Masca jos

Întrerup seria de poze frumoase din Thailanda cu o fotografie făcută săptămâna trecută la ziua mamei mele. Una în care n-am stat să mă chinui să găsesc unghiul perfect în care să ieșim fară cusur. Am vrut doar să imortalizez momentul cu toate că, după cum se vede, îmi era greu să schițez un zâmbet. Mi-a fost greu să mă dau jos din pat. Să mă îmbrac. Trăgeam ceva pe mine și mă opream să plâng. Mă pieptănam și apoi stăteam să mai îmi șterg din lacrimi. Mă duceam în sufragerie și mă ghemuiam în brațele lui Ștefan, care mă pupa, mă mângâia, mă alinta.  Când mă gândesc la lucrurile pentru care sunt recunoscătoare, răbdarea și afecțiunea lui sunt mereu în topul listei mele. Mă fac să mă simt norocoasă și în siguranță. Cumva am reușit să ies din casă chiar dacă mă simțeam mizerabil, pentru că asta facem pentru oamenii pe care îi iubim, nu? Ne străduim, luăm fiecare zi cum vine, punem pauză suferințelor noastre pentru a-i alina pe alții sau, în cazul meu, a-i sărbători. Și de ce vă spun vouă toate astea? Motivele mele sunt deopotrivă egoiste și altruiste.

În primul rând, este despre autenticitate și înfrângerea unei frici. Mi-a fost mult timp aproape imposibil să vorbesc sau să recunosc că am perioade în care îmi este greu, în care mă simt copleșită. Să mai și scriu despre asta este ceva care mă sufoca de-a dreptul. Însă am descoperit mai demult că exact lucruile care mă sperie teribil, dar pe care aleg să le înfrunt, chit că doar pun vârful degetului în marea învolburată, sunt lucrurile care apoi slăbesc corsetul și mă lasă să respir mai bine. De fiecare dată când voiam să împărtășesc din momentele apăsătoare, vocea mea critică interioară mă certa. “Dar ce îți dai tu atâta importanță?”, “Ce atâta îți plângi de milă? Crezi că alții nu au probleme?”, ”De ce vrei să îi încarci pe alții cu dramele tale?”, ”Unii oameni au probleme serioase, reale, nu fleacurile tale”. Iar exemplele pot continua la nesfârșit. Apoi, a intervenit frica de a nu fi judecată sau, mai rău, de a nu fi percepută ca un om slab. Adevăratul film horror la care nu voiam să mă uit deoarece masca de “femeie puternică” a fost un proiect la care am muncit silnic. De fiecare dată când lăsam garda jos în preajma cuiva și mă confesam că mă simt copleșită sau că îmi este teamă de ceva anume, reacțiile erau de pura uimire. “Serios? Păi, tu pari Xena, prințesa războinică. Pare că ai putea să muți munții din loc.” În momentele acelea îmi făceam o cruce invizibilă, mă bucuram enorm că dau impresia asta, pentru că eu trăiam mereu cu senzația că oamenii văd perfect în interiorul meu. Acum, nu mai doresc să fac asta. În viață de zi cu zi nu o mai fac de ceva vreme. Nu mă mai bucur când “păcălesc” oamenii. Îmi adâncește sindromul impostorului cu care mă lupt de când mă stiu. Social media are multe minusuri, dar cred că poate fi și un loc minunat în care citim fel de fel de povești reale care ne inspira, ne dau putere, ne fac să ne simțim mai puțin singuri sau anormali. Iar pagina mea nu vreau să fie doar despre vacanțe frumoase, reușite, petreceri și cine știe ce alte experiențe care dau impresia că am viața perfectă. Postarea aceasta exact despre asta este, despre a mă lepăda de nevoia de a fi perfectă. Și dacă ceea ce am scris face pe cineva să respire ușurat și să gândească – “Phuu, deci nu sunt singurul care simte așa sau are zile în care datul jos din pat pare o misiune imposibilă”-, mă bucură enorm. Am ajuns la partea altruistă pentru care mă expun. De vă întrebați ce anume mi-a declanșat starea de atunci, vă spun sincer că nu știu sigur. Din ce am citit și am discutat în terapie, ar fi “prețul pe care îl plătești” în momentul în care ieși ușor, ușor de pe pilot automat. Sau poate este o trăsătură de caracter care mă face să fiu melancolica. Încă descopăr lucruri despre mine. Este un proces și trebuie să am răbdare se pare. Sunt foarte mulți ani de când sunt pasionată de dezvoltare personală și lucrez cu mine. A pornit ca o dorință puternică de a fi o parteneră, o profesoară, o fiică, o soră sau o prietenă mai bună și de a mă ierta pentru toate momentele în care n-am fost. Deocamdată, atât mă simt în stare să scriu. Îmi doresc în viitor să pot mai mult.

A doua zi am fost mai bine, chiar dacă nu în totalitate. Ce a ajutat a fost o discuție pe bune, vulnerabilă, sinceră cu o prietenă despre ce ne este teamă, ce ne îngrijorează sau ne stresează. Sunt recunoscătoare și pentru asta, că am astfel de oameni în jur. I’m lucky that way.