A început numărarea inversă și mă gândesc retrospectiv la toată perioada sarcinii. A fost totul foarte diferit de tot ce îmi imaginam eu că va fi, iar scenariile din capul meu erau de-a dreptul înfricoșătoare. Fiind în realitate o persoană foarte anxioasă și fricoasă, mai ales în fața situațiilor în care simt că n-am nicio brumă de control, cred că am întrebat zeci de femei despre experiența lor, încă cu mult timp înainte să luăm decizia de a aduce pe lume un copil. Am încercat să mă pregătesc pentru orice situație negativă ca să nu fiu luată prin surprindere cu nimic. Știu acum că a fost doar o iluzie, însă luând asta în considerare, nu e de mirare că nu am putut rezona cu nicio mamă care îmi zicea că perioada sarcinii este “frumoasă”, “magică”, “unică”. Mă uitam siderată la ele și îmi venea să le spun “Te rog, clipește de două ori dacă ți-e viața pusă în pericol”. Mi se părea un răspuns forțat, ceva ce simți că “trebuie” să spui ca să dea bine, dar nu are nicio legătură cu realitatea. Mintea mea nu putea să conceapă ce Dumnezeu poate fi frumos în perioada asta în care mergi constant la doctor/i sau clinici să fii controlată sau înțepată, la toate schimbările hormonale, fizice, emoționale, la tot necunoscutul sau eventuale probleme. 9 luni de stat constant cu sufletul la gură dacă fătul e bine, dacă există mutații, risc de avorturi spontane, boli de tot felul, posibil luat în greutate cu nemiluita, pofte de mâncare, retenție de apă, vomat și grețuri, oboseală, dormit pe unde apuci, hemoroizi, degete și picioare umflate, crescut numărul de la pantofi și câte și mai câte. Până și gândul că aveam să simt o ființă vie cum se mișcă în pântec mi se părea terifiant. Au râs copios prietenele mele de mine când le-am povestit că îmi imaginez acest moment ca în partea din filmul Spaceballs în care un extraterestru iese din burta unui bărbat, retezând-o, iar apoi începe să danseze pe bar.
Știu sigur că pentru foarte multe femei sarcina nu este absolut deloc o perioadă ușoară sau roz. Am stat de vorbă cu multe care au suferit avorturi spontane, au avut parte de complicații, sarcini toxice, anxietate, depresie etc. Am avut tot timpul compasiune pentru ele și le-am crezut pe cuvânt. Pe celelalte le-am bănuit de nesinceritate și probabil aș fi considerat în continuare la fel dacă nu aș fi trăit pe pielea mea acest lucru. Adevărul meu este că sarcina a fost una dintre cele mai frumoase și echilibrate perioade din viața mea. Nu a fost totul perfect, am avut în continuare stări anxioase, 5 internări la urgență din cauza unor colici renale, un montat de pesar cervical pentru a preveni un avort. Totuși, le-am gestionat nesperat de ok pentru felul meu de a fi.
Am analizat foarte mult ce anume a contribuit la toată starea mea de bine. Sunt convinsă că au jucat un rol important hormonii, poate alimentația, terapia, mișcarea, privilegiul de a nu merge la serviciu, toată munca cu sine din ultimii ani, dar consider că cel mai mult a contat rețeaua mea de suport (soțul, familia, prietenii) și faptul că am beneficiat de mai multă atenție, iubire, grijă, răsfăț, înțelegere, ajutor ca niciodată. Este ceva de care mi-aș dori să aibă parte fiecare femeie în viața asta când se decide să dea viață (și nu numai…). În plus, să trăiesc nouă legătură dintre noi trei, cu implicarea și susținerea constantă a lui Ștefan a fost foarte vindecătoare pentru mine. Sunt profund recunoscătoare.
Mulțumesc Madalina Rosiu – Fotograf de nou-nascuti pentru cât de frumos ai surprins iubirea noastră.

Este vacanța de ski. Multă lume călătorește, fie prin țară, fie prin zone exotice. Eu mă uit la pozele lor cu drag și jind ❤️. Iubesc să călătoresc și mă bucur enorm să văd că generațiile noastre se plimbă mult mai mult decât au avut șansa părinții noștri să o facă. Suntem privilegiați din multe puncte de vedere datorită sacrificiilor lor și cred că ar fi minunat să nu uităm asta. Chiar dacă nu am putut călători de ceva vreme, asta nu m-a oprit să revizitez pozele din vacanțele trecute. Cu ocazia asta mi-am amintit că în toamna lui 2023, eu si Ştef am reușit să ne mai îndeplinim un vis (mai mult al meu, recunosc), acela de a vizita Londra. Nu am reușit să postez atunci fiindcă eram prea obosită și am vrut să mă bucur de prezent, iar când ne-am întors nu am mai avut timp, intrând rapid în focurile facultății și responsabilităților de la centru. 

Mult timp mi-a fost rușine să recunosc, însă ori de câte ori mă întreba vreun elev dacă am fost în Anglia și eram nevoită să le spun că nu mă lovea un sentiment profund de sindrom al impostorului. Mă împungeau gânduri de tipul “cum să predai într-un mod autentic despre limba și cultura unei țări pe care n-ai văzut-o niciodată, a cărei mâncare tradițională n-ai încercat, ale cărei străzi n-ai bântuit, ale cărei clădiri n-ai admirat, muzee n-ai vizitat sau cu ai cărei oameni n-ai interacționat?”. Nu e de mirare că de cum am pătruns în capitală mi-au și dat lacrimile de bucurie, de recunoștință, de entuziasm. Imediat după ce ne-am cazat am și fugit să explorăm farmecul Londrei nocturne. Am admirat Big Ben, London Eye și am fost la o plimbare pe Tamisa până la Tower Bridge. 

Restul zilelor am cutreierat cât de mult am putut și cred că am bifat cele mai importante obiective. Totuși, am avut surpriza să trăiesc o urmă de dezamăgire. Londra pe care o descopeream nu prea avea nicio legătură cu cea pe care am cunoscut-o în literatură, filme și muzică. I-am conferit un aer mult mai victorian decât am simțit că are. Chiar și așa tot m-am bucurat de întreaga experiență, iar când am revenit la muncă am prezentat-o elevilor mei  atât prin intermediul unor suveniruri sau unui album pop-up cu atracțiile orașului, cât și cu ajutorul fotografiilor.

Las o parte dintre ele și aici 😍

cred că ne iubim din vieți anterioare 

dar în viața asta

ne-am îndrăgostit într-o parcare

pe scaunele din față ale Peugeot-ului meu 206

după ce ți-ai așezat ușor capul în poala mea

nu m-am putut împotrivi din a-ți da o sărutare

 

cred că ne iubim din vieți anterioare 

dar în viața asta

ne-am îndrăgostit privind cum soarele răsare 

de pe faleză 

descoperind împreună secretul timpului dilatat

după ce o noapte întreagă sufletele ni le-am despachetat

cred că ne iubim dintr-o lume paralelă 

dar în lumea asta 

ne-am iubit la etajul cinci, în garsonieră 

doar pereții ei au avut ochi și urechi

pentru câte feluri dragostea ne-a înrobit 

iar noi am mai fi rămas așa înc-un minut și-un infinit

cred ca ne iubim dintr-un trecut îndepărtat 

dar în era asta

chiar nu a contat

pe unde anume sau de cât timp ne-am iubit

fiindcă din clipa în care te-am privit 

am știut că sunt acasă

cred că ne iubim dintotdeauna

Am auzit că astăzi este ziua internațională a fraților și surorilor. Evident că, imediat după ce am aflat, i-am scris fratelui meu, i-am urat la mulți ani de ziua noastră, i-am spus că îl iubesc, la fel și el și ne-am luat câteva minute să ne bucurăm că ne avem, să fim recunoscători fiindcă ne suntem aproape, „că suntem frați pe bune”, chiar dacă ne scoatem din sărite de multe ori. I-am trimis și o poză cu un citat care mi-a plăcut enorm, care îi aparține lui Nichita Stănescu și pe care l-am găsit pe pagina Minutul de poezie: „A avea un frate este mai vital decât a avea un înger”. Adevărul este că eu cu fratele meu nu avem o relație perfectă, suntem oameni foarte diferiți, cu opinii de multe ori la poluri opuse, ceea ce duce la numeroase discuții în contradictoriu, spre exasperarea celor apropiați :))). Însă nu consider asta un lucru rău, din contra. De-a lungul anilor ne-am format unul pe celălalt, ne-am sprijinit, ne-am supărat, ne-am împăcat, ne-am tras de mânecă când am considerat că o luam prin câmpie și facem lucruri greșite, am învățat unul de la altul. Totuși, până să ajungem în acest punct al relației noastre, n-am cum să uit toți anii în care am fost în principal „sora mai mică” și cu ce a venit la pachet. Mai toată copilăria și adolescența mea, fratele meu a fost modelul meu, nu exista nimeni pe lume mai minunat ca el. Era tot ceea ce râvneam eu să fiu: foarte inteligent, frumos, optimist, sufletul petrecerii, glumeț, popular, descurcăreț. Pe atunci nu existau păreri diferite. Tot ce îmi spunea el sau ce ma sfătuia era literă de lege. Să am un frate mai mare în perioada aceea (chiar și în prezent) a fost exact ca și cum aș fi avut un înger păzitor pentru că era confidentul meu, cel care m-a învățat să mă apar, cum să mă feresc de anumiți băieți sau persoane cu posibile intenții necurate, cel care n-ar fi lăsat pe absolut nimeni vreodată să îmi zică sau să îmi facă ceva rău. M-am simțit protejată și asta mi-a dat de multe ori curaj sau m-a ajutat să îmi țin spatele drept cu toate că mă scăldam în teamă sau neîncredere. Mai mult, el a fost genul de frate care, dacă părinții noștri ne dădeau o ciocolată, el își oprea un sfert și restul mi-o dădea mie. Lecția generozității am învățat-o fără îndoială de la el. Am ales să pun poza aceasta cu noi doi, de la majoratul meu, fiindcă este o mică dovadă a dărniciei sale. Pe atunci părinții noștri traversau niște perioade financiare dificile și nu și-ar fi putut permite să îmi facă ziua, dar Robert s-a ocupat de tot. Am avut parte de una dintre cele mai faine zile din viața mea datorită lui. Cu timpul, desigur că a venit vremea să îl cobor de pe piedestal, să îmi caut propria identitate, să trec prin filtrul propriu ceea ce venea din partea lui, să decid pentru mine dacă ceea ce mă învață este de tipul așa da, așa nu, dar un lucru este cert și constant, să ai un frate mai mare înseamnă să ai un om care să te iubească necondiționat pe viață, iar eu nu pot decât să fiu foarte recunoscătoare pentru asta. Mulțumesc, fratello!

Este un vis frumos ce trăiesc acum, un vis pe care nu m-am așteptat să îl visez. Cum sau când a început să prindă contur n-aș putea să zic exact. Acum 13-14 ani am pornit pe o potecă nebătătorită care ușor, ușor m-a adus aici. Pe atunci îmi doream doar să mă cunosc mai bine, să înțeleg de ce fac alegerile pe care le fac, de ce simt ceea ce simt, de ce reacționez cum reacționez. Călătoria asta în căutarea sinelui pierdut nu a fost tocmai simpla, dar mi-a oferit multe. Printre cele mai valoroase lucruri pe care mi le-a dăruit acest parcurs a fost faptul că odată ce am reușit să mă înțeleg mai bine, să mă accept mai mult, să pun mai puțină presiune pe mine, am putut să o fac și cu cei din jur, iar asta mi-a îmbunătățit semnificativ relațiile și totodată a trezit ceva în mine, a dat un nou sens vieții mele. Nu am idee ce doresc să fac cu acest vis, ceea ce este foarte greu de acceptat pentru cineva ca mine care a știut de mica ce vrea să devină când va fi mare și care trebuie să aibă mereu un plan. Nici măcar nu știu dacă îl voi visa până la capăt. Tot ce știu este că anul trecut, după o perioadă în care m-am gândit și răzgândit de mii de ori, în care m-am stresat până la limita epuizării pentru că nu puteam să iau o decizie, m-am trezit deodată la secretariatul facultății de Psihologie cu un dosar de înscriere în mână. Și tot ce vreau să îmi promit este să încerc să mă bucur de această nouă potecă chiar dacă nu știu unde mă va duce sau dacă voi dori vreodată să mă ducă undeva. Nu mai vreau planuri.

Astăzi este Ziua internațională a Poeziei, iar asta mă face să îmi doresc să împărtăsesc cu voi câteva versuri scrise de mine, ceva ce nu credeam că voi face în viața asta, pentru că am considerat că această îndeletnicire este rezervată unei alte categorii de oameni, unei elite în care nu mă încadrez. Totuși, am manifestat un oarecare interes pentru ea și asta se datorează în special fratelui meu. Nu i-am spus asta niciodată, dar e pe cale să afle :)). Pe vremea când eram adolescentă, el era un maestru în romantism. Se folosea uneori de poezie ca să-și facă iubita să se simtă specială, mai exact de versurile lui Ion Minulescu. Astfel, a dat un cu totul alt înțeles și scop poezie față de ce studiam, de exemplu, la școală. Poezia nu mai exista pentru mine doar pentru a fi studiată, învățată pe de rost, analizată, comentată sau încadrată într-un curent, ci putea fi dedicată, „furată” și apropriată într-un mod personal, intim, dincolo de ce dorea „să transmită” autorul conta deodată ce simțeam eu, ce îmi spune mie doar mie poetul, ce semnificație vreau să îi dau eu. L-am plăcut la rându-mi pe Minulescu fiindcă exprima iubirea într-un mod care a avut sens pentru mine și cu o anume sensibilitate care m-a atins irevocabil.

Prima dată când am simțit să scriu versuri și să le arăt cuiva a fost în cadrul unui atelier de scriere creativă realizat de Melania Kaitor (Faină experiența, am cunoscut mulți oameni mișto, cu unii dintre ei am rămas prietenă și țin încă legătura). Workshopul se axa pe crearea de texte, povești, personaje, dar eu mă luptam pe atunci cu un blocaj. În urma unui exercițiu de scriere, i-am mărturisit Melaniei că nu am lucrat la ce îmi propusesem, însă ceva m-a împins să scriu o poezie (o am postată – Metamorfoză), pe care a ales să o citească grupului. Au fost unele dintre cele mai chinuitoare secunde din viața mea, credeam că o să leșin de emoții. La final toată lumea a fost tare apreciativă, m-au aplaudat, a fost tare drăguț (Mulțumesc, Melania, încă o dată!)

Din momentul acela, am început să mai cochetez cu scrisul de versuri, fără ifose de poetesă, ci mai mult ca un instrument de autocunoaștere, de eliberare și de reconectare cu latura mea creativă.

mă doare frica

mă dor neputințele

mă dor slăbiciunile

mă dor căutările

mă dor suferințele

mă dor durerile altora

mă doare moartea, dar mă doare și viața

doare când sunt eu

doare când mă prefac că aș fi altcineva

doare adevărul, mai tare doare totuși minciuna

doare să rămâi, doare să pleci

dar mai ales

doare realitatea pe care încerci să ți-o negi.

zbucium

Nu am mai scris de foarte mult timp. Nu am avut nici timp, nici energie. Totuși, acum doi ani m-am apucat de un text pe care voiam să îl postez de 8 martie, dar nu am reușit. O fac anul acesta, chiar dacă a trecut ziua femeii.

“O vedeți pe domnișoara aceasta din poză? Fata asta crispată, cu ochi triști, ce se chinuia să scoată un zâmbet, dar parcă de colțurile gurii ei atârnau greutăți ce nu-i permiteau arcuirile buzelor decât în jos. Îmbrăcată în negru. Nici nu mă miră. Purta mult negru pe atunci. Și nu acel negru elegant, stilat, din revistele de modă pe care le citea, ci negru-doliu, genul care ascundea de fapt multă suferință. Se mințea că e culoarea ei preferată, însă adevărul era că o subția. Și își dorea uneori să o subțieze atât de mult până avea să dispară de pe fața pământului. Se ruga adesea în perioada aceea să nu mai existe, să moară cumva, era convinsă că făcea umbră pământului degeaba și că ar fi fost mai bine pentru toată lumea dacă nu ar mai fi fost pe acolo. Atunci ființă ei nu ar mai fi provocat atâta repulsie. Totuși, se chinuia din răsputeri să nu i se citească tristețea pe față. Nu vorbea cu nimeni despre asta. Nici măcar cu părinții ei pe care îi iubea enorm și care încurajau mereu comunicarea în familia lor. Probabil voia să îi protejeze, se gândea că au ei destule suferințe ale lor și nu voia să îi mai mâhnească cu nimicurile ei. De prieteni, nu încăpea vorba. Nu avea. Cel puțin nu din ăia adevărați. Nu a avut o perioadă bună de timp. De fapt asta era și problema. Familia ei s-a mutat des și oriunde nimerea se lovea de foarte multă respingere. Porecle. Răutăți. Tachinări. Bârfe. Izolare. Îi era greu până și în propriu jurnal să vorbească despre asta. În schimb, se uita ori de câte ori se simțea singură la Frumoasa și Bestia. Știa exact ce era în sufletul bestiei, câtă singurătate, cât dezgust de sine, câtă deznădăjduire. Se întreba adesea dacă va există vreodată cineva că Belle care avea să o iubească și pe ea. Era sigură că nu. Doar i se reamintea zilnic asta. Pe atunci nu era un cuvânt care să denumească ce trăia. Astăzi îi spunem bullying. Și deși Andra de acum știe că acei copii nu erau profund răi, că se străduiau și ei să supraviețuiască cum puteau în junglă nemiloasă care putea fi uneori școală, că și ei poate își duceau propriile lupte grele pentru a fi acceptați, apreciați, valorizați, că era mai simplu să ataci, decât să fii tu cel atacat, Andra de atunci nu știa toate lucrurile astea. În sufletul ei credea că era doar bestia ce trăia doar pentru a fi ridiculizată și marginalizată. Căra stigmatul asta nu doar la școală, ci pretutindeni – pe stradă, în tramvai sau în troleu, cu copiii de la scară sau din cartier. Copiii nu înțeleg de multe ori puterea devastatoare care poate stă în spatele cuvintelor răutăcioase.

La fel de multă putere ce se află și în empatie, în blândețe, în bunătate, chiar mai multă. Fata asta din poză se chinuia totuși să zâmbească. Nu îi ieșea încă. Exista încă multă durere în ea, însă răsărise puțin soarele și pe strada ei cu ceva timp înainte. Își făcuse o prietenă la școală, una adevărată. Pe care a iubit-o cu toată ființa ei pentru darul minunat pe care i l-a oferit. A fost salvarea ei. Mă întreb uneori ce s-ar fi ales de Andra de atunci dacă n-ar fi avut parte de asta. Ar mai fi existat? Mă întreb dacă a știut vreodată prietena ei de atunci cât de mult a însemnat ea pentru mine. Era suficient să mă țină de mâna, și o luam mereu, mai ales pe stradă, ca să mă simt protejată. Deodată, cu acest gest simplu, căpătam puteri pentru a ține piept atacurilor de care aveam parte la ordinea zilei.”

Textul acesta l-am scris acum 2 ani în urmă unei ședințe foarte intense de terapie. Terapeută mea mă rugase să aduc niște poze cu mine din diferite perioade din viață mea. Urma să mă opresc la anumite Andre, versiuni mai tinere ale mele, și să am niște discuții cu ele cu scopul de a vindeca niște răni. Una din pozele la care m-am oprit a fost cea pe care am postat-o acum și despre Andra aceea am scris și textul de mai sus, o parte din mine de care mi-a fost mulți ani rușine. Motivul pentru care mi-am dorit să public textul și să o fac de Ziua femeii a fost pentru că știu cât de mult ne dorim noi, femeile, să fim apreciate și iubite, atât de multe încât uneori suntem în stare să renunțăm la cine suntem cu adevărat sau să renegăm părți din noi. Mai știu și cât de dificil este să faci ca acea apreciere să vină din interior, eu personal încă lucrez la asta. Dacă este ceva ce îmi doresc pentru toate femeile, ar fi puterea să se iubească pentru cine au fost, pentru cine sunt sau cine vor fi, cu bune și cu ceea ce văd rău la ele. Totodată, mi-aș dori să învățăm să ne judecăm mai puțin între noi (din păcate continuăm cu răutățile dincolo de adolescență, când suntem adulți) și să ne oferim în schimb prietenie sau măcar mai multă înțelegere. Să ne luăm de mână mai des…fiindcă de multe ori sprijinul asta ne dă putere.