiei fericite. Totuși, ziua abia începuse și nu doream să mai zăbovesc. Nu mă lăsa setea nebună de joacă, de aceea am început să prind fluturi, să-i agăț de-o sfoara și să-l înalț pe post de zmeu. Alergând, în hohot de râs și voie bună, am nimerit într-un lan cu păpădii. Rapid, am dat drumul zmeului și am început să mă învârt, și să mă învârt, iar să mă învârt, până când, în amețeala mea, am creat o adiere ce a făcut semințele florilor să se desprindă, să înceapă să zburde frenetic în aer, de părea că ninge cu fulgi de păpădie dinspre pământ spre cer. Parcă prin magie am început să plutesc asemenea lor și, fără să îmi dau seama, am levitat  departe până la un lac. Lacul avea un drum bătătorit din mii de nuferi pe care l-am urmat jucând șotronul pe frunzele lor. Brusc, drumul s-a oprit undeva în infinitatea lacului calm, lin, care îmi arăta mai degrabă a pânză ce aștepta să fie pictată. Atunci, am invocat spiritele artiștilor apuși și le-am cerut să mă inspire, iar cu ei in gând am reușit să creez opere de artă pe apă ce se ștergeau și îmi făceau loc mereu pentru altele.

           Pe neașteptate, ca și cum am îndeplinit un obiectiv măreț ce-mi era destinat, m-am trezit teleportată pe o culme de munte. Vântul mi se juca in păr, răvășindu-l, iar eu, în picioare, admiram cusătura ce lega cerul de pământ. Mi-am întins brațele lateral în aer, așa cum fac păsările înainte să își dea drumul de la înălțime, și am plonjat. Muntele mi-a servit drept tobogan și m-a aruncat direct în mijlocul mării. Înotând bezmetică în costumul Evei, îmi amintesc de nepoatele Oceanului, nereidele, și am început să-mi țes o rochie din spuma marii, lungă cât 9 valuri. M-am oglindit în mare și când am văzut cât sunt de frumoasa, am început să valsez ca o ducesă la bal. Ritmul pașilor mei au format un vârtej ce mi-a permis să culeg din adâncuri comorile sirenelor, cochilii, stele de mare, arici și perle, ce le-am înghesuit pe o ață și pe care mi-am atârnat-o de gât. La finalul acestui spectacol, aud cum mă striga de la mal o voce veselă de bărbat. M-am întors curioasă și am zărit vag o figură ce mă chema de sub o salcie. Mă invita și el la joacă. Printre ramurile ce se legănau, printre foșnete și chicoteli, ne-am jucat de-a v-ați ascunselea până ce buzele noastre s-au găsit și s-au încâlcit ca niște ițe încăpățânate ce nu mai doreau a fi descurcate.

           La căderea nopții, n-am ezitat și am plecat la vânătoare de licurici pe care i-am ținut puțin timp prizonieri într-un borcan. Urma să-l folosesc pentru a lumina cerul în marea de întuneric. Așa am putut să adun stele pe care ulterior le-am dus la moară și le-am măcinat. Apoi, m-am urcat din nou pe scară, de data aceasta sprijinind-o de lună. M-am lăfăit obosită în scobitura ei, picior peste picior, ca într-un hamac, și-n timp ce cântam în șoaptă despre cum visele devin realitate, presăram praful de stele pe întreg Pământul.

A fost o vreme, nu demult…
Când sufletul mi-am desfăcut
Și-n orice m-aș fi prefăcut
Numai să te fi avut.
O clipă,
O noapte,
O viață-ntreagă,
Nimic n-avea să ne despartă.
Am decis.
Voi descâlci tot ce este scris
În stele,
În palmă
Sau în ochi.
M-aș fi țesut de mii de ori
În pânze infinite
Să te pot striga – Iubite!
În tot ce te-ai fi avântat,
Dar mai apoi te-ai fi aflat
Pierdut,
Secat,
Abandonat,
Îndată m-aș fi transformat
În farul veșnic neclintit
Să te ghidez la asfințit.
Iar dacă inima-ți cerea
Un instrument în viața ta
Vioară aș fi devenit.
Dar muză?
A fost o alta…
Și eu?
Manta de vreme rea…
Am fost castelul de nisip
Ce repede s-a prăpădit
Zdrobit
De marea-nvolburată.
Nu am știut că niciodată
Nu cauți operă de artă
Căci tu…
Nu poți sculpta în piatră.
Nu, tu n-ai vrut să mă cânți.
M-ai dorit lut,
Să mă frămânți.
Orb să fii, noroc c-ai fost
Ca să-nțeleg că n-are rost
Vioara,
Pânzele
Sau farul,
Nimic nu ar fi fost destul
Pentru un suflet nesătul.

Așa că foc și scrum!
Iar din cenușă și din fum
Am renăscut.
Ah! Puține nu aș fi făcut,
Dacă iubire aș fi avut.