Zilele acestea nu pot să nu mă gândesc la profesori. Mi-ar fi imposibil. Îmi vorbesc copiii la centru despre asta. Vuiește televizorul cu știri despre grevă. Văd îngrijorarea, susținerea sau revolta pe fețele multor părinți. Prietenele mele care lucrează în sistem luptă pentru un trai decent, pentru respect, pentru a aduce o schimbare reală, nu doar în viața lor, ci și a copiilor. Foștii mei profesori din generală sau liceu am auzit că luptă și ei.  Pe social media curge cu păreri împărțite. Am pe Facebook multe foste colege de facultate care activează în învătămânțul de stat. Femei minunate care fac cinste meseriei de dascăl, dar sunt sătule de umilințe, promisiuni deșarte și cerințe la limita imposibilului pe un salariu de nimic. Să fie astă un moment de răscruce? Să fie clipa mult așteptată în care profesorii merg până în pânzele albe pentru a fi luați în serios? Sper mult răspunsul să fie da. Și nu e ușor, oameni buni! În momentul de față, profesorii sunt teribil de șantajați emoțional. Li se spune că nu se gândesc la viitorul copiilor, că pun în pericol examenele, că elevii vor avea de suferit, că nu vor putea recupera ce pierd zilele acestea. Din ce am auzit, sunt școli unde se pune o presiune fantastică pe ei să înceteze greva. Sunt amenințați că vor rămâne fără loc de muncă. Le reamintesc constant că dacă greva nu ține pot pierde într-o săptămână până la 1000 lei din 2500, 3000 sau 4000 lei.  

Dragi colege sau colegi (pentru că am și bărbați pe aici care lucrează ca profesori), vă văd, vă aud și vă susțin cu toată inima mea. Nu știu cum să vă ajut mai mult decât să vă încurajez cum știu eu mai bine, adică scriindu-vă, vorbind despre asta. Din punctul meu de vedere sunteți niște eroi. Nu există zi să nu mă încerce un sentiment de regret că nu predau la stat. Însă îmi cunosc limitele. N-aș fi putut niciodată să trăiesc la limita subzistenței, nici în numele unui țel mai măreț ca mine. Mă cunosc, m-aș fi frustrat tare, aș fi fost teribil de nefericită, de stresată. Toate le-aș fi dus ulterior în sala de clasă. Când iubești cu adevarat meseria asta vrei să o faci bine, vrei să oferi copiilor tot ce ai mai bun din tine. N-ai cum să faci asta când te lupți pentru supraviețuire sau depinzi de alții ca să poți face ce îți place. Multe dintre profesoare, ca să poată continua în școli, care o fac cu demnitate, de cele mai multe ori trăiesc cu părinții la 30, 40 de ani sau depind exclusiv de salariul șotului. Dar ce facem cu cei care n-au cu cine să își împartă traiul, cheltuielile? Dragi profesori, hai să nu mai lăsăm pe nimeni să ne spună că suntem egoiști, că cerem prea mult. Noi știm foarte bine că datoria principală pe care o avem cu toții este, înainte de toate, față de noi și de familiile noastre. N-ai cum să faci magie în sala de clasă când nu poți să dormi de griji că nu știi dacă ai ce pune mâine pe masă, dacă îți ajung banii să plătești facturile, poate chiria. Dacă ai tu ca profesor copii, e mai tragic. Dedicarea aceea pe care o doriți de la profesori vine cel mai mult când sufletul tău e plin, atât de plin că vrei să împrăștii bunăstarea aceasta pretutindeni. Nu mai amintiți de dascălii aceia care se sacrifică și fac performanță, de cele mai multe ori în mediul rural, cu toate că se chinuie. Sunt, da, oameni deosebiți, sunt de 3 ori eroi, însă aș baga mâna în foc că le dau și lor târcoale amărăciunea, îndoielile, burnout-ul. Sunt de multe ori pe pilot automat. Nu toată lumea poate funcționa așa, cu atâta sacrificiu de sine. Mulți psihologi v-ar confirma că nici nu e sănătos. În sufletul salvatorilor stă foarte multă durere de fapt. Și dacă chiar merită toată aprecierea, hai să le-o arătăm luptând împreună.

Dragi părinți, susțineți-vă și apreciați-vă învățătorii copiilor voștri. Mă adresez mai ales celor foarte revoltați, supărați pe profesori. Știu, sunt mulți care vă dezamăgesc, care le fac viața elevilor parcă un iad. Știu, doare teribil când vă vine acasă copilul plângând că a fost jignit, bătut sau îngropat în teme. Dar nu e cazul să ne răzbunăm pe toți. Nu e momentul să generalizăm. Altfel riscăm și pe cei buni, cei care își duc munca cu dragoste, să îi pierdem. Acum e momentul să le fim alături. Luptăm apoi să înlăturăm oamenii care n-au ce căuta în învățământ. Credeți-mă, sunt mulți, mulți profesori, nu doar părinți, care doresc să dispară. Să le luam pe rând, mai întâi să îi ajutăm să câștige înapoi din demnitate. Scrieți-le și mulțumiți-le, spuneți-le că le sunteți alături, chiar dacă aveți copii care dau examene. Nu sunt ei cei egoiști, cei care nu se gândesc la binele copiilor voștri. Să nu uităm asta. Sau dacă nu îi puteți susține, măcar nu mai aruncați cu noroi, nu îi mai jigniți, nu îi mai certați. Uneori te simți tare singur ca profesor, te simți tare deznădăjduit.

Nu sunteți singuri, iubiți profesori! Ceva trebuie să se schimbe. Dacă nu vreți să luptați pentru cei care sunt în sistem, luptați pentru cei care urmează să intre. Să facem meseria asta atractivă pentru tineri. Luptați pentru cei care își doresc nespus să profeseze, dar nu s-ar putea descurca niciodată doar din salariu de acum. Cum am fost eu acum mai bine de 10 ani. Când am terminat facultatea, remunerarea unui profesor de engleză era undeva până în 1000 lei. Eu nu proveneam dintr-o familie cu posibilități materiale mari. M-am orientat spre privat. Acolo îmi ofereau 900 lei, dar mi se promitea că va crește (nu a crescut, dar asta este o altă discuție). Părinții mei, pentru a mă ajuta la început de drum, și-au vândut singurul bun pe care îl mai aveau, un apartament cu 3 camere. Au împărțit suma la jumătate între mine și fratele meu. Ei s-au mutat la țară și s-au descurcat cu ce le mai oferea traiul acolo, mai nimic adică. Din banii dați de părinții mei mi-am luat o garsonieră la mansardă și m-am angajat imediat cum am terminat anul III. Vă dați seama că nu puteam să trăiesc cu atât. Ai mei mai îmi ofereau și pensia lor amărâtă de 600 lei și puțin, plus mâncare ce o produceau la fermă. Dar și ei se chinuiau să trăiască decent. Să nu credeți că erau boieri. Acolo și-au distrus sănătatea mintală și fizică. Însă și asta este o poveste pentru altă dată.

Dacă vreți profesori bine pregătiți, trebuie să fie bine recompensați. Și da, unde sunt salarii mari, este și multă responsabilitate. Ca să faci față ca profesor în zilele noastre trebuie să tii pasul cu schimbările, să te formezi continuu. Toate cursurile, workshop-urile, atelierele sunt foarte scumpe. Mai ai nevoie de terapie, să faci față epuizării (care este inevitabilă de multe ori, mai ales în sistemul ăsta bolnav), să înveți să îți gestionezi stresul, presiunea. Nu poți să te oprești la ce te învață facultatea sau modulul psihopedagogic. Învățarea meseriei se face cu adevarat în practică. Nicio carte, modul sau facultate nu te pregătește pentru ce întâmpini în sala de clasă. D-aia profesorii mai au nevoie de mentori, dar mai ales de susținere continuă.

Împreună putem. Împreună trebuie de fapt să lucrăm. Educația de calitate se face prin buna colaborare dintre educatori și părinți. Susținerea trebuie să existe din ambele părți, fără să mai arătăm atâta cu degetul. Fără să căutăm mereu vinovatul. Viața e destul de grea și așa, hai să ne-o facem mai frumoasă.

Sunt cu voi, dragi profesori! Vă apreciez nespus.

Întrerup seria de poze frumoase din Thailanda cu o fotografie făcută săptămâna trecută la ziua mamei mele. Una în care n-am stat să mă chinui să găsesc unghiul perfect în care să ieșim fară cusur. Am vrut doar să imortalizez momentul cu toate că, după cum se vede, îmi era greu să schițez un zâmbet. Mi-a fost greu să mă dau jos din pat. Să mă îmbrac. Trăgeam ceva pe mine și mă opream să plâng. Mă pieptănam și apoi stăteam să mai îmi șterg din lacrimi. Mă duceam în sufragerie și mă ghemuiam în brațele lui Ștefan, care mă pupa, mă mângâia, mă alinta.  Când mă gândesc la lucrurile pentru care sunt recunoscătoare, răbdarea și afecțiunea lui sunt mereu în topul listei mele. Mă fac să mă simt norocoasă și în siguranță. Cumva am reușit să ies din casă chiar dacă mă simțeam mizerabil, pentru că asta facem pentru oamenii pe care îi iubim, nu? Ne străduim, luăm fiecare zi cum vine, punem pauză suferințelor noastre pentru a-i alina pe alții sau, în cazul meu, a-i sărbători. Și de ce vă spun vouă toate astea? Motivele mele sunt deopotrivă egoiste și altruiste.

În primul rând, este despre autenticitate și înfrângerea unei frici. Mi-a fost mult timp aproape imposibil să vorbesc sau să recunosc că am perioade în care îmi este greu, în care mă simt copleșită. Să mai și scriu despre asta este ceva care mă sufoca de-a dreptul. Însă am descoperit mai demult că exact lucruile care mă sperie teribil, dar pe care aleg să le înfrunt, chit că doar pun vârful degetului în marea învolburată, sunt lucrurile care apoi slăbesc corsetul și mă lasă să respir mai bine. De fiecare dată când voiam să împărtășesc din momentele apăsătoare, vocea mea critică interioară mă certa. “Dar ce îți dai tu atâta importanță?”, “Ce atâta îți plângi de milă? Crezi că alții nu au probleme?”, ”De ce vrei să îi încarci pe alții cu dramele tale?”, ”Unii oameni au probleme serioase, reale, nu fleacurile tale”. Iar exemplele pot continua la nesfârșit. Apoi, a intervenit frica de a nu fi judecată sau, mai rău, de a nu fi percepută ca un om slab. Adevăratul film horror la care nu voiam să mă uit deoarece masca de “femeie puternică” a fost un proiect la care am muncit silnic. De fiecare dată când lăsam garda jos în preajma cuiva și mă confesam că mă simt copleșită sau că îmi este teamă de ceva anume, reacțiile erau de pura uimire. “Serios? Păi, tu pari Xena, prințesa războinică. Pare că ai putea să muți munții din loc.” În momentele acelea îmi făceam o cruce invizibilă, mă bucuram enorm că dau impresia asta, pentru că eu trăiam mereu cu senzația că oamenii văd perfect în interiorul meu. Acum, nu mai doresc să fac asta. În viață de zi cu zi nu o mai fac de ceva vreme. Nu mă mai bucur când “păcălesc” oamenii. Îmi adâncește sindromul impostorului cu care mă lupt de când mă stiu. Social media are multe minusuri, dar cred că poate fi și un loc minunat în care citim fel de fel de povești reale care ne inspira, ne dau putere, ne fac să ne simțim mai puțin singuri sau anormali. Iar pagina mea nu vreau să fie doar despre vacanțe frumoase, reușite, petreceri și cine știe ce alte experiențe care dau impresia că am viața perfectă. Postarea aceasta exact despre asta este, despre a mă lepăda de nevoia de a fi perfectă. Și dacă ceea ce am scris face pe cineva să respire ușurat și să gândească – “Phuu, deci nu sunt singurul care simte așa sau are zile în care datul jos din pat pare o misiune imposibilă”-, mă bucură enorm. Am ajuns la partea altruistă pentru care mă expun. De vă întrebați ce anume mi-a declanșat starea de atunci, vă spun sincer că nu știu sigur. Din ce am citit și am discutat în terapie, ar fi “prețul pe care îl plătești” în momentul în care ieși ușor, ușor de pe pilot automat. Sau poate este o trăsătură de caracter care mă face să fiu melancolica. Încă descopăr lucruri despre mine. Este un proces și trebuie să am răbdare se pare. Sunt foarte mulți ani de când sunt pasionată de dezvoltare personală și lucrez cu mine. A pornit ca o dorință puternică de a fi o parteneră, o profesoară, o fiică, o soră sau o prietenă mai bună și de a mă ierta pentru toate momentele în care n-am fost. Deocamdată, atât mă simt în stare să scriu. Îmi doresc în viitor să pot mai mult.

A doua zi am fost mai bine, chiar dacă nu în totalitate. Ce a ajutat a fost o discuție pe bune, vulnerabilă, sinceră cu o prietenă despre ce ne este teamă, ce ne îngrijorează sau ne stresează. Sunt recunoscătoare și pentru asta, că am astfel de oameni în jur. I’m lucky that way.

Nu este niciun secret că ziua nunții este un eveniment cu adevărat special în viața celor care aleg să pornescă pe drumul acesta, dar v-ați întrebat vreodată ce s-ar fi putut întâmpla în plus în acea zi ca să devină și mai valoroasă? Probabil, ați spune că nimic. Și eu aș fi răspuns la fel, pentru că nu aveam de unde să știu ce surpriză minunată mi se pregătea.

Ora 16:00 și puțin, joi, 14 iulie. Așteptam în curtea bisericii, alături de cei dragi, să vină momentul oficierii cununiei religioase. Eram deopotrivă emoționată și panicată. Nimic din ce plănuisem până la momentul acela nu ieșise cum îmi propusesem. Încercam din răsputeri să mă calmez și să blochez orice gând negativ despre cine știe ce dezastru închipuit ar mai fi putut urma. Ca să-mi distrag atenția, m-am angajat într-o conversație cu o prietenă. Nu mai știu despre ce discutam, însă îmi amintesc perfect cum, aparent fără motiv, i s-a schimbat deodată expresia serioasă a feței într-un surâs larg, cald și îmi zice:

–         Întoarce-te! cu veselie în glas.

Contrariată, dar curioasă dau să mă întorc.

–         Ba nu! Nu te întoarce!

Ce, Dumnezeu, se întâmplă? mă întrebam. E razna prietena asta a mea? Are chef de glume tocmai acum când eu simțeam că urmează să mă scurg pe asfalt?! N-am mai rezistat și m-am rotit.

Pe poarta bisericii doar ce intraseră patru siluete zâmbitoare, cu flori în brațe, care păreau să aparțină unor tineri. Mijesc ochii bine, n-aveam pe nas ochelarii și mi-era teamă să nu-mi joace miopia feste. Dar nu, era real ce vedeam: patru dintre copiii mei au venit să mă vadă în ziua nuntii mele. Știau de acest “complot” câțiva, dar nu mi-au șoptit nimic.

Este greu de pus în cuvinte ce sentimente m-au încercat. Mi-au dat îndată lacrimile și a fost nevoie să îmi adun toată forță interioară ca să nu le las să îmi curgă șiroaie. Că mi-au făcut o mare bucurie, sunt convinsă că ei știu asta. Totuși, nu cred că și-au dat seama, poate până în ziua de astăzi, ce a însemnat cu adevărat gestul lor pentru mine. Când am pornit pe cont propriu, una din temerile mele a fost că munca mea nu va avea aceeași valoare, aceeași însemnătate precum daca aș fi lucrat la stat. Mi-a fost frică că poate vor considera că fac ceea ce fac doar pentru bani și, astfel, nu voi reuși să creez relații semnificative cu elevii mei. Un aspect important pentru mine de altfel. La toate acestea s-au adăugat desigur și îndoielile pe care le-am avut (despre care am mai scris) și pe care le mai am uneori în privință activității mele de profesor. Am ce trebuie? Fac ce trebuie? Ce este nevoie să schimb, să adaug, să învăț pentru a fi o “profă” (mai) buna?

Faptul că acești adolescenți (îmi place să cred că de știau detaliile evenimentului ar fi fost mai mulți, chiar și de alte vârste) au simțit să își rupă puțin din timpul lor liber (unde mai punem că majoritatea și muncesc pe timpul verii) să vina să mă vadă într-un moment important din viață mea, că s-au gândit să-mi facă o surpriză, că au știut că prezenta lor îmi va provoca un sentiment de fericire, m-a făcut să simt că totuși ceva din ceea ce fac, fac bine. Este cel mai onorant tip de feedback din câte există, în special din partea unor adolescenți care știm cu toții că doar greu îi strunim să facă ceva dacă nu este din propria lor voință.

Așadar, vă mulțumesc din suflet pentru acest cadou prețios. Sunteți minunați. Vă îmbrățișez cu tot dragul și aprecierea mea.

Adevărul este că mă aflu în burnout. N-am mai avut resurse pentru scris, citit sau orice altă activitate creativă. Survival mode șașe zile pe săptămână și cam atât. Deși mi-am promis că voi avea grijă să nu mai ajung la minimum cu bateriile, mă bucură faptul că am realizat din timp de data aceasta că am uitat să mai bag și încărcătorul în priză de ceva vreme. Așadar, am luat măsuri ca să nu îmi dau shut down forțat și sper să îmi revin cât de curând, dar până atunci m-am gândit să vă las câteva rânduri pe care le-am scris undeva prin luna mai, dar pentru care mi-a lipsit total energia să postez.

~Nu știu voi cum sunteți, însă, de când a început războiul acesta, simt că o bucățică din mine s-a ofilit. Spiritul meu a primit o lovitură sănătoasă pe perioada pandemiei, dar încrederea că vor veni zile mai bune a sălășluit undeva ascunsă. Acum, ceva parcă s-a frânt și nu mă pot bucura de nimic în totalitate ca înainte. De aceea nici n-am mai scris nimic pe aici. Mi se pare că orice aș zice este de-a dreptul trivial, nesemnificativ sau lipsit de sens.

 În aparență, duc o viață normală. Îmi văd de muncă, de familie, de prieteni, de copiii mei (care nu sunt ai mei de fapt, dar așa îmi place să îi consider deoarece reprezintă mai mult decât simpli cursanți pentru mine). Am încercat să limitez informațiile din media pentru a mă proteja o vreme și să pot funcționa, altfel, probabil, nu m-aș mai fi oprit din plâns. Totuși, o întâmplare recentă mi-a reamintit că nu e nimic normal din ceea ce trăim. Mă pregăteam să ies din casă. Nu mai știu exact unde mă duceam. Deodată, am auzit niște zgomote care semănau al naibii de mult cu niște împușcături. Primul instinct a fost să merg la geam să verific ce se întâmplă și de unde vin sunetele acelea. Rațiunea îmi șoptea că momentan noi nu suntem în pericol, însă frică a preluat îndată controlul.

 De atât a fost nevoie să mă bage în sperieți, niște zgomote ciudate, care nici acum nu știu de unde au venit sau dacă nu cumva mi le-am închipuit. Și atunci am simțit vină. Vină că noi suntem în siguranță și alții nu. Vină că fiecare a făcut și face ce poate, ajută cum poate, dar tot nu a fost suficient. Rușine că am tresărit de la un zgomot când alții trăiesc un adevărat coșmar zi de zi, noapte de noapte, de aproape trei luni încoace. Compasiune pentru teroarea pe care trebuie să o suporte. O poză, o știre, o poveste, un zgomot, orice mică chestie legată de război și efectele sale mă fac să realizez că duc zilnic în mine lupte cu tot felul de emoții: neputință, furie, revoltă, rușine, compasiune, dezamăgire. Dacă pandemia mi-a amintit cât de fragilă este condiția umană, războiul asta mi-a amintit cât de distructivă ne este specia. Se pare că n-am evoluat atât de mult pe cât credeam. Și nu, nu trăiesc în Fairyland încât să nu știu că războiul nu era nici înainte pe cale de dispariție, că alte state n-au suferit sau încă suferă din cauza asta, ori câtă nedreptate există încă în lume, însă petrecându-se totul atât de aproape de casă, în Europa secolului XXI, care trebuia să fie un model de pace și prosperitate, face ca lucrurile să fie, în opinia mea, de zeci de ori mai grave și absurde.

La un număr de zile mă trezesc rugându-mă ca totul să fie un vis oribil din care să mă trezesc curând. Mă culc cu gândul că poate mâine se va termină totul. Dar nu se termină. Iar asta nu mă determină decât să mă întreb unde o să ajungem. Oare ce Dumnezeu mai urmează? Vremuri și mai tulburi cu siguranță (prelungirea războiului, probabil o criză, foamete, mai multe boli, poluare, încălzire globală, sărăcie, violență, radicalizare, plus multe altele). Teama, incertitudinea, tensiunea, agresivitatea plutesc puternic în aer ca o ceață deasă, sufocantă. Totuși, vreau să cred că atâta timp cât încă mai există bunătate, cât ne mai ținem umanitatea vie, cât mai trăiesc oameni cu empatie, o să existe mereu speranța unei zile de mâine mai bune.

M-am luptat mult în trecut cu pesimismul și scepticismul. Mi-au fost camarazi sau cel puțin așa mă mințeam că sunt, prieteni de încredere, pentru că punând mereu răul înainte, ce te putea dezamăgi, nu-i așa?! Însă, într-un final, am ajuns la concluzia că deznădejdea și amărăciunea nu ajuta la absolut nimic, ba din contră. Ele doar omoară, nu doar dorința de a se încheia un coșmar, ci orice motiv pentru a mai vrea să te trezești a doua zi. Sunt tocmai ceea ce determină omul să zacă inert și neputincios, așteptându-și moartea, pe puntea unui vapor ce se scufundă, cu toate că nu duce lipsă nici de bărci, nici de colaci de salvare. ~

2019, vara. Scroll pe Facebook. Scroll. Scroll. Scroll. Hop! Eveniment. Lansare de carte la Constanța: Despre tristețea femeilor frumoase. Uhh, interesant titlu! Cine ar fi crezut că femeile frumoase ar avea motive să fie triste?! Nu au ele totul? Nu li se oferă totul? Nu li se deschid toate ușile? Cam așa tindem să credem, nu? „Trebuie să merg neapărat să aflu ce vrea mai exact să transmită autorul” gândit-ai eu. Uite așa am avut plăcerea să îl „cunosc”, platonic vorbind, pentru că nu i-am adresat mai mult de un mulțumesc după ce mi-a semnat cartea achiziționată la finalul evenimentului, pentru prima dată pe Andrei Ruse. Cu ocazia lansării colecției sale de proză scurtă, am aflat nu doar că este un tânăr scriitor român cu ceva publicații apreciate în palmares, dar și editorul de la Hyperliteratura, o editură care promovează scriitori români și le oferă procente mai mari la drepturile de autor față de multe alte edituri cunoscute de pe piață românească. Cu asta m-a cucerit din prima. „Avem nevoie de astfel de oameni în România” mi-am zis. Apoi, ceva din felul său modest de a fi, atitudinea de om obișnuit și emoționat de ceea ce trăiește, genul de om care nu ia de bun aprecierea ce i se aduce, toate acestea m-au făcut și mai curioasă. După ce i-am citit cartea (voi scrie cândva și despre aceasta), i-am aflat sensibilitatea și talentul. Combo & Jackpot. De atunci îl urmăresc, îl share-uiesc, îi cumpăr cărțile, fie că sunt scrise de el sau de alți autori pe care îi lansează. Așa am descoperit-o, de exemplu, pe Oana David cu minunatul ei roman – Între două fronturi. Consider că măcar atât pot face, chiar dacă la nivel mic, să ajut și să susțin un om care dorește să miște ceva într-un domeniu, destul de dificil de urnit de altfel, la noi în țară. Așadar, va încurajez și pe voi, cei îndrăgostiți de lectură, să faceți la fel, în limita în care puteți ca să sprijinim oamednii deosebiți și literatura autohtonă.

          Revenind la subiect, regret că am pierdut trenul cu Soni, pe vremea aceea eram studentă în anul I la Facultatea de Limbi Străine și aveam alte lecturi pe cap, însă aștept cu interes o reeditare. Astăzi, în schimb, vreau să mă opresc la Zaraza, al treilea roman al lui Andrei Ruse, ediția a III-a, revizuită, pe care am terminat-o recent de citit. Trebuie să mărturisesc că am început cam sceptică lectura, nu știam dacă avea să mă atragă subiectul, însă deja de la primele pagini parcurse m-am convins că nu va fi deloc așa. Zaraza este un roman de istorie ficționalizată, acțiunea fiind plasată în perioada dintre cele două războaie mondiale, mai mult în a doua jumătate a ei, adevărata Epocă de Aur a României, cum o numesc unii. Romanul prezintă debutul pe scenele restaurantelor micului Paris al cântărețului Cristian Vasile, cel care a interpretat faimoasa Zaraza, de unde numele cărții, și urmărește ascensiunea sa ca unul dintre cei mai iubiți și apreciați cântăreți de muzică ușoară din vremurile acelea. Datele și cronologia evenimentelor sunt respectate întru totul, ficțiunea apare în interpretarea personală conferită de autor acestora.

          După cum vă spuneam mai devreme, am pornit neîncrezătoare că-mi va menține interesul subiectul cărții, pentru că nu sunt o mare ascultătoare a muzicii ușoare de pe atunci și nici nu cunoșteam prea multe lucruri despre acest interpret, însă stilul în care autorul scrie este fluid și știe să mențină atenția cititorului prin detalii vibrante sau alteori cu adevărat tulburătoare. Dialoguriile sunt spirituale, dotate cu umor, agerime și patos, conturând personajele într-o manieră fermecătoare și oferind senzația că totul se desfășoară în fața ochilor tăi. Iar descrierile captivante despre viață boemă a artiștilor, plină de aventuri sau experiențe inedite, îndrăgostiri sau dezamăgiri m-au făcut să o sorb efectiv. Acum te aflii la o șuetă în vreun birt de cartier ca mai apoi să nimerești în mijlocul vreunui scandal sau vreunei curse ilegale cu cai. În alte seri, ciocnești pahare cu vinuri scumpe la Capșa sau dansezi tangouri la Grand Restaurant și inevitabil aluneci în cearșafuri fine cu dame cochete și senzuale. Seara după muncă, îmi turnam în grabă un pahar de vin, mă colaceam în pat și, înainte să reiau lectura de unde o lăsasem, ascultam 3, 4 romanțe ale artistului ca să intru cu adevărat în atmosfera efervescentă a cărții. În alte seri, mă trezeam căutând mai multe informații despre vreun amănunt întâlnit ce mi-a stârnit curiozitatea. Astfel, romanul acesta a devenit o veritabilă mașină a timpului, care m-a plimbat de la cele mai luxoase locații ale Bucureștiului interbelic, la zonele cele mai sărace, iar mai apoi până la unele dintre cele mai sumbre momente din istoria noastră și a umanității. La finalul cărții asiști neputincios la decadența oamenilor și la declinul epocii de glorie. Cel mai mult mi-a plăcut că, deși în structura de suprafață întreaga carte își propune să elogieze protagonistul, în profunzime  se folosește de acesta pentru a cinsti de fapt iubirea de viață, de camarazi, de artă, de libertate și de frumos. O astfel de dragoste transcede orice vârstă, rasă, etnie, cultură, religie, sex sau graniță, nu tolerează mediocritatea și mojicia, fiind singura capabilă să reziste testul timpului și să cunoască nemurirea. Arta vindecă, iar tema artistului care vrea să aline durerile oamenilor cu măiestria sa este superb evidențiată în Zaraza.

„Dragul meu Cristi, îți promit un singur lucru. Nu știu cum va ieși romanul și cum va reacționa publicul la el, dacă va fi unul de succes sau nu, iar povestea ta (și a câtor altora) va renaște, dar îți jur că nu voi minți nicio clipă cât ai iubit viața.” -Andrei Ruse

         Autorul a făcut o promisiune lui Cristian Vasile care, din punctul meu de vedere, a onorat-o. Desigur, ar mai fi multe de zis despre această carte, însă vă las să descoperiți singuri ce anume o face cu adevarat specială. Nu cred că veți fi dezamăgiți. Enjoy!

Astăzi, 2 februarie, este ziua internațională a cititului împreună și m-am gândit să profit de această ocazie pentru a promova cărțile și lectura. Pentru mine cititul este important, deși nu reușesc sau n-am reușit să citesc mereu atât pe cât mi-aș dori. Știu foarte bine că lipsa de timp sau dispoziție nu este chiar o scuză în zilele noastre, atât pentru adulți, cât și pentru cei mici. Muncim mult, suntem mereu pe fugă, suntem prea obosiți sau stresați și ne este greu să ne concentrăm. Copiii, de asemenea, au programul încărcat cu școala, temele și activitățile extrașcolare. Nu putem nega, bineînțeles, ca să cumperi cărți poate fi destul de costisitor. Toate acestea fac din citit o provocare, însă nu este imposibil să îi facem loc dacă ne dorim cu adevărat. Am mai spus-o și o repet, eu nu cred că există adult sau copil care să urască cu adevărat să citească. Consider doar că nu au găsit cartea aceea magică, cea care să le deschidă apetitul pentru lectură. În plus, sunt tot felul de mituri sau gândiri limitative ce se învârt în jurul cititului și care îl pot transforma într-o activitate de-a dreptul dezagreabilă. Acest subiect o să îl dezvolt în alt articol. Acum vreau să va dau câteva idei despre cum putem integra și încuraja cititul la orice vârstă, pe care le-am încercat personal și au funcționat.

1.    Fii un exemplu

În majoritatea cazurilor, cel mai bun mod prin care poți determina pe alții să adopte un obicei este prin modelul propriu. Toată lumea știe că cititul are multe beneficii, dar cumva nimeni nu prea îl practică. Acest lucru este foarte important în special dacă vrei să îți determini copiii să citească. Mulți părinți citesc copiilor la culcare, un obicei foarte drăguț și bun de altfel, le cumpără cărți, insistă să le citească, dar nu se avântă să facă asta individual. Așadar, cei mici nu văd adulții din viața lor citind pentru propria lor plăcere, observă că pot funcționa bine mersi fără și atunci nu îi înțeleg nici utilitatea sau motivul pentru care este atât de lăudată această activitate.

Ca profesor, eu le vorbesc cât de des pot copiilor despre cărți și importanța lor, includ poveștile în predare, fac recomadări, le împrumut cărți, cu anumite ocazii chiar le ofer în dar. La școală, dascălii pot să își aducă cărțile cu dânșii/dânsele ca să ofere un exemplu, pot recomanda opere fără să le impună sau să îi ia peste picior dacă refuză, pot organiza concursuri de citit, un club de lectură, un spațiu interesant de citit. O inițiativă care mi-a plăcut mult și pe care o pot adopta școlile este cea a doamnei Anca Tîrcă, și anume campania Toată școala citește. În fiecare zi, toată lumea din școală, fie el profesor, elev sau paznic citește timp de 15 minute la o oră prestabilită.

Ca om obișnuit, vorbește-le prietenilor, membrilor familiei, cunoștiințelor despre ce ai mai citit interesant în ultima vreme. Încearcă să le stârneșți curiozitatea cu detalii captivante sau informații utile dobândite. Eu am început să fac chestia această acum câțiva ani și chiar a dat roade. Acum, discuțiile despre ce mai citim sunt nelipsite în familie, la cafele cu prietenii, în vizite la rude etc.

2.    Impuneți-vă o rutină

Suntem ocupați. Adevărat. Am spus-o și mai sus, însă cu puțină disciplină orice e posibil. Eu cred că este util să vă găsiți momentul din zi în care puteți dedica cititului măcar 30 minute din timpul vostru. Asta poate fi dimineața înainte să se trezească copiii, în pauza de prânz de la muncă, seara înainte de culcare sau orice alt moment din zi care vă avantajează. Totodată, ajută dacă va stabiliți un target, adică un număr minim de pagini sau un timp minim pe care îl puteți acorda realist acestei activități.

3.    Alegeți constructiv

O altă modalitate prin care am reușit să îmi fac timp pentru citit a fost prin a înlocui în anumite zile alte activități în favoarea unei lecturi. De exemplu, am renunțat să mă uit la televizor (în fosta locuință chiar îmi scosesem cablul TV, pentru că nu mă uitam niciodată), în altă seară poate am dat skip la seriale sau filme sau am limitat timpul petrecut pe social media. Alt lucru pe care îl mai fac este să-mi dau telefonul pe mute ca să nu mă mai distragă discuțiile de pe zecile de grupuri. Pe cât de mult îmi place să citesc, pe atât de mult îmi place să îmi petrec timpul cu prietenii, familia sau să ies la distracții. Când se întâmplă să fiu totuși mult prea obosită pentru așa ceva, am învățat să refuz invitațiile lansate (chiar dacă sufăr puțin de FOMO – fear of missing out 😉) și aleg mai degrabă să stau să mă relaxez în pat cu o carte ori poate să scriu.

4.    Ia o carte cu tine oriunde mergi

Dacă faci asta, ai să descoperi că mereu se găsesc timpi morți pe care îi poți umple citind. Te duci și îți speli mașină? Ia cartea cu tine și citește până e gata. Stai la o ditamai coadă la bancă, în instituții publice, la doctor sau cine știe unde? Citește. Îți trece și timpul mai ușor. Mergi des cu mijlocul de transport în comun sau cu trenul, avionul etc? Lecturează. Ia cartea cu tine în parc, la plajă, la cafenea, în vacanțe, la buda chiar. Ar fi cu adevărat grozav să văd mai mulți oameni sau tineri care nu se feresc să răsfoiască cărți în afara casei sau școlilor. Dacă nu îți este comod să cari o carte după tine, pentru asta există kindle. Poți ține cărți și în telefon, însă, personal, prefer să evit să citesc așa. Este obositor și nici nu e recomandat.  

5.    Fii blând cu tine

Nu te supăra pe tine în momentele în care chiar nu găsești resurse pentru această activitate. Sunt zile sau perioade mai lungi când nu ne putem focusa oricât am încerca. Important este ca mai devreme sau mai târziu să îl reiei. Dacă unul dintre motivele pentru care nu ai spor la citit este că nu te atrage cartea la care ești, nu pierde timpul. Alege o alta. Cititul trebuie să fie plăcut, nu o tortură. Poți reveni la ea cu altă ocazie sau să o oferi cadou.

6.    Oferă cărți în dar sau dă-le cu împrumut

Mai ales copiilor. La început e posibil să nu aprecieze gestul, dar cu timpul sau cu cartea potrivită se pot întâmpla minuni. Eu și prietenele mele mele ne-am făcut în ultimii ani o mică tradiție ca de Crăciun să ne luăm cărți. Anul acesta de Sf. Andrei am insistat să nu îmi ia altceva în afară de asta. Într-un an de Moș Nicolae, am convenit cu soțul, iubitul meu pe atunci, să ne luăm cărți și apoi să citim împreună. Părinții mei, deși bătrâni, se bucură când primesc cadou cărți, mai ales dacă era vreuna pe care și-o doreau tare. Când vine vorba de împrumutat, știu, multora nu le place să o facă, pentru că anumite persoane uită să le înapoieze. Este într-adevăr neplăcut. Și pe mine mă deranjează. Așadar, dacă ceri cuiva o carte, fă tot posibilul să i-o aduci înapoi așa cum ți-a dat-o. Iar dacă ai nevoie de extra timp să o termini, frumos este să ceri permisiunea celui de la care ai împrumutat sau măcar să anunți că întârzii.

7.    Caută chilipirurile

Dacă banii sunt o problemă, slavă Domnului că mai avem biblioteci de unde se pot împrumuta gratuit cărți. Pe net găsești de asemenea tot felul de cărți în format PDF moca. De exemplu, scriitorul și editorul Andrei Ruse își pusese la un moment dat una din cărți gratuit în PDF pe site-ul său Hyperliteratura. În plus, există anticariate, licitații pe net, perioade cu promoții sau poți împrumuta de la cunoscuți. O prietenă mi-a mărturisit că preferă să ceară cu împrumut, pentru că astfel se ambiționează să ducă lecturile la bun sfârșit.

8.    Găsește o comunitate interesată de citit

Eu mă bucur să spun că am ceva persoane în jur cărora le place să citească și se străduiesc să își facă timp pentru asta, oricât de ocupați ar fi. Dacă nu ai așa oameni în jur și asta e un motiv care te ține și pe tine din citit, poți găsi zeci de grupuri pe social media pentru cititori. Grupurile sunt mișto pentru că găseșți multe recomandări, recenzii, provocări, poți cunoaște oameni faini cu aceleași pasiuni sau preferințe literare. Totodată, poate fi o modalitate prin care te poți motiva să te ții de treabă. Mai poți cunoaște oameni interesați de lectură la lansări de cărți, la târguri, în perioadele cu reduceri în librării când e plin de cititori sau, de ce nu, da tu startul unui club de lectură. Poți chiar și online.

Înainte de pandemie am făcut un experiment. Din dorința mea de a-i face pe cei mici să citească, i-am întrebat dacă vor să facem un cerc de lectură. Ei au fost de acord, așa că îi invitam în fiecare sâmbătă la mine acasă să citim ceva împreună timp de 1 h – 1 h 30 min. La început am crezut că nu o să vină deloc, că vor găsi tot felul de scuze sau alte lucruri mai interesate de făcut. Nu a fost deloc așa, au venit de fiecare dată. Le ofeream un număr de cărți din care să aleagă, supuneam la vot și apoi citeam împreună cartea aleasă. Citeam când eu, când ei. Făceam pauze, dezbăteam idei, le puneam întrebări când voiam să fiu sigură dacă au înțeles vreo secvență, un cuvânt sau o expresie. În alte dăți, fiecare își alegea câte o carte și citea în liniște ce îl tenta. A fost o experiență frumoasă pe care sper să o repet cât de curând.

Chiar cred că cititul de unul singur sau împreună, în familie, în grup, în cuplu, în locuri publice poate fi un mod plăcut de a-ți petrece timpul, care aduce cu el și multe plusuri. Poți crea amintiri deosebite, tradiții faine, obiceiuri sănătoase, discuții care te stimulează intelectual sau creativ. În concluzie, îți poate schimba viața. Sooo… Începe. Fă-o cu pași mărunți, în ritmul tău, cu ce te atrage, dar începe. Sper să vă încurajeze și ajute ceea ce am scris și vă urez cu drag – Lectură plăcută!

Dezbracă-te!

Vreau să stai gol în fața mea.

(ochii i-a făcut mari, dar n-a stat prea mult pe gânduri;

                                                           îndată a dus mâna la curea)

Dragule, stai puțin, n-ai înțeles.

Eu vreau să-ți dezgolești mai întâi sufletul,

prea te grăbeșți la preludiu.

Scoate-ți degrabă masca

și mai lasă o vreme pe ține cămașa.

Arată-mi cine ești când nu e nimeni în jur.

Dezbracă-te!

Vreau să stai gol în fața mea,

dar în seara aceasta doresc să fac dragoste doar cu mintea ta.

N-am să mă apropii ca să îți sărut buzele,

căci înainte de toate vreau să-ți penetrez gândurile.

Arată-mi defectele și

promit să îți mângâi tandru temerile.

Dezbracă-te!

Vreau să stai gol în fața mea.

Știu că nu-ți place să fii vulnerabil.

Ți s-a spus adesea că-i indezirabil la un bărbat,

Însă, dragule, pentru mine nimic nu poate fi mai neadevărat.

Haide, te rog, dărâmă zidurile cu care te-ai înconjurat.

Adu vinul și stinge lumina,

lasă-ți capul să cadă ușor în poala mea,

iar în timp ce fruntea-ți dezmierd duios,

dă-mi voie pe-ndelete să-ți explic

de ce meriți să fii iubit

nu pentru cine pretinzi să fii,

ci pentru acel tu autentic și nimic altceva.

Așa că nu mai aștepta.

Dezbracă-te!

Vreau să stai gol în fața mea.

baby, îmi zici că ești o fire logică și rațională

că nu-nțelegi bla-bla-ul meu sentimental

hai să-ți explic cumva matematic

dilema mea.

în teorie-i simplu,

ecuațiile se bazează și pe un principiu de egalitate

nu și dragostea.

am înțeles asta într-un final.

însă, zi-mi tu, baby, de ce mereu variabilele noastre sunt invers proporționale?

singură, eu nu pot să găsesc soluția

iar de frică fac tot soiul de calcule mentale.

dar, baby, eu nu sunt bună la mate – știi doar.

nu îmi mai amintesc de la ce variabile am plecat

sau la care trebuie să ajung ca să aibă sens iubirea noastră, baby

cunoști tu cât exact trebuie să scad sau cât să adaug?

cât din valoarea-mi să sacrific?

când să te ridic, baby, la pătrat?

offf, mai bine șterg cu guma o parte din ce am crezut c-am rezolvat

și zi-mi tu, baby,

dă-mi tu răspunsul,

fiindcă eu nu știu cât să mă-nmulțesc

sau dacă mă fracționez,

bine ai face să-mi mărturisești

la ce bucată din întregul meu vrei să renunț

ca să mă iubești?