Meniu Acasă

Metamorfoză


A fost o vreme, nu demult…
Când sufletul mi-am desfăcut
Și-n orice m-aș fi prefăcut
Numai să te fi avut.
O clipă,
O noapte,
O viață-ntreagă,
Nimic n-avea să ne despartă.
Am decis.
Voi descâlci tot ce este scris
În stele,
În palmă
Sau în ochi.
M-aș fi țesut de mii de ori
În pânze infinite
Să te pot striga – Iubite!
În tot ce te-ai fi avântat,
Dar mai apoi te-ai fi aflat
Pierdut,
Secat,
Abandonat,
Îndată m-aș fi transformat
În farul veșnic neclintit
Să te ghidez la asfințit.
Iar dacă inima-ți cerea
Un instrument în viața ta
Vioară aș fi devenit.
Dar muză?
A fost o alta…
Și eu?
Manta de vreme rea…
Am fost castelul de nisip
Ce repede s-a prăpădit
Zdrobit
De marea-nvolburată.
Nu am știut că niciodată
Nu cauți operă de artă
Căci tu…
Nu poți sculpta în piatră.
Nu, tu n-ai vrut să mă cânți.
M-ai dorit lut,
Să mă frămânți.
Orb să fii, noroc c-ai fost
Ca să-nțeleg că n-are rost
Vioara,
Pânzele
Sau farul,
Nimic nu ar fi fost destul
Pentru un suflet nesătul.

Așa că foc și scrum!
Iar din cenușă și din fum
Am renăscut.
Ah! Puține nu aș fi făcut,
Dacă iubire aș fi avut.

Categorii:Cugetări și versuri

andraracovita

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat: