În căutarea sinelui pierdut- Capitolul I

Unul dintre motivele pentru care am ales să denumesc seria această de articole pe care mi-am propus să o scriu “În căutarea sinelui pierdut” este realizarea faptului că a afla cine sunt eu de fapt a fost ceea ce m-a determinat să rămân pe drumul dezvoltării personale și a terapiei. Am vrut să înțeleg ce anume din trecutul meu, din experiențele mele m-au îndepărtat de sinele meu autentic, m-au împins în a mă blinda cu mecanisme de apărare și m-au transformat într-o persoană de care nu îmi mai plăcea, un om fricos, timid, rigid, dispus să își calce pe inimă și principii ca să fie plăcut sau iubit.
Îmi doresc să scriu despre asta pentru cei care poate vor să încerce terapia, însă nu se duc fiindcă le este teamă din diverse motive (de necunoscut, de judecată, de sentimentul că ar fi slabi sau nebuni dacă apelează la specialist etc); pentru cei care au fost la una, două ședințe, dar au renunțat (fie pentru că nu au simțit că îi ajută sau, din contră, pentru că i-a speriat prea tare ce au descoperit); pentru cei care nu simt nevoia sau nu consideră că au de ce să apeleze la terapie, însă își doresc să își facă o idee mai clară de cum poate arăta un astfel de proces și, astfel, a-i înțelege mai bine pe cei care se duc și a-i susține; pentru cei care s-au dus cu inima deschisa, dar au simțit că ceva nu este în regulă și, probabil, aveau dreptate deoarece nu oricine știe și poate lucra cu rănile, suferințele, problemele sau traumele omului. Vreau să vă arăt de ce terapia nu te face nici nebun, nici slab, nici dependent și nu te scutește de responsabilitatea de a-ți luat viața în propriile mâini și a face ordine în ea.
Prima oară când am călcat într-un cabinet a fost când aveam vreo 19-20 de ani, deci acum 17-18 ani. Așadar, pe vremea când chiar nu aveai curaj să spui cuiva că te duci la psiholog pentru că mai mult ca sigur îți puneau ștampila de Obregia în frunte, stigmat de care nu mai aveai șanse prea mari să scapi curând. Știau doar câțiva apropiați, mama, tata, frate-meu, logodnica lui de atunci și primul meu iubit. A trecut mult timp până mi-am făcut curaj să povestesc cuiva episodul de atunci. știu că nici părinților mei n-am avut puterea să le zic ce am trăit în cele 3 ședințe (dacă îmi amintesc bine) la care am mers, în special în ultima. Nu că era necesar să le povestesc, e alegerea fiecăruia dacă vrea sau nu să împărtășească ce face în terapie, iar cei din jur trebuie să respecte asta. Totuși, eu aveam o relație apropiată cu ai mei, mereu am avut înțelegere din partea lor și mă simțeam în siguranță să le spun lucruri intime, mai ales mamei. Cu toate astea, nu am făcut-o. Motivul era simplu. Nu voiam să îi rănesc. Deși m-au susținut fără ezitări în a merge la terapeut, de fapt, ei mi-au găsit unde să mă duc, citeam în ochii lor că îi doare, că se învinovățeau, că nu înțelegeau de ce am nevoie de asta.
Și chiar așa…de ce m-am dus? Mereu simțisem că era ceva în neregulă cu mine, dar nu știam ce. Nu aveam de unde. Nu se vorbea atunci de sănătate mintală. Astăzi, știu că era vorba despre anxietate. Totusi, nu asta m-a împins să merg, ci furia. Eram atât de furioasă, aparent fără motiv, încât nu mă mai puteam controla. Nu se mai înțelegea nimeni cu mine. Eram atât de furioasă încât ajunsese să îmi fie teamă de reacțiile mele. Și cel mai furioasă eram pe fratele meu, ceea ce era și mai greu de înțeles și acceptat pentru mine fiindcă el era persoana de care mă simțeam cel mai apropiată atunci. Era ancora mea, prietenul meu cel mai bun, aparatorul meu, omul de care mă agățasem asemenea cuiva care e în pericol de înec și îl ține strâns să nu se ducă la fund (Mulțumesc, Robert!). În plus, până atunci noi nu prea ne certaserăm.
Nu mai știu ce am discutat în ședințele de terapie. Știu că i-am prezentat problema. Însă n-am să uit niciodată acea ultimă oară când am mers. Avea să îmi schimbe viața pentru totdeauna, dar mult mai târziu am înțeles cum. În acea zi, terapeuta mi-a propus să facem ceva diferit. Mi-a propus să facem un exercițiu de hipnoză. Am fost de acord, eram deschisă, și ca să vă spun drept, mi se părea o porcărie. Eram convinsă că nu avea să aibă niciun efect, “am eu o minte prea puternică pentru astfel de mambo jambo”, îmi ziceam.
M-a rugat să mă întind, să închid ochii, să mă relaxez. Apoi, a început să vorbească cu o joce mai joasă, caldă, repetând tot felul de propoziții până, spre surprinderea mea, m-a băgat într-o stare cum nu mai experimentasem până atunci, ceva între somn și veghe, dar parcă pluteam cumva și nu mă puteam trezi. La un moment dat, m-a rugat să mă duc oriunde în trecutul meu și să îi povestesc ce văd, ce simt.
Deodată, m-am trezit pitită intr-un șanț. Era beznă. Mă uit în jurul meu și îmi dau seama repede unde sunt. Eram la Ciocârlia, satul în care ai mei cumpăraseră o casă și făcuseră o fermă, locul în care mi-am petrecut o bună parte din copilărie și în care “mi-am pierdut” într-un fel părinții. Vedeți voi, părinții mei investiseră în această afacere tot ce agonisiseră cu multă muncă și sacrificii. Își vânduseră chiar o casă frumoasă, cu etaj și curte, cum puține erau pe vremea aceea, pe care și-au construit-o după cum au visat, pentru a investi mai mulți bani in ferma care, credeau ei că avea să ne asigure un trai decent fără ca tata să mai plece pe mare cu lunile, fiind navigator. Au pierdut totul la foarte scurt timp și au luat acest eșec drept greșeala vieții lor, iar regretele le-au mâncat sănătatea, liniștea, normalitatea.
În scurt timp, mă separ cumva de persoana care stătea ascunsă în întuneric și îmi dau seama repede că Andra adult o urmărește acum pe Andra copil. Eu-copila stăteam și priveam din colțul acela spre cârciumă satului. Eu-adulta nu înțelegeam ce se întâmplă, îi relatam totodată toate acestea terapeutei. Nu trece mult timp și din cârciumă iese un bărbat, cu un mers ușor legănat, care parcă nu putea să meargă în linie dreaptă. Eu-copila o iau ușor în urma lui, sunt iar una cu ea. După câțiva paşi îmi dau seama pe cine urmăresc. Era tatăl meu, băut, care se ducea spre casă, dar pentru că mama nu era, de teamă să nu pățească ceva, îl urmăream ca sa fiu sigură ca ajunge în siguranță. Brusc, mă cuprinde o durere cumplită, împachetată în tristețe. Instant înțeleg că doar ce retrăisem o amintire reprimată, ceva ce mintea mea alesese să ascundă. Văzând cât sunt de afectată, terapeuta m-a scos imediat din transă. Deja plângeam în hohote. M-am speriat cumplit și mă durea. Nu mai știu cum a gestionat terapeuta momentul, însă îmi amintesc urgența cu care voiam să plec de acolo. La scurt timp am tulit-o. Ai mei mă așteptau în mașină. Și-au dat seama că se întâmplase ceva, dar au respectat faptul că n-am vrut să le spun ce.
Nu m-am mai dus niciodată la femeia aceea. A fost prea înspăimântător pentru mine atunci. Cu toate acestea, chiar de când ieșeam pe ușa cabinetului ei, am realizat care era de fapt problema mea atunci de eram atât de furioasă. V-am spus mai la început că fratele meu era logodit pe atunci, urma să se căsătorească, iar asta însemna pentru mine că urma să pierd cumva o altă persoană foarte importantă în viața mea, fără de care mă simțeam de parcă n-aș fi putut supraviețui.
Mai târziu am și înțeles de ce, întorcându-mă în terapie și educându-mă mai mult despre ce este si face psihologia și psihologul, mai exact psihoterapeutul. Vedeți voi, tatăl meu fiind navigator a lipsit foarte mult de acasă, iar nevoia mea de a avea o figură paternă constantă s-a transferat pe frate meu. Din pricina meseriei și ulterior problemelor cu care ne-am confruntat, părinții mei fiind oarecum absenți, măcinați de griji și responsabilități, m-am simțit probabil singură. Nu mai voiam să mă simt așa din nou. Eram convinsă că dacă se va căsători, avea să uite de mine, să-și vadă de viață și noua familie cum era firesc. Mi-era mult prea rușine de ceea ce simteam deoarece eram și geloasă pe viitoare lui soție. Însă mi-ar fi prins bine atunci să mă mă încurajeze cineva să spun ce simt. Atunci cu siguranță cei dragi ar fi avut șansa să îmi calmeze fricile, care deși erau normale, nu erau reale. Totuși, deși consider acum că a fost poate prea mult ce am trăit ca o primă experiență în terapie, m-a ajutat. Faptul că am înțeles cumva ce se întâmpla cu mine, a calmat ușor furia din mine și a deschis irevocabil o nouă ușă, o sete de cunoaștere despre acest domeniu atât de fascinant.
To be continued…
P.S. Țin să menționez că înainte să scriu acest articol am cerut aprobarea părinților mei. Nu mi-aș fi dorit să îi fac să se simtă stânjeniți. Ei și-au dat acordul fără să stea prea mult pe gânduri. Mi-au zis că nu au de ce să le fie rușine. A fost un capitol din viața lor, nu i-a definit asta. Și de aceea, dragilor, mă simt extraordinar de norocoasă și privilegiată să fac parte din familia asta. Totodată, sunt foarte mândra de tatăl meu care a reușit să lase alcoolul după niște ani în care a abuzat de el. A realizat ceva ce puțini oameni pot face și îl admir enorm pentru asta. Mulțumesc, tată!
Poza din 2009 😮