Cu inima în grevă

Zilele acestea nu pot să nu mă gândesc la profesori. Mi-ar fi imposibil. Îmi vorbesc copiii la centru despre asta. Vuiește televizorul cu știri despre grevă. Văd îngrijorarea, susținerea sau revolta pe fețele multor părinți. Prietenele mele care lucrează în sistem luptă pentru un trai decent, pentru respect, pentru a aduce o schimbare reală, nu doar în viața lor, ci și a copiilor. Foștii mei profesori din generală sau liceu am auzit că luptă și ei.  Pe social media curge cu păreri împărțite. Am pe Facebook multe foste colege de facultate care activează în învătămânțul de stat. Femei minunate care fac cinste meseriei de dascăl, dar sunt sătule de umilințe, promisiuni deșarte și cerințe la limita imposibilului pe un salariu de nimic. Să fie astă un moment de răscruce? Să fie clipa mult așteptată în care profesorii merg până în pânzele albe pentru a fi luați în serios? Sper mult răspunsul să fie da. Și nu e ușor, oameni buni! În momentul de față, profesorii sunt teribil de șantajați emoțional. Li se spune că nu se gândesc la viitorul copiilor, că pun în pericol examenele, că elevii vor avea de suferit, că nu vor putea recupera ce pierd zilele acestea. Din ce am auzit, sunt școli unde se pune o presiune fantastică pe ei să înceteze greva. Sunt amenințați că vor rămâne fără loc de muncă. Le reamintesc constant că dacă greva nu ține pot pierde într-o săptămână până la 1000 lei din 2500, 3000 sau 4000 lei.  

Dragi colege sau colegi (pentru că am și bărbați pe aici care lucrează ca profesori), vă văd, vă aud și vă susțin cu toată inima mea. Nu știu cum să vă ajut mai mult decât să vă încurajez cum știu eu mai bine, adică scriindu-vă, vorbind despre asta. Din punctul meu de vedere sunteți niște eroi. Nu există zi să nu mă încerce un sentiment de regret că nu predau la stat. Însă îmi cunosc limitele. N-aș fi putut niciodată să trăiesc la limita subzistenței, nici în numele unui țel mai măreț ca mine. Mă cunosc, m-aș fi frustrat tare, aș fi fost teribil de nefericită, de stresată. Toate le-aș fi dus ulterior în sala de clasă. Când iubești cu adevarat meseria asta vrei să o faci bine, vrei să oferi copiilor tot ce ai mai bun din tine. N-ai cum să faci asta când te lupți pentru supraviețuire sau depinzi de alții ca să poți face ce îți place. Multe dintre profesoare, ca să poată continua în școli, care o fac cu demnitate, de cele mai multe ori trăiesc cu părinții la 30, 40 de ani sau depind exclusiv de salariul șotului. Dar ce facem cu cei care n-au cu cine să își împartă traiul, cheltuielile? Dragi profesori, hai să nu mai lăsăm pe nimeni să ne spună că suntem egoiști, că cerem prea mult. Noi știm foarte bine că datoria principală pe care o avem cu toții este, înainte de toate, față de noi și de familiile noastre. N-ai cum să faci magie în sala de clasă când nu poți să dormi de griji că nu știi dacă ai ce pune mâine pe masă, dacă îți ajung banii să plătești facturile, poate chiria. Dacă ai tu ca profesor copii, e mai tragic. Dedicarea aceea pe care o doriți de la profesori vine cel mai mult când sufletul tău e plin, atât de plin că vrei să împrăștii bunăstarea aceasta pretutindeni. Nu mai amintiți de dascălii aceia care se sacrifică și fac performanță, de cele mai multe ori în mediul rural, cu toate că se chinuie. Sunt, da, oameni deosebiți, sunt de 3 ori eroi, însă aș baga mâna în foc că le dau și lor târcoale amărăciunea, îndoielile, burnout-ul. Sunt de multe ori pe pilot automat. Nu toată lumea poate funcționa așa, cu atâta sacrificiu de sine. Mulți psihologi v-ar confirma că nici nu e sănătos. În sufletul salvatorilor stă foarte multă durere de fapt. Și dacă chiar merită toată aprecierea, hai să le-o arătăm luptând împreună.

Dragi părinți, susțineți-vă și apreciați-vă învățătorii copiilor voștri. Mă adresez mai ales celor foarte revoltați, supărați pe profesori. Știu, sunt mulți care vă dezamăgesc, care le fac viața elevilor parcă un iad. Știu, doare teribil când vă vine acasă copilul plângând că a fost jignit, bătut sau îngropat în teme. Dar nu e cazul să ne răzbunăm pe toți. Nu e momentul să generalizăm. Altfel riscăm și pe cei buni, cei care își duc munca cu dragoste, să îi pierdem. Acum e momentul să le fim alături. Luptăm apoi să înlăturăm oamenii care n-au ce căuta în învățământ. Credeți-mă, sunt mulți, mulți profesori, nu doar părinți, care doresc să dispară. Să le luam pe rând, mai întâi să îi ajutăm să câștige înapoi din demnitate. Scrieți-le și mulțumiți-le, spuneți-le că le sunteți alături, chiar dacă aveți copii care dau examene. Nu sunt ei cei egoiști, cei care nu se gândesc la binele copiilor voștri. Să nu uităm asta. Sau dacă nu îi puteți susține, măcar nu mai aruncați cu noroi, nu îi mai jigniți, nu îi mai certați. Uneori te simți tare singur ca profesor, te simți tare deznădăjduit.

Nu sunteți singuri, iubiți profesori! Ceva trebuie să se schimbe. Dacă nu vreți să luptați pentru cei care sunt în sistem, luptați pentru cei care urmează să intre. Să facem meseria asta atractivă pentru tineri. Luptați pentru cei care își doresc nespus să profeseze, dar nu s-ar putea descurca niciodată doar din salariu de acum. Cum am fost eu acum mai bine de 10 ani. Când am terminat facultatea, remunerarea unui profesor de engleză era undeva până în 1000 lei. Eu nu proveneam dintr-o familie cu posibilități materiale mari. M-am orientat spre privat. Acolo îmi ofereau 900 lei, dar mi se promitea că va crește (nu a crescut, dar asta este o altă discuție). Părinții mei, pentru a mă ajuta la început de drum, și-au vândut singurul bun pe care îl mai aveau, un apartament cu 3 camere. Au împărțit suma la jumătate între mine și fratele meu. Ei s-au mutat la țară și s-au descurcat cu ce le mai oferea traiul acolo, mai nimic adică. Din banii dați de părinții mei mi-am luat o garsonieră la mansardă și m-am angajat imediat cum am terminat anul III. Vă dați seama că nu puteam să trăiesc cu atât. Ai mei mai îmi ofereau și pensia lor amărâtă de 600 lei și puțin, plus mâncare ce o produceau la fermă. Dar și ei se chinuiau să trăiască decent. Să nu credeți că erau boieri. Acolo și-au distrus sănătatea mintală și fizică. Însă și asta este o poveste pentru altă dată.

Dacă vreți profesori bine pregătiți, trebuie să fie bine recompensați. Și da, unde sunt salarii mari, este și multă responsabilitate. Ca să faci față ca profesor în zilele noastre trebuie să tii pasul cu schimbările, să te formezi continuu. Toate cursurile, workshop-urile, atelierele sunt foarte scumpe. Mai ai nevoie de terapie, să faci față epuizării (care este inevitabilă de multe ori, mai ales în sistemul ăsta bolnav), să înveți să îți gestionezi stresul, presiunea. Nu poți să te oprești la ce te învață facultatea sau modulul psihopedagogic. Învățarea meseriei se face cu adevarat în practică. Nicio carte, modul sau facultate nu te pregătește pentru ce întâmpini în sala de clasă. D-aia profesorii mai au nevoie de mentori, dar mai ales de susținere continuă.

Împreună putem. Împreună trebuie de fapt să lucrăm. Educația de calitate se face prin buna colaborare dintre educatori și părinți. Susținerea trebuie să existe din ambele părți, fără să mai arătăm atâta cu degetul. Fără să căutăm mereu vinovatul. Viața e destul de grea și așa, hai să ne-o facem mai frumoasă.

Sunt cu voi, dragi profesori! Vă apreciez nespus.