Fantezie de vară

            Deunăzi, visam cu ochii deschiși, de fapt, cu ochii minții care îmi estompau fundalul, îmi topeau contururile, îmi încețoșau culorile, iar din străfundurile sufletului meu, inundat de frumos și beat de euforie, a început să dea pe afară, să se reverse dintr-un colț în altul, creând în taină o lume nouă. Simțeam cum realitatea mă trăgea de mânecă, mă chema înapoi, dar mă făceam că nu aud. Imaginile au început să se întrepătrundă așa cum pe un televizor vechi, care pierde aiurea semnalul, se difuzează ba fragmente clare, ba imagini albe, pline de pureci dansatori. De teamă să nu pierd canalul ce ducea dincolo de lumea reală, mi-am eliberat mintea, am închis ochii si m-am lăsat purtată de valul imaginației. Deodată, m-am trezit la umbra unui stejar înalt, maiestuos, ce parcă mă privea asemenea unui tată protectiv. L-am cuprins la rându-mi cu privirea, i-am zâmbit recunoscătoare și, plină de iubire, de dor, l-am îmbrățișat. Știam că urma să plec într-o aventură.

Era dis-de-dimineață. Soarele abia răsărit căsca somnoros pe cer. L-am salutat voioasă, dar, rușinat, s-a întors pe partea cealaltă să mai lenevească puțin înainte să-și scoată razele la joacă. Mi-am dus mâna streașină la ochi și am cercetat primprejur. Cât vedeai cu ochii se întindea o pătură multicoloră de flori și fel de fel de plante. Mi-am umplut plămânii de parfum si izuri crude, proaspete și am pornit desculță, cu o stropitoare goala in mâna stângă, la cules de rouă, firește, cu grijă să nu cumva să supăr prea tare buburuzele sau celelalte bâzâitoare care se arătau deja deranjate că le țin din treabă. Între timp, s-a adunat pe cer o turmă de nori ce aduceau mai degrabă cu flori pufoase de bumbac. De nicăieri, am împrumutat o scară și am sprijinit-o de unul din nori. Aveam un plan, așa că m-am cățărat hotărâtă și am picurat ștrengărește conținutul stropitorii pe buretele alb al cerului, iscând astfel o ploaie caldă de vară. Neîntârziat, un curcubeu a țâșnit dintr-o parte în alta a cerului, iar de bolta sa am agățat un leagăn. Uite așa, huța, huța, m-am unduit liberă în eter.

             Când mi-a ajuns bălăngăneala, neînfricată, am sărit din leagăn direct în lanul cu floarea-soarelui și, de fericire, mi-a venit să dansez. Am invitat chiar și florile să-mi fie partenere, însă, fiindu-le probabil străină, mimozele, s-au sfiit. Ca să le fiu mai dragă, am întins brațele către soare și l-am luat de pe cer ca să mi-l prind in păr. Apoi, ne-am sincronizat toate în dansul câmpiei fericite. Totuși, ziua abia începuse și nu doream să mai zăbovesc. Nu mă lăsa setea nebună de joacă, de aceea am început să prind fluturi, să-i agăț de-o sfoara și să-l înalț pe post de zmeu. Alergând, în hohot de râs și voie bună, am nimerit într-un lan cu păpădii. Rapid, am dat drumul zmeului și am început să mă învârt, și să mă învârt, iar să mă învârt, până când, în amețeala mea, am creat o adiere ce a făcut semințele florilor să se desprindă, să înceapă să zburde frenetic în aer, de părea că ninge cu fulgi de păpădie dinspre pământ spre cer. Parcă prin magie am început să plutesc asemenea lor și, fără să îmi dau seama, am levitat  departe până la un lac. Lacul avea un drum bătătorit din mii de nuferi pe care l-am urmat jucând șotronul pe frunzele lor. Brusc, drumul s-a oprit undeva în infinitatea lacului calm, lin, care îmi arăta mai degrabă a pânză ce aștepta să fie pictată. Atunci, am invocat spiritele artiștilor apuși și le-am cerut să mă inspire, iar cu ei in gând am reușit să creez opere de artă pe apă ce se ștergeau și îmi făceau loc mereu pentru altele.

           Pe neașteptate, ca și cum am îndeplinit un obiectiv măreț ce-mi era destinat, m-am trezit teleportată pe o culme de munte. Vântul mi se juca in păr, răvășindu-l, iar eu, în picioare, admiram cusătura ce lega cerul de pământ. Mi-am întins brațele lateral în aer, așa cum fac păsările înainte să își dea drumul de la înălțime, și am plonjat. Muntele mi-a servit drept tobogan și m-a aruncat direct în mijlocul mării. Înotând bezmetică în costumul Evei, îmi amintesc de nepoatele Oceanului, nereidele, și am început să-mi țes o rochie din spuma marii, lungă cât 9 valuri. M-am oglindit în mare și când am văzut cât sunt de frumoasa, am început să valsez ca o ducesă la bal. Ritmul pașilor mei au format un vârtej ce mi-a permis să culeg din adâncuri comorile sirenelor, cochilii, stele de mare, arici și perle, ce le-am înghesuit pe o ață și pe care mi-am atârnat-o de gât. La finalul acestui spectacol, aud cum mă striga de la mal o voce veselă de bărbat. M-am întors curioasă și am zărit vag o figură ce mă chema de sub o salcie. Mă invita și el la joacă. Printre ramurile ce se legănau, printre foșnete și chicoteli, ne-am jucat de-a v-ați ascunselea până ce buzele noastre s-au găsit și s-au încâlcit ca niște ițe încăpățânate ce nu mai doreau a fi descurcate.

           La căderea nopții, n-am ezitat și am plecat la vânătoare de licurici pe care i-am ținut puțin timp prizonieri într-un borcan. Urma să-l folosesc pentru a lumina cerul în marea de întuneric. Așa am putut să adun stele pe care ulterior le-am dus la moară și le-am măcinat. Apoi, m-am urcat din nou pe scară, de data aceasta sprijinind-o de lună. M-am lăfăit obosită în scobitura ei, picior peste picior, ca într-un hamac, și-n timp ce cântam în șoaptă despre cum visele devin realitate, presăram praful de stele pe întreg Pământul.