S-a împlinit un an de când ai apărut în viața noastră. A fost cel mai intens an din cei 37 de când mă aflu pe planeta asta. Greu, dar și mai greu de pus în cuvinte cât de incredibil de frumos. Îmi aduc aminte cum mă uitam sceptică la părinții care, cu cearcăne sub ochi, îmi mărturiseau că nu au fost vreodată mai fericiți. Eram convinsă că se mințeau pe ei ca să facă față tuturor provocărilor ce vin cu rolul de părinte. Mintea mea nu putea să cuprindă faptul că aceste două adevăruri pot coexista, că te poți târî pe jos de oboseală și, cu toate acestea, să găsești zilnic momente de bucurie pură. Un zâmbet, o îmbrățișare, un râs cu poftă, un bătut din palme, primii pași, un dans, o năzbâtie, orice gest, oricât de mic este suficient să-mi umple inima de emoție și căldură, chiar și în zilele în care abia pot să mă dau jos din pat.

Mă sperie totuși cât de repede trece timpul, cum te schimbi de la o zi la alta. Mi-e teamă că o să vină prea repede ziua când va trebui să îți dau drumul în lumea asta mare. Mă mai sperie și faptul că am început să uit, deși mă străduiesc din răsputeri să păstrez toate momentele noastre împreună cât mai vii în mintea mea. Nu vreau să uit nimic.

Nu vreau să uit cum mi s-a tăiat respirația când ți-am auzit pentru prima oară glasul, după ce te-au scos doctorii din burtică. Secundele până mi te-au adus mi s-au părut că au durat o eternitate.

Nu vreau să uit cum m-au năpădit lacrimile imediat ce ți-au lipit fățuca de a mea și cât de mult doream să te țin în brațe.

Nu vreau să uit toate momentele în care te țineam la piept și îți admiram expresia de îngeraș.

Nu vreau să uit cum, odată ce ai învățat să te rostogolești, mă căutai noaptea în pat, iar imediat ce mă găseai, îți lipeai spatele de burta mea și parcă deveneam iar unul.

Nu vreau să uit cum în fiecare dimineață te trezești cu gura până la urechi și în fiecare seară te culci la fel.

Nu vreau să uit expresia feței tale de mare bucurie și satisfacție de fiecare dată când descoperi ceva nou sau îți reușește ceva pentru prima dată. Mi-aș dori să nu pierzi vreodată sentimentul acesta prețios.

Nu vreau să uit cum brațele mele te liniștesc atunci când suferi sau îți e greu. Îmi doresc să știi că vor fi mereu deschise pentru tine.

Nu vreau să uit nici măcar momentele în care plângi, te frustrezi, te trântești și urli. Te iubesc și așa. Deși nu te mint: miorlăiala ți-aș înlocui-o totuși cu altceva. Nu ești chiar mereu un drăgălaș.

Însă, din păcate, toate aceste amintiri încep să se învăluie într-o ceață. De aceea îți scriu această scrisoare, ca atunci când memoria mă lasă, să pot măcar să îți citesc cum a fost pentru mine primul an ca mamă a ta.

Și trebuie să recunosc, dragostea mea, nu e totul doar lapte și miere. Sunt clipe când mă supăr sau mă enervez, când nu reușesc să fiu atât de prezentă pe cât mi-aș dori, când oboseala îmi răpește răbdarea și spun ceva nepotrivit. Mereu regret și îți cer scuze. Nu sunt perfectă și mă macină des sentimentul că nu sunt suficientă. Cu toate astea, sper ca și în momentele în care greșesc să nu te îndoiești de cât de mult te iubesc.

Cu dragoste,

Mama

Dacă tot e Ziua Națională a psihologului…

Rămân în perioada 2014-2015 cu povestitul, fiindcă în intervalul acesta am avut cele mai multe conștientizări. Din întrebările care mi se puneau în terapie am înțeles că nimic nu era, de fapt, întâmplător. Când nu știi cum anume îți influențează copilăria prezentul, o să continui să dai vina pe alții sau pe soartă pentru tot ce te nemulțumește în viață. Cel puțin eu asta am făcut.

Îmi aduc aminte cum, în prima ședință, i-am spus terapeutei de atunci că: „Eu nu înțeleg de ce am nevoie de psiholog, fiindcă eu am avut o copilărie fericită și o relație bună cu părinții.” Ceea ce era adevărat, însă nu în totalitate. Da, am fost un copil dorit, iubit, îngrijit, am avut multe momente fericite, însă am trăit și lucruri dureroase, grele, traumatice, ca toți, de altfel. Dar, iată, aveam o credință falsă conturată în jurul terapiei: că la psiholog merg ori nebunii, ori oamenii traumatizați cu T mare (cum zice Gabor Maté) în copilărie.

În perioada asta am înțeles că aveam o teamă de abandon. Posibil ca unul dintre factorii care au contribuit la asta să fi fost meseria tatălui meu care, fiind navigator, pleca des. Iar când revenea, nu îi era ușor să comunice cu noi. Apoi, cum am menționat și în Capitolul I, nevoia unei figuri paterne constante m-a împins să îi atribui fratelui meu roluri care nu îi aparțineau.

Având aceste două modele masculine puternice în viață, în mintea mea s-a creat imaginea bărbatului ideal pentru mine. Însă acest Făt-Frumos îmi crea dificultăți în relații, căci cine putea concura cu perfecțiunea închipuită?! Astfel, partenerul meu trebuia să devină amestecul fără cusur al calităților acestora doi: să fie frumos, deștept, optimist, amuzant, descurcăreț ca frate-meu, însă fidel, puternic și responsabil ca tata. Aaa, dar să nu uit: înalt, brunet și cu ochii albaștri. Păi, doar și eu eram o zână.

Firește că nu în mod fortuit sfârșeam în relații cu navigatori, iar odată ce realizam că nu se încadrau în șablonul meu, începeam să îi tratez ca pe adevărate proiecte la care munceam din greu să îi schimb. Îmi amintesc că printre marile reproșuri pe care le-am primit în trecut era faptul că eram „veșnic nemulțumită”. Nu-mi plăcea deloc să aud asta, pentru că mie mi se părea că nu ceream mult sau că nu ceream nimic din ce nu ofeream. Totuși, când habar n-ai ce cauți cu adevărat într-o relație, e firesc să fii nerezonabil. Dar, mai ales, când nu te poți accepta pe tine, cu toate minusurile și plusurile pe care le ai, nu ai cum să le accepți nici pe ale celorlalți. Mai mult, mai aveam și obiceiul de a-mi asuma rolul de mamă în relații. Rol pe care ajungeam să îl detest, dar despre care aveam să înțeleg abia mai târziu cum anume îl întrețineam. Da, și eu, nu doar partenerii mei.

Tot săpând în amintiri, am mai descoperit câteva momente-cheie care mă făceau să îmi distorsionez realitatea și îmi afectau prezentul:

• când ai mei au vândut casa și au investit în afacerea cu ferma, care, la scurt timp, s-a dovedit a fi un eșec → mi-a creat teama că atunci când îți merge bine, ceva rău urmează să se întâmple și îți va schimba viața pentru totdeauna;
• momentul în care am început să mă îngraș și răutățile de care am avut parte ani la rând (și nu doar la școală) → mi-au creat sentimentul că este ceva în neregulă cu mine, plus un munte de rușine și dezgust de sine;
• mutările dese. Nici bine nu mă obișnuiam într-un loc, că ne mutam. Din cauza asta, pierdusem prieteni și devenise din ce în ce mai greu să îmi fac alții noi. Găștile erau deja formate, iar faptul că mă îngrășasem nu mă ajuta deloc → ceea ce a întărit frica de respingere și stima de sine precară;
• dificultățile financiare care au urmat și modul în care i-au afectat pe ai mei → au creat pentru mine o relație nesănătoasă cu banii, teama de sărăcie și sentimentul că eram o povară, că, dacă nu existam, le-ar fi fost mai ușor;
• în clasa a VII-a m-am îmbolnăvit. Am avut infecție cu Cytomegalovirus. Până s-a descoperit ce aveam, am petrecut mult timp prin spitale și am fost aproape să repet clasa din cauza absențelor. Faptul că nimeni nu descoperea ce am și că eram foarte aproape să orbesc, deoarece virusul îmi afectase vederea, m-a făcut să cred că aveam să mor, dar că toată lumea se ferea să-mi mărturisească asta → ceea ce a întărit frica că ceva îngrozitor poate apărea oricând și, desigur, nițică ipohondrie;
• anumite probleme de sănătate ale părinților → teama de moarte și singurătate.

Probabil au mai fost și altele, însă nu mi le mai amintesc. Știu că am explorat mult și relația mea cu fiecare membru al familiei, ceea ce a dat naștere și la foarte multă furie. Îmi amintesc că povesteam foarte mult din ce mai aflam la câte o ședință de terapie și inevitabil ajungeam să îmi cert și să îmi blamez familia pentru tot felul de lucruri pe care le făcuseră greșit.

Cred că este foarte important ca terapeuții pe care vi-i alegeți să vă ajute nu doar să înțelegeți mecanismele nesănătoase care au apărut pe parcursul vieții voastre, ci și să învățați cum să gestionați emoțiile care inevitabil ies la suprafață când începeți să „răscoliți trecutul”. Furia e normal să apară și poate fi chiar sănătoasă, dar nu e în regulă să pleci cu securea în traistă după terapie și să îi linșezi pe toți cei care îți ies în cale. Sigur că poți și este chiar recomandat să deschizi tot felul de subiecte cu familia, să lămurești, să vindeci, însă ar fi bine ca discuțiile să fie purtate cu curiozitate, empatie și iubire. Un terapeut bun trebuie să știe cum să te ajute să faci asta. Din păcate, consider că terapeuta mea de atunci nu a știut să mă tempereze. Dar e drept că este foarte posibil să nu îi fi menționat ce făceam.

Totodată, ca specialist trebuie să fii foarte vigilent atunci când atingi rănile oamenilor, fiindcă s-ar putea să ai mari surprize când dai pansamentul la o parte și să le faci să sângereze din nou, poate chiar mai rău. Știu cazuri.

Așadar, când privești lucrurile din această perspectivă, nu te mai miri de ce faci ceea ce faci, de ce alegi ceea ce alegi, de ce repeți aceleași greșeli, de ce îți alegi parteneri sau contexte de viață nepotrivite, de ce te confrunți cu problemele pe care le ai. Sigur că nu toate aspectele din viața noastră stau sub controlul nostru; unele lucruri chiar avem neșansa să le pățim, nu să ni le facem cu mâna noastră. Însă, chiar și atunci, tot de noi depinde cum alegem să le facem față, pentru că acum avem și alte resurse care în trecut nu existau și la care putem apela.
Și-am încălecat pe-o șa… restul, curând.

Fast forward 5 ani. Undeva pe la finalul lui 2013, începutul lui 2014, viața mea era un dezastru. Aveam în jur de 24-25 de ani. Îmi pierdusem primul meu job. Afterschool-ul unde lucram se închidea. A doua relație a mea se terminase destul de urât, iar o problemă de familie mă dărâmase psihic. Anxietatea mea atinsese cote alarmante, tsunamiuri de gânduri se vărsau peste mine și nu le puteam controla. Cu câteva luni înainte să mă despart de iubitul meu de atunci, avusesem primul meu atac de panică.

Încercam să dorm, dar nu reușeam. Probabil din cauza unor gânduri ruminative, încărcate de griji, am simțit deodată cum îmi crește pulsul, cum inima o luase la galop și cum o senzație de sufocare mă făcea să cred că, gata, mor. M-am ridicat instant din pat, umblam prin casă ca o bezmetică, dar oricât aer trăgeam în piept, parcă nu îmi ajungea în plămâni. Am deschis geamul larg, am scos capul afară și respiram disperat. Eram foarte speriată și simțeam cum mă ia și leșinul. Cumva, reușesc să pun mâna pe telefon și îl sun pe iubi, deși nu eram în termeni prea buni. Îi spun, plângând, ce trăiesc și îl rog să vină urgent. M-a refuzat. Nu cred că m-a crezut. O fi zis că era vreo tentativă disperată de a primi atenție. Nu știu cum m-am auto-liniștit. Probabil șocul că persoana care pretindea că mă iubește nu mă crede când îi spun că îmi e rău și nu vine în sprijinul meu a fost mai mare decât atacul de panică, iar panica a fost înlocuită de nervi și dezamăgire.

Totodată, stima mea de sine era sub nivelul mării. Fosta mea șefă îmi făcuse o recomandare la Helen Doron. N-am putut să mă prezint la interviu. Gânduri intruzive despre cum aveam să mă fac de râs, despre lipsa mea de experiență, despre cum o să se vadă că sunt mai praf decât dau de înțeles, despre potențiale întrebări la care poate nu știam să răspund — scenarii apocaliptice peste scenarii apocaliptice — m-au paralizat.

În plus, familia mea suferea, iar eu nu puteam să îi ajut. Nu știam cum să îi ajut. Era nevoie de mine, dar eu mă temeam atunci și de umbra mea. Ca să rezolv o problemă familială, se punea problema să plec o perioadă din țară. Nu pot să vă descriu ce filme îmi rulau în cap din cauza asta: nu aveam să mă descurc, aveam să mă fac de râs, aș fi dezamăgit pe toată lumea, aveam să mă pierd. Nu călătorisem niciodată singură, nici măcar cu trenul, iar acum trebuia să traversez un ocean cu avionul? Nicio șansă. Sentimentul puternic de inutilitate mă afecta profund. Dacă nu puteam să îi ajut pe cei dragi când aveau cel mai mult nevoie de mine, ce rost avea să trăiesc?

Ca mecanism de a face față la tot ce trăiam, m-am agățat de prieteni, care aveau grijă să nu rămân prea mult timp singură și mă scoteau des din casă. De fapt, dacă stau bine să mă gândesc, cine nu cunoștea prin ce treceam atunci nici nu ar fi bănuit. Din exterior, părea că trăiam the best life: petreceri, ieșiri, cluburi în weekenduri. În realitate, după ce mă amețeam cu niște alcool, nu mai reușeam să mențin aparențele și inevitabil mă bufnea plânsul. Mi-aduc aminte și acum când un prieten mi-a zis că îi este foarte greu să mă vadă așa, fiindcă plângeam de parcă eram cel mai trist om de pe pământ. Ca să vă spun sincer, mă simțeam de doi bani și că îi încărcam cu greul meu.

Totuși, rețeaua asta de siguranță m-a ținut pe linia de plutire. În plus, o bună parte dintre ei erau băieți. A fost prima dată în viață când am avut prieteni apropiați băieți și am avut parte de grijă și protecție din partea lor. A mângâiat părți din mine care se feriseră de compania băieților, în general. Până nu demult, suferisem tare de pe urma miștourilor care se făcuseră la adresa mea de către băieți.

Tot contextul acesta mi-a adâncit, totodată, și teama de singurătate. Mă întrebam obsesiv cine ar vrea să fie vreodată cu o asemenea epavă umană. Am început să îmi analizez trecutul, mai ales relațiile. Mă învinovățeam pentru tot, ca și cum eram capabilă să distrug tot ce ating.

Mă simțeam groaznic, pierdută, nu mai știam cine sunt, ce vreau, ce să fac mai departe cu viața mea. Ce face un om când atinge rock bottom? Nu știu. Unii se apucă de băut, alții de droguri, poate se aruncă în relații sau se apucă de sport. Eu m-am dus din nou la psiholog.

Continuarea, săptămâna viitoare…

Unul dintre motivele pentru care am ales să denumesc seria această de articole pe care mi-am propus să o scriu “În căutarea sinelui pierdut” este realizarea faptului că a afla cine sunt eu de fapt a fost ceea ce m-a determinat să rămân pe drumul dezvoltării personale și a terapiei. Am vrut să înțeleg ce anume din trecutul meu, din experiențele mele m-au îndepărtat de sinele meu autentic, m-au împins în a mă blinda cu mecanisme de apărare și m-au transformat într-o persoană de care nu îmi mai plăcea, un om fricos, timid, rigid, dispus să își calce pe inimă și principii ca să fie plăcut sau iubit.
Îmi doresc să scriu despre asta pentru cei care poate vor să încerce terapia, însă nu se duc fiindcă le este teamă din diverse motive (de necunoscut, de judecată, de sentimentul că ar fi slabi sau nebuni dacă apelează la specialist etc); pentru cei care au fost la una, două ședințe, dar au renunțat (fie pentru că nu au simțit că îi ajută sau, din contră, pentru că i-a speriat prea tare ce au descoperit); pentru cei care nu simt nevoia sau nu consideră că au de ce să apeleze la terapie, însă își doresc să își facă o idee mai clară de cum poate arăta un astfel de proces și, astfel, a-i înțelege mai bine pe cei care se duc și a-i susține; pentru cei care s-au dus cu inima deschisa, dar au simțit că ceva nu este în regulă și, probabil, aveau dreptate deoarece nu oricine știe și poate lucra cu rănile, suferințele, problemele sau traumele omului. Vreau să vă arăt de ce terapia nu te face nici nebun, nici slab, nici dependent și nu te scutește de responsabilitatea de a-ți luat viața în propriile mâini și a face ordine în ea.
Prima oară când am călcat într-un cabinet a fost când aveam vreo 19-20 de ani, deci acum 17-18 ani. Așadar, pe vremea când chiar nu aveai curaj să spui cuiva că te duci la psiholog pentru că mai mult ca sigur îți puneau ștampila de Obregia în frunte, stigmat de care nu mai aveai șanse prea mari să scapi curând. Știau doar câțiva apropiați, mama, tata, frate-meu, logodnica lui de atunci și primul meu iubit. A trecut mult timp până mi-am făcut curaj să povestesc cuiva episodul de atunci. știu că nici părinților mei n-am avut puterea să le zic ce am trăit în cele 3 ședințe (dacă îmi amintesc bine) la care am mers, în special în ultima. Nu că era necesar să le povestesc, e alegerea fiecăruia dacă vrea sau nu să împărtășească ce face în terapie, iar cei din jur trebuie să respecte asta. Totuși, eu aveam o relație apropiată cu ai mei, mereu am avut înțelegere din partea lor și mă simțeam în siguranță să le spun lucruri intime, mai ales mamei. Cu toate astea, nu am făcut-o. Motivul era simplu. Nu voiam să îi rănesc. Deși m-au susținut fără ezitări în a merge la terapeut, de fapt, ei mi-au găsit unde să mă duc, citeam în ochii lor că îi doare, că se învinovățeau, că nu înțelegeau de ce am nevoie de asta.
Și chiar așa…de ce m-am dus? Mereu simțisem că era ceva în neregulă cu mine, dar nu știam ce. Nu aveam de unde. Nu se vorbea atunci de sănătate mintală. Astăzi, știu că era vorba despre anxietate. Totusi, nu asta m-a împins să merg, ci furia. Eram atât de furioasă, aparent fără motiv, încât nu mă mai puteam controla. Nu se mai înțelegea nimeni cu mine. Eram atât de furioasă încât ajunsese să îmi fie teamă de reacțiile mele. Și cel mai furioasă eram pe fratele meu, ceea ce era și mai greu de înțeles și acceptat pentru mine fiindcă el era persoana de care mă simțeam cel mai apropiată atunci. Era ancora mea, prietenul meu cel mai bun, aparatorul meu, omul de care mă agățasem asemenea cuiva care e în pericol de înec și îl ține strâns să nu se ducă la fund (Mulțumesc, Robert!). În plus, până atunci noi nu prea ne certaserăm.
Nu mai știu ce am discutat în ședințele de terapie. Știu că i-am prezentat problema. Însă n-am să uit niciodată acea ultimă oară când am mers. Avea să îmi schimbe viața pentru totdeauna, dar mult mai târziu am înțeles cum. În acea zi, terapeuta mi-a propus să facem ceva diferit. Mi-a propus să facem un exercițiu de hipnoză. Am fost de acord, eram deschisă, și ca să vă spun drept, mi se părea o porcărie. Eram convinsă că nu avea să aibă niciun efect, “am eu o minte prea puternică pentru astfel de mambo jambo”, îmi ziceam.
M-a rugat să mă întind, să închid ochii, să mă relaxez. Apoi, a început să vorbească cu o joce mai joasă, caldă, repetând tot felul de propoziții până, spre surprinderea mea, m-a băgat într-o stare cum nu mai experimentasem până atunci, ceva între somn și veghe, dar parcă pluteam cumva și nu mă puteam trezi. La un moment dat, m-a rugat să mă duc oriunde în trecutul meu și să îi povestesc ce văd, ce simt.
Deodată, m-am trezit pitită intr-un șanț. Era beznă. Mă uit în jurul meu și îmi dau seama repede unde sunt. Eram la Ciocârlia, satul în care ai mei cumpăraseră o casă și făcuseră o fermă, locul în care mi-am petrecut o bună parte din copilărie și în care “mi-am pierdut” într-un fel părinții. Vedeți voi, părinții mei investiseră în această afacere tot ce agonisiseră cu multă muncă și sacrificii. Își vânduseră chiar o casă frumoasă, cu etaj și curte, cum puține erau pe vremea aceea, pe care și-au construit-o după cum au visat, pentru a investi mai mulți bani in ferma care, credeau ei că avea să ne asigure un trai decent fără ca tata să mai plece pe mare cu lunile, fiind navigator. Au pierdut totul la foarte scurt timp și au luat acest eșec drept greșeala vieții lor, iar regretele le-au mâncat sănătatea, liniștea, normalitatea.
În scurt timp, mă separ cumva de persoana care stătea ascunsă în întuneric și îmi dau seama repede că Andra adult o urmărește acum pe Andra copil. Eu-copila stăteam și priveam din colțul acela spre cârciumă satului. Eu-adulta nu înțelegeam ce se întâmplă, îi relatam totodată toate acestea terapeutei. Nu trece mult timp și din cârciumă iese un bărbat, cu un mers ușor legănat, care parcă nu putea să meargă în linie dreaptă. Eu-copila o iau ușor în urma lui, sunt iar una cu ea. După câțiva paşi îmi dau seama pe cine urmăresc. Era tatăl meu, băut, care se ducea spre casă, dar pentru că mama nu era, de teamă să nu pățească ceva, îl urmăream ca sa fiu sigură ca ajunge în siguranță. Brusc, mă cuprinde o durere cumplită, împachetată în tristețe. Instant înțeleg că doar ce retrăisem o amintire reprimată, ceva ce mintea mea alesese să ascundă. Văzând cât sunt de afectată, terapeuta m-a scos imediat din transă. Deja plângeam în hohote. M-am speriat cumplit și mă durea. Nu mai știu cum a gestionat terapeuta momentul, însă îmi amintesc urgența cu care voiam să plec de acolo. La scurt timp am tulit-o. Ai mei mă așteptau în mașină. Și-au dat seama că se întâmplase ceva, dar au respectat faptul că n-am vrut să le spun ce.
Nu m-am mai dus niciodată la femeia aceea. A fost prea înspăimântător pentru mine atunci. Cu toate acestea, chiar de când ieșeam pe ușa cabinetului ei, am realizat care era de fapt problema mea atunci de eram atât de furioasă. V-am spus mai la început că fratele meu era logodit pe atunci, urma să se căsătorească, iar asta însemna pentru mine că urma să pierd cumva o altă persoană foarte importantă în viața mea, fără de care mă simțeam de parcă n-aș fi putut supraviețui.
Mai târziu am și înțeles de ce, întorcându-mă în terapie și educându-mă mai mult despre ce este si face psihologia și psihologul, mai exact psihoterapeutul. Vedeți voi, tatăl meu fiind navigator a lipsit foarte mult de acasă, iar nevoia mea de a avea o figură paternă constantă s-a transferat pe frate meu. Din pricina meseriei și ulterior problemelor cu care ne-am confruntat, părinții mei fiind oarecum absenți, măcinați de griji și responsabilități, m-am simțit probabil singură. Nu mai voiam să mă simt așa din nou. Eram convinsă că dacă se va căsători, avea să uite de mine, să-și vadă de viață și noua familie cum era firesc. Mi-era mult prea rușine de ceea ce simteam deoarece eram și geloasă pe viitoare lui soție. Însă mi-ar fi prins bine atunci să mă mă încurajeze cineva să spun ce simt. Atunci cu siguranță cei dragi ar fi avut șansa să îmi calmeze fricile, care deși erau normale, nu erau reale. Totuși, deși consider acum că a fost poate prea mult ce am trăit ca o primă experiență în terapie, m-a ajutat. Faptul că am înțeles cumva ce se întâmpla cu mine, a calmat ușor furia din mine și a deschis irevocabil o nouă ușă, o sete de cunoaștere despre acest domeniu atât de fascinant.
To be continued…
P.S. Țin să menționez că înainte să scriu acest articol am cerut aprobarea părinților mei. Nu mi-aș fi dorit să îi fac să se simtă stânjeniți. Ei și-au dat acordul fără să stea prea mult pe gânduri. Mi-au zis că nu au de ce să le fie rușine. A fost un capitol din viața lor, nu i-a definit asta. Și de aceea, dragilor, mă simt extraordinar de norocoasă și privilegiată să fac parte din familia asta. Totodată, sunt foarte mândra de tatăl meu care a reușit să lase alcoolul după niște ani în care a abuzat de el. A realizat ceva ce puțini oameni pot face și îl admir enorm pentru asta. Mulțumesc, tată!
Poza din 2009 😮

Nu știu dacă știați, dar luna mai este dedicată la nivel mondial drept Luna Conștientizării Sănătății Mintale. Ce mi-a venit să împărtășesc asta cu voi? Păi, în ultimii ani, m-a cuprins o nevoie de a contribui cumva la binele social. Înainte de toate, am încercat să fac asta prin munca mea de profesor. M-am străduit să-mi fac treaba cât de bine am putut și știut: m-am educat continuu, am investit în relațiile cu elevii, am consiliat atât copiii, cât și părinții, nu m-am limitat niciodată doar la predat engleză și atât. Când am putut și când am aflat că sunt probleme financiare, am ajutat oferindu-mi cursurile gratuit. Nu am mărturisit niciodată acest aspect până acum, fiindcă eram de părere, cum mulți gândim, de-altfel, că binele se face în tăcere, altfel e doar un act egoist menit să-ți mângâie propriul ego. Nu știu dacă mai sunt de acord cu asta, mai ales în social media, unde de cele mai multe ori parcă doar ce este mai rău din omenire are ecou.

Am încercat să mai contribui prin lucruri mici, pe care cred că, dacă le-am face mai des cu toții, am vedea și mai multe schimbări: grija pentru mediul înconjurător, animale, proteste, voluntariat, donații etc. Cred cu tărie că schimbarea se realizează și de jos, de la omul de rând, în sus, la cei care ne conduc, nu doar invers. Nu vreau să îmi creez acum vreo imagine de sfântă, sunt sigură că aș putea să fac mai mult, mai bine, mai des și cred că și mulți dintre voi faceți la fel, unii chiar mai mult, mai des, mai bine decât aș putea eu sau oricine altcineva. Nu consider că este o competiție, fiecare își aduce contribuția cum și cât poate. Însă, cred că toți ar trebui să ne gândim cum putem, cu abilitățile pe care le avem, să facem lumea un loc mai frumos, mai bun, mai curat, mai sigur, mai ales în vremurile astea.

Un alt mod prin care am simțit să îmi aduc, într-un fel, aportul a fost și este scrisul. Îmi place să împărtășesc gânduri, idei, credințe, valori, uneori versuri. Mi-am amintit deunăzi că nevoia asta și-a făcut loc încă de la primele jurnale din adolescență. De îndată ce scriam ceva care mi se părea interesant sau profund, ardeam de nerăbdare să-i dau prietenei mele celei mai bune de atunci să citească. Se pare că nu mi-a fost niciodată suficient să păstrez ce îmi umbla prin meandrele minții doar pentru mine, cel puțin o parte dintre cugetări.

Bun…și ce legătură are toată poliloghia asta cu Luna Mai sau Luna Conștientizării Sănătății Mintale, de care menționam la începutul textului?! Acuși vă zic. De multă vreme îmi doresc să vorbesc fix despre asta – sănătate mintală, terapie, depresie, anxietate, psihologie etc., subiecte de care m-am ferit să scriu din teama de judecată. Simt că pot acum și mi se pare potrivit să fac asta prin autodezvăluire.

Mi-am propus să scriu o serie de articole sub titlul „În căutarea sinelui pierdut”, în care o să povestesc despre călătoria mea spre ceea ce s-a dovedit a fi, de fapt, un act de transcendere de sine, de autodepășire. Vreau să fac asta din mai multe motive. În primul rând, să aud poveștile reale ale oamenilor care au avut preocuparea să se caute, să se întrebe lucruri despre propria persoană m-a ajutat enorm în propriul proces de autocunoaștere. Așadar, sper să fie de folos și ce voi relata eu. În al doilea rând, vreau să contribui chiar și la nivel micro la normalizarea discuțiilor despre sănătate mintală. Cu toate că în ultimii ani s-au făcut progrese mari în această direcție, stigmatizarea încă e atroce și multor oameni încă le este greu sau rușine să ceară ajutor. Nu vreau să reiasă din ce spun că îndemn pe toți să facă ce am făcut eu sau că singura cale de a avea sănătate mintală e terapia, dar mă supără totuși când aud persoane care n-au stat vreodată de vorbă cu vreun psiholog sau nu au călcat într-un cabinet că îi judecă și îi rușinează pe cei care o fac.

All in all, sper să mă țin de ce mi-am propus și să nu mă „gâtuiască”, ca în multe alte dăți, sindromul impostorului. Prin urmare, to be continued…

ATENTIE‼️ATENTIE‼️
Super ofertă de neratat la care primești una bucată bebeluș de 5 luni și jumătate aflat în al cincilea salt mental, regresie de somn, greva suptului și dureri gingivale!!!
Pregătește-te pentru cea mai intensă experiență din viața ta, nici datul de vreo 7 ori în Rollercoaster, fără pauză nu prea descrie ce trăiești. Dacă ești în căutare de senzații tari, atunci acum este șansa ta.
Uită de alarmă! Ai deșteptarea asigurată la 3, 4, 5, 6 sau, dacă ai noroc, la 7 dimineața. Nu știi niciodată ce te așteaptă, așa că n-ai cum să te plictisești. Cât tu te chinui să îți deschizi ochii parcă lipiți cu Superglue de oboseală fiindcă “cineva”, jumătate de noapte, s-a foit de-ai zice că are viermi în funduleț în timp ce tu, probabil, ai dormit pe marginea patului, gata oricând să cazi din el (deci ai parte și de niscaiva pericol), el deja e cu gura până la urechi, a dat cu capul de tăblia patului de vreo 3 ori și e la capitolul făcut de flotări, baby style.
Urmează o perioadă de veghe de 1h 30 min sau 2 h. Ai noroc! Dimineața îi place mai mult să observe pentru că este încă fascinat de tot ceea ce faci. Așadar, ai timp să îți pregătești repede ceva de mâncare și să pui de cafea. Dacă apuci să le și consumi în liniște, asta e altă discuție și nu îți ofer nicio garanție.
Odată hrănit și distrat cu vreo jucărie, pus pe salteaua de activități, citit vreo carte sau cântat, vine clipa când trebuie să îl culci. Este momentul acela când urci la mega înălțime cu Rollercoaster-ul. Deodată, îngerașul tău se transformă atât într-un contorsionist de mare anvergură, cât și un contratenor. Bucură-te! Ai parte de spectacol gratuit în confortul propriei locuințe. Spectacolul rulează de vreo 4-5 ori pe zi. Partea bună este că faci și mișcare pentru că nu adoarme decât legănat. Seamănă cu încălzirea de la ora de sport din generală: rotiri, bați pasul pe loc, genuflexiuni.
Șiiiiii….liniște! Acum te învârți zăpăcit prin casă fiindcă nu știi ce să faci mai întâi: să termini cafeaua care acum e deja rece, să mergi la baie, să bagi la spălat, să strângi vasele, să calci, să leșini pe canapea sau să citești ceva ca să simți că nu te prostești.
Până te decizi deja s-a trezit micuțul tău care te întâmpină cu cel mai dulce zâmbet din câte există. Nu te lăsa păcălit! Este un zâmbet prevestitor. Urmează căderea liberă din Rollercoaster! Nu vrea să mănânce, când îl pui la sân parcă vrei să îl otrăvești. După ce îl păcălești să mănânce ceva cât să supraviețuiască, începe cu adevărat distracția. Vrea numai în brațe, dar totuși nu vrea în brațe. Îl așezi pe salteaua de activități și începe să urle. Îl pui pe burtică, dar nici așa nu e bine. Vrea în fund, așa că îl ajuți să stea pentru că încă nu poate singur. E mulțumit vreo 10 secunde, apoi vrea iar pe saltea întins, tot vreo 10 secunde. Ești la alt spectacol în care joci tu: cânți, dansezi, faci tot felul de fețe sau voci, îl plimbi prin casă să îi arăți tot felul de lucruri banale, te uiți cu el pe fereastră, dar speri să te vadă vreun trecător să poți să strigi: “Ajutor!”. Dar nu vine nimeni.
Începi să numeri minutele până când poți să ieși la plimbare (nu contează cât de epuizat ești) și secundele până vine ta-su (AMR 26 de zile).
După o plimbare chiar reușită deoarece e mult prea curios în legătură cu tot ce vede ca să își mai amintească de tine, vine momentul în care trebuie să plecați acasă. În mașină începe jalea! Ești la al patrulea cântat de “Un elefant se legăna…” fără rezultat, dar cu abia jumătate de drum parcurs. Te rogi să nu faci vreun accident. Ți-am zis că trăiești senzații tari. Nici cei care sar cu parașuta nu mă mai impresionează.
Ajunși acasă, urmează iar o serie de plâns pentru că dispari câte puțin din peisaj cât îi pregătești cădița să îi faci baie. Finally, îi dai să mănânce, bagi ultima serie de exerciții sau legănat, cum vrei tu să îi zici, iar după ce adoarme, de obicei la 10 sau 11 noaptea, dai iama în congelator, unde ții înghețata.
După o săptămână cu un astfel de program, îți pot garanta că o să îmi dai tu bani să îl iau înapoi, ceea ce nu mi-ar prinde rău. Îmi plătesc asigurarea medicală cu ei, având în vedere că guvernul s-a gândit că mamele n-au nevoie de ea.

Cu toate astea, înainte să te bagi la somn, îi mai arunci un ochi, iar când îl vezi cât de drăgălaș este simți cum te învăluie iubirea și că ești cel mai norocos om de pe planetă.

*Textul este un pamflet și trebuie tratat ca atare. Mai puțin finalul.

Doamne, ce comoară de film! Le ador pe cele bazate pe povești adevărate, sunt preferatele mele, în special cele inspiraționale despre autorealizare în fața adversității. Mi se pare un must-see de familie, din care atât părinții, cât și copiii au de învățat, dar l-aș recomanda totodată și profesorilor.
Ca adulți putem reflecta la cum tăiem aripile copiilor și îi descurajăm din a-și urma propriul drum, talentele, vocațiile. Facem asta uneori din teamă: vrem ca copiii noștri să reușească în viață, să le fie ușor, să aibă securitate financiară, de aceea le bagatelizăm interesele, insistăm pe meserii “sigure”, dar care nu îi reprezintă, îi fac nefericiți și îi îndepărtează de sinele lor autentic. O mai facem din credința că știm mereu mai bine și avem răspunsurile, deși adevărul este că nu întotdeauna le avem, nu întotdeauna știm mai bine. Și vanitatea ne mai poate împinge să îi demoralizăm fiindcă ne rănește când ne resping, când îndrăznesc să viseze mai sus decât am avut noi curajul, ne doare când nu le mai suntem eroi și își caută alți mentori, ceea ce e absolut normal și sănătos să facă. Noi trebuie să lucrăm la noi și să mai renunțăm la control, pentru că în relație cu copiii, când vine vorba despre ceea ce vor să facă cu viața lor, ar trebui să fie mai mult despre a-i ghida, nu a fi ca niște păpușari care trag de sforile lor.
Cei mici sau chiar mai mari pot cugeta asupra puterii perseverenței și la curajul de a nu renunța după eșecuri. Se pot gândi la ce înseamnă să fii lider, la cât de important este să fii stăpân pe ceea ce faci, dar în același timp să îi respecți pe cei pe care îi ai în subordine, mai ales dacă dorești să fii la rândul tău respectat. Prietenia și bunătatea sunt alte teme pe care le atinge filmul, mai exact, cât de fain este să renunți la prejudecăți, să le dai o șansă “ciudaților”, cu riscul că te vor judeca ceilalți sau că îți vei pierde popularitatea. Mai mult, subliniază ideea că e mare lucru să îți găsești prieteni cu interese comune, constructive, poți ajunge departe. Dar mai ales, pot medita la curajul de a fi diferit, la a-ți asculta inima, vocea aia interioară care te ghidează spre cine ești cu adevărat chiar și atunci când nimeni nu crede în tine sau te ridiculizează.
Profesorii își pot aminti cum au puterea să schimbe vieți și cât de valoros îi poate impacta pe copii atunci când se dedică lor, îi susțin, dar mai cu seamă, cred în ei atunci când lor le este greu să o facă și nu pot vedea luminița de la capătul tunelului. Mai pot folosi filmul drept sursă de inspirație pentru cum pot motiva elevii să învețe pentru o materie la care au dificultăți, cum să găsească moduri de a le explica lucruri pe limba lor, în funcție de interesele lor sau de cum pot folosi noțiunile complicate învățate la clasă în viața de toate zilele. Desigur, aș insista și pe importanța educației și învățării cu această ocazie.
Dacă aș mai fi predat acum, aș fi creat niște cerințe pentru vacanța de vară folosindu-mă de filmul acesta. Pe lângă o fișă cu niște exerciții de vocabular și gramatică, i-aș fi rugat pe elevii mei să scrie o compunere după ce îl vizionează. În compunere m-ar interesa să aflu cum i-a impactat filmul, ce au înțeles, ce au simțit, cu ce au rezonat, la ce visează când se gândesc la viitor, cum cred că pot obține ceea ce își doresc, care sunt pașii pe care consideră că trebuie să îi urmeze ca să-și atingă țelul etc.
Mda, demult nu m-a mai încântat atât de tare un film. Nu înțeleg cum de l-am ratat, având în vedere că este din 1999. Cred că poate da startul la multe discuții interesante acasă și la clasă.
Ideea finala, care m-a atins cel mai mult, a fost cea de puterea tribului, comunității atunci când sprijină tinerii. Mi s-a părut foarte valoroasă deoarece aici toți avem de lucrat. Când vine vorba de a judeca și critica tinerii suntem primii, dar nu ne oprim să ne gândim cum contribuim la ceea ce nu ne place să vedem la ei. Cred că e cazul să ne asumăm responsabilitatea, indiferent dacă ești sau nu părinte, ești sau nu dascăl. Oricine ai fi sau indiferent că vrei sau nu copii, îți place sau nu, ei reprezintă viitorul, și dacă te preocupă, cred că e important să ne uităm puțin în oglindă și să ne gândim cum putem să fim exemple pozitive.
P.S. Filmul este acum pe Netflix.

Toți bărbații înșală.
Bărbații vor doar s*x.
Bărbații nu sunt capabili să iubească cu adevărat.
Bărbații fug de femei deștepte.
Bărbații vor doar femei slabe.
Bărbații nu pot fi prieteni adevărați cu o femeie.
Bărbații nu pot fi sensibili sau empatici.
Toți bărbații fug de angajamente.
Bărbații se maturizează greu sau niciodată.
Bărbații sunt imaturi emoțional.
Dacă e prea bun, sigur ascunde ceva.
Bărbații sunt conduși doar de instincte.
Bărbații sunt toți la fel.

Acestea sunt doar câteva din credințele limitative despre bărbați pe care le-am auzit de-a lungul vieții și-mi vin acum în minte. (Dacă mai știți, completați voi). Și ce toxice!
În ceea ce mă privește, generalizările acestea nu m-au făcut decât să fiu mereu în gardă în jurul bărbaților, să-i privesc mereu ca pe ceva periculos, care mai devreme sau mai târziu mă va face să sufăr. Mai mult, m-au determinat să n-am pretenții de la ei și de multe ori să accept comportamente nepotrivite. M-au influențat să stau în relații în care eram nefericită, pentru că, dacă “toți sunt la fel”, ce rost mai avea să caut? Au trezit tot felul de resentimente în ceea ce îi privește și i-am privit de multe ori cu superioritate. Repetând-mi-se că sunt sexul slab, era logic, nu? Cele puternice eram noi. Și blestemate să acceptăm ce ne-a oferit soarta. De multe ori, observam cum bărbați care nu se încadrau în etichetele de mai sus totuși alegeau să se muleze pe așteptările acestea de teamă să nu fie respinși, ridiculizați sau abandonați.
Când îndrăzneam să spun că îmi doresc un bărbat care să îmi fie partener, care să mă respecte, lângă care nu trebuie să pretind că sunt mai proastă ca să nu-l intimidez, un bărbat care să nu mă înșele, care este capabil să-și exprime sentimentele, să fie atent și tandru, mi se închidea gura instant și ironic: “Mai visezi mult? Așa ceva nu există. O să mori singură.”
Astăzi, îmi mulțumesc pentru încăpățânarea mea. Numai faptul că am refuzat să cred ce mi-a servit societatea m-a ajutat să nu renunț la speranța că există cineva pentru sufletul meu, m-a determinat să fac alegeri mai bune și să învăț să iubesc ceea ce îmi face bine, nu ceea ce mi se spune.
Astăzi, pot să spun că trăiesc o iubire lângă un bărbat care este chiar mai mult decât am îndrăznit să visez. Astăzi este despre el. La mulți ani, dragostea mea! Îți mulțumesc pentru tot ceea ce ești, ce-mi oferi, dar mai ales că mi-ai demonstrat că am avut dreptate. Nu toți bărbații sunt la fel și unii sunt, de-a dreptul, extraordinari ❤️.

Proaspătă mămică de 8 zile și vreau să mă “laud”, nu doar cu piticul meu, ci și cu faptul că am casa lună, gunoiul dus, vasele curate, hainele noastre spălate, ale lui Emi și ele spălate și călcate, piața făcută, mâncare gătită în frigider, patul aranjat, copilul hrănit, curat, iubit și giugiulit, m-am pompat, mi-am luat vitaminele, am mâncat, am băut ceaiul de lactație, am prins chiar și mai bine de 2 h de somn.
Cum am reușit această performanță având în vedere că nu am născut natural, ci prin cezariană? Să fiu eu vreo superwoman? Am vreo baghetă magică? Nu chiar. În schimb, am o armată de oameni care gravitează în jurul meu și se asigură că nu îmi lipsește nimic. Armata asta este formată din familia mea, familia soțului, prietene și mai ales Ștefan, care mi-a depășit orice așteptare asupra nivelului lui de implicare, m-am îndrăgostit din nou. Emi e foarte norocos să aibă așa tată și familie extinsă. Mai pun la bătaie un consultant în alăptare, o doamnă minunată care vine o dată pe lună să mă ajute cu curățenia. Așadar, cred că s-a format satul de care se vorbește că are nevoie o mămică ca să crească un copil, să fie bine fizic, emoțional după naștere și să se acomodeze cu noul rol. Simt multă recunoștință. De-ar avea toate femeile parte de așa tratament, cred că lumea ar fi cu totul altfel, cu siguranță un loc mai bun.
Ce îmi oferă oamenii aceștia pe lângă grijă și șansa de a mă recupera? Îmi oferă liniște ca să mă pot concentra pe alăptare, mi-aș dori mult să îi pot oferi lapte matern. Momentan avem de lucru în direcția aceasta. Dar ,mai ales, îmi oferă timp să îi pot oferi celui mic toată afecțiunea și iubirea de care sunt capabilă.
Refuz să simt vinovăție sau rușine pentru ajutorul primit. Lucrez de ceva timp la neputința, nevoia de control și perfecționismul meu. Mai am scăpări? Mai am, dar la nivel mai mic. Sarcina a fost un bun exercițiu de a cere si accepta ajutorul, chiar dacă mai îmi dădea târcoale jena. Totuși, pentru că știu cât de important este ca Emi să aibă o mamă cât mai ok psihic, am pus acest aspect prioritar ca să pot fi disponibilă emoțional și să mă bucur cât mai mult de perioada asta cât e mititel și drăgălaș.
Așadar, ajutați mamele. Și dacă nu vreți/puteți să le fiți sprijin, măcar nu fiți cârcotași.
Iar mămici spuneți ce nevoi aveți fără rușine, acceptați ajutorul de oriunde vine.
Uitându-mă în urmă, mi-aș fi dorit prietenele mele să mă solicite mai mult și eu să fi fost mai înțeleaptă ca să nu aștept mereu să mă cheme ele. Să fi știut că poate le este rușine.