Ziua Internațională a Bărbatului

Astăzi este Ziua Internațională a Bărbatului, iar Facebook-ul mi-a amintit că pe vremea asta anul trecut postam un filmuleț tare drag mie cu tatăl meu din ziua în care am scos actele cu Ștefan. Cred că este un exemplu minunat pentru de ce merită să celebrăm bărbații din viața noastră. Totuși, uităm adesea de ziua aceasta sau dacă ne amintim, nu facem același tam-tam ca de Ziua Femeii. M-am întrebat de ce oare stau lucrurile așa, de ce nu sunt rețelele de socializare pline de poze cu femei care își sărbătoresc bărbații, postări în care le mulțumesc că există, de ce nu aleargă de bezmetice după cadouri sau de ce nu se face coadă la raionul de bere ori nu se stresează să organizeze vreo cină romantică, vreo surpriza prin care să le dăm de înțeles ce importanți sunt în viața noastră. Care ar putea fi motivele reale ce ne împiedică să facem asta, daca nu luam în calcul cauza istorică a discriminării femeilor, care, firește, deține un prim loc în clasificarea argumentelor plus faptul că este o sărbătoare relativ nouă. Cred că ar fi un subiect fain de dezbătut cu ei, însă până una alta am încercat să îmi răspund la această întrebare și m-am gândit cam așa.
Să fie explicația faptul că nu pun ei mare accent pe asta? Să le fie indiferent, doar e o zi că oricare alta? Aici instinctul meu ar zice că nu stau lucrurile chiar așa. Doar orice ființă umană e dornică de admirație și apreciere. Atunci poate nu le place pur și simplu pentru că vine în contradicție cu anumite principii de masculinitate? Îmi și imaginez o replică dată de vreun Gigi-contra:”Acum ce mai urmează, să dorim să primim și flori ca niște p–e “. Culmea, este o replica pe care cred că aș auzi-o perpetuată și de multe femei. Asta ar însemna că de vină ar fi societatea care poziționează mereu femeile și bărbații la poluri opuse. Ne-am obișnuit cu ideea că femeia este simbolul frumosului, bunătății, blândeții, sacrificiului, iar bărbatului i se pune semnul egal cu duritatea, puterea, acțiunea, protecția, chiar imaturitatea. Raționând așa, nu e de mirare că femeia se dorește a fi sărbătorită, iar bărbatul nu. Judecata asta m-a dus apoi cu gândul în alte două direcții. Prima ar fi că din multe discuții cu femeile cu care interacționez, fie ele persoane apropiate sau cunoștinte, reiese că nu își considera iubitul, soțul, concubinul a fi un partener la viața în doi în adevăratul sens al cuvântului. Aud femei care își descriu bărbatul comportandu-se “ca un copil”, “de parcă e handicapat”, “ca și cum îl doare în cot” mai ales când vine vorba de responsabilitățile care țin de casă, de organizare, de creșterea copiilor. Desigur, cauzele sunt multiple și au uneori legătură ba cu nevoia excesivă de control a femeilor în aria asta, ba cu concepția fie a unuia, ori a amândurora că nu e responsabilitatea bărbatului să se implice în astfel de treburi. Mai sunt și altele, evident, însă asta explică o leacă de ce atât femeile, cât și bărbații ar fi de părere că femeile merită mai mult să fie cinstite. A doua cărare pe care au apucat-o cugetările mele a fost una asemănătoare unei expresii englezești – “A trip down memory lane” (o călătorie pe străduță amintirilor, o excursie în trecut)- în care mi-am amintit cu ce credințe despre bărbați am crescut. Cu ocazia asta mi-am amintit și motivul pentru care îmi displac generalizările de tipul “toți bărbații sunt../, toate femeile vor…/toți creștinii fac…./, toți francezii/evreii/arabii sau etc dreg. Le consider dăunătoare deoarece creează cadru pentru discriminare, feminitate/masculinitate toxică, ură, fanatism, naționalism toxic, you name it, adică, când tragi linie, multă suferință. Astfel, mergând pe aceasta cărare, mi-au venit în minte credințe ca: “toți bărbații înșală”, “toți bărbații vor femei slabe”, “bărbații adevărați nu plâng/nu poartă roz/ vor doar sex” și multe altele pe care nu mi le mai amintesc. În schimb, pentru ei era mult mai acceptat, scuzat, chiar de așteptat, să se angajeze în comportamente promiscue, iresponsabile, imature, cumva erau puternici, dar slabi în a-și controla instinctele animalice, agresive, sexuale. Ca tânără ți se spune des că bărbații buni sunt rari, aproape ființe mitologice, unicorni ,dacă vreți, despre care se zvonea că exista, dar trebuia să fii mega norocoasă să găsești vreunul printre atâția cai deșucheați. Genul acesta de convingeri te învață să te ferești de bărbați ca și cum ar fi ceva rău, te învăță să fii mereu în gardă și totodată, să accepți sau să scuzi niște comportamente nocive.
Personal, a fost nevoie de multă muncă să ies din filmul ăsta, să zdruncin aceste gândiri limitative, iar asta s-a datorat nu doar lucratului conștient cu mine, ci și bărbaților mișto din viața mea, fie ei prieteni, iubiți, tata, frate, soț, unchi. Stând de vorbă cu ei mi-am dat seama că este al naibii de greu să fii și bărbat. Și ei suferă, plâng, au frici, își doresc să fie văzuți, apreciați pentru cine sunt. Se tem să nu dezamăgească, să nu fie respinși, mințiți, manipulați. Sunt confuzi în legătură cu anumite așteptări, de multe ori nerealiste, pe care le avem de la ei: să ne citească gândurile, să fie sensibili, dar nu plângăcioși, să fie duri, dar nu agresivi, să fie stăpâni pe sine, dar nu aroganți, să fie romantici, dar cu măsură, să fie atenți, dar nu disperați, să fie stâlpul casei, dar să te trateze ca pe un egal. În plus, dacă ar putea să se poarte cu tine precum o prințesă, să te plimbe prin toată lumea, eventual să te ducă pe o plajă exotică în care el, acum cu vreun trup de Jason Momoa, să îți aducă un cocktail fară să comenteze, ar fi excelent.
Fiecare sex își are propriile provocări și cred că ar trebui să încetăm să facem o competiție din cine suferă mai mult, care e sexul mai tare, care e mai util. Este un consum cretin de energie care nu aduce nimic bun, doar o luptă continuă de putere din care nu are nimeni nimic de câștigat in the end. Femeile, ca să facă față într-o lume a bărbaților și să-și câștige niște drepturi, au împrumutat multe comportamente și trăsături considerate cândva pur masculine. Acum câțiva ani se vorbea cu frică de un fenomen ce părea de nedorit, de speriat chiar, și anume, “p–dificarea bărbatului”. Mi s-au părut nedrepte miștourile. Dacă pe vremea războaielor se justifica cumva dinamica polarizată dintre femei și bărbați, acum nu prea îi mai văd sensul. Femeile au avut șansa să arate că pot rămâne femei și jonglând cu multa energie masculină. Cred că și bărbații au acest drept fară să le fie teamă de a fi judecați. O majoritate de bărbați n-au mai fost nevoiți să plece la război și s-au trezit deodată că nevoile pe care le au femeile de la ei nu mai sunt aceleași ca până atunci și că trebuie să le descopere cu noi instrumente ce mult timp au fost considerate pur feminine: ascultare, blândețe, o altă implicare în viața domestică, vulnerabilitate, o altă relație cu partea emoțională.
Așadar, dragi bărbați, de ziua voastră vă doresc un drum lin spre autocunoaștere, curajul de a fi voi înșivă, orice înseamnă asta și credința că sunteți cu siguranță iubiți și apreciați. Nevoia de voi încă există, însă pentru fiecare femeie este diferită, iar voi doar trebuie să vă dăruiți celei potrivite. Aș mai vrea să vă spun să nu uitați că nu sunteți niciodată mai frumoși, in and out, ca atunci când iubiți sincer, protejați, încurajați și sunteți autentici. Nu aveți cum să dați greș în felul acesta. Tatăl meu a iubit o singură femeie timp de 46 de ani și din momentul în care și-a asumat o familie a fost acolo pentru noi zi de zi, oricât de greu l-a tratat uneori viața și pentru asta va avea mereu dragostea și respectul meu, mai ales pentru faptul că mi-a arătat că unicornii există. Ba chiar trăiam cu unul în casă.
De 7 ani trăiesc alături de un alt unicorn. Voi credeți în ei?