Astăzi contez pentru mine

„De ce scrii, Andra? Și dacă o faci, de ce nu ții ceea ce scrii pentru tine, pentru jurnalul tău? De ce trebuie să o faci public?”

Îmi pun această întrebare aproape obsesiv în ultima vreme. Rulează continuu în mintea mea deoarece doresc să îmi dau un răspuns sincer, dureros de sincer dacă este nevoie. Vedeți voi, anul acesta am fost mai mult ca niciodată preocupată de propria autenticitate. Iar în căutarea aceasta am descoperit nevoia mea exagerată de admirație, am putut în sfârșit să o privesc drept în față, să o recunosc, să nu mai fug de ea, să vorbesc despre ea, să o accept și să lucrez la a o vindeca. Nevoia de admirație noi toți o avem, când facem ceva demn de ea și ne este recunoscută, apreciată, ne oferă o stare de bine, ne ridică stima de sine, deci este firesc să o dorim, să o căutam, să o primim, însă când ea te aruncă în perfecționism, workaholism, people pleasing și incapacitatea de a fi vulnerabil, devine o problemă. Cel puțin pentru mine. Așadar, în ceea ce privește scrisul, am vrut să știu exact cât este despre hrănirea nesănătoasă a egoului și cât este despre altceva. Dacă este despre altceva, despre ce anume este? Faptul că mult timp n-am găsit răspunsul a fost unul din motivele pentru care n-am reușit să scriu susținut. Desigur, nu este unicul motiv, dar le iau pe rând.

Răspunsul mi l-am dat recent, la scurt timp după ce mi-am recitit jurnalele din adolescență. Mi-am dat seama că scrisul mi-a servit ca instrument de copying, de a face față multor lucruri dureroase pe care le trăiam atunci. În scris puteam să-mi mai dau voie să fiu eu, cu bune și rele. Nici acolo în totalitate, dar mai bine decât deloc. Teama de „ce spune lumea” era imensă. Am crescut într-o societate în care „ce spune lumea” era mult mai important decât ce ne spunem noi despre noi, decât ce vrem noi de la noi și am cărat greutatea aceasta cu mine până în viața de adult. Deși n-ar părea. Mulți n-ar spune asta despre mine, n-ar zice că mă descrie. Mai degrabă ar zice că sunt arogantă, tipicul „know it all”, „grandomană” cum mi-a zis o fostă colegă de liceu (scriu rândurile astea cu zâmbetul pe buze, pot în sfârșit să mă amuz pentru că acum știu că nu este așa, dar atunci m-a durut, de aceea nici n-am uitat). Dacă mă întreba cineva de treaba asta, i-aș fi zis că poate oi fi avut problema aceasta cândva, dar acum cu siguranță nu, fiindcă par un om sigur pe mine, vocal, puternic, care de multe ori intimidează, care contrazice pe teme sensibile, care merge uneori contra curentului sau părerilor populare. Mă mințeam, nu voit, dar o făceam.

Am început blogul acesta undeva prin 2014 parcă. Aveam 20 și puțin de ani. Uitându-mă în spate, analizând cât de mult conta părerea altora despre mine, mi se pare un miracol că am avut curajul să o fac. Poate pentru unii nu este mare lucru, dar pentru mine reprezintă enorm. De fiecare dată când am scris ceva public sau scriu în prezent, îmi arată că eu contez pentru mine, că pot să îmi fiu alături, că e mai important ce simt eu despre mine, nu restul. Este de fapt una din resursele importante din viața mea care mă fac să mă simt puternică și autentică. N-am să vă mint și să susțin că nu mă bucură tare atunci când scriu ceva și place sau, poate, ajută. Mă bucură enorm, dar mai tare mă încântă că nu e motivul principal pentru care o fac. Îmi confirmă că sunt pe drumul cel bun. Sper că sunt. Nu mai vreau să am certitudini. Încerc să găsesc confort în a nu avea toate răspunsurile. Am îmblânzit din pornirile maniheiste.

Prin urmare, de fiecare dată când o să mai vedeți că am postat ceva scris de mine, să știți că nu mi-a fost ușor, mereu o fac cu îndoială, teamă, anxietate, dar cumva am găsit puterea să fiu alături de mine, faptic, nu doar la nivel declarativ.

Doamne, ce greu este! Tremur. 😊