Nu este niciun secret că ziua nunții este un eveniment cu adevărat special în viața celor care aleg să pornescă pe drumul acesta, dar v-ați întrebat vreodată ce s-ar fi putut întâmpla în plus în acea zi ca să devină și mai valoroasă? Probabil, ați spune că nimic. Și eu aș fi răspuns la fel, pentru că nu aveam de unde să știu ce surpriză minunată mi se pregătea.
Ora 16:00 și puțin, joi, 14 iulie. Așteptam în curtea bisericii, alături de cei dragi, să vină momentul oficierii cununiei religioase. Eram deopotrivă emoționată și panicată. Nimic din ce plănuisem până la momentul acela nu ieșise cum îmi propusesem. Încercam din răsputeri să mă calmez și să blochez orice gând negativ despre cine știe ce dezastru închipuit ar mai fi putut urma. Ca să-mi distrag atenția, m-am angajat într-o conversație cu o prietenă. Nu mai știu despre ce discutam, însă îmi amintesc perfect cum, aparent fără motiv, i s-a schimbat deodată expresia serioasă a feței într-un surâs larg, cald și îmi zice:
– Întoarce-te! cu veselie în glas.
Contrariată, dar curioasă dau să mă întorc.
– Ba nu! Nu te întoarce!
Ce, Dumnezeu, se întâmplă? mă întrebam. E razna prietena asta a mea? Are chef de glume tocmai acum când eu simțeam că urmează să mă scurg pe asfalt?! N-am mai rezistat și m-am rotit.
Pe poarta bisericii doar ce intraseră patru siluete zâmbitoare, cu flori în brațe, care păreau să aparțină unor tineri. Mijesc ochii bine, n-aveam pe nas ochelarii și mi-era teamă să nu-mi joace miopia feste. Dar nu, era real ce vedeam: patru dintre copiii mei au venit să mă vadă în ziua nuntii mele. Știau de acest “complot” câțiva, dar nu mi-au șoptit nimic.
Este greu de pus în cuvinte ce sentimente m-au încercat. Mi-au dat îndată lacrimile și a fost nevoie să îmi adun toată forță interioară ca să nu le las să îmi curgă șiroaie. Că mi-au făcut o mare bucurie, sunt convinsă că ei știu asta. Totuși, nu cred că și-au dat seama, poate până în ziua de astăzi, ce a însemnat cu adevărat gestul lor pentru mine. Când am pornit pe cont propriu, una din temerile mele a fost că munca mea nu va avea aceeași valoare, aceeași însemnătate precum daca aș fi lucrat la stat. Mi-a fost frică că poate vor considera că fac ceea ce fac doar pentru bani și, astfel, nu voi reuși să creez relații semnificative cu elevii mei. Un aspect important pentru mine de altfel. La toate acestea s-au adăugat desigur și îndoielile pe care le-am avut (despre care am mai scris) și pe care le mai am uneori în privință activității mele de profesor. Am ce trebuie? Fac ce trebuie? Ce este nevoie să schimb, să adaug, să învăț pentru a fi o “profă” (mai) buna?
Faptul că acești adolescenți (îmi place să cred că de știau detaliile evenimentului ar fi fost mai mulți, chiar și de alte vârste) au simțit să își rupă puțin din timpul lor liber (unde mai punem că majoritatea și muncesc pe timpul verii) să vina să mă vadă într-un moment important din viață mea, că s-au gândit să-mi facă o surpriză, că au știut că prezenta lor îmi va provoca un sentiment de fericire, m-a făcut să simt că totuși ceva din ceea ce fac, fac bine. Este cel mai onorant tip de feedback din câte există, în special din partea unor adolescenți care știm cu toții că doar greu îi strunim să facă ceva dacă nu este din propria lor voință.
Așadar, vă mulțumesc din suflet pentru acest cadou prețios. Sunteți minunați. Vă îmbrățișez cu tot dragul și aprecierea mea.
roanoptii 
Lasă un răspuns