Toți bărbații…

Toți bărbații înșală.
Bărbații vor doar s*x.
Bărbații nu sunt capabili să iubească cu adevărat.
Bărbații fug de femei deștepte.
Bărbații vor doar femei slabe.
Bărbații nu pot fi prieteni adevărați cu o femeie.
Bărbații nu pot fi sensibili sau empatici.
Toți bărbații fug de angajamente.
Bărbații se maturizează greu sau niciodată.
Bărbații sunt imaturi emoțional.
Dacă e prea bun, sigur ascunde ceva.
Bărbații sunt conduși doar de instincte.
Bărbații sunt toți la fel.

Acestea sunt doar câteva din credințele limitative despre bărbați pe care le-am auzit de-a lungul vieții și-mi vin acum în minte. (Dacă mai știți, completați voi). Și ce toxice!
În ceea ce mă privește, generalizările acestea nu m-au făcut decât să fiu mereu în gardă în jurul bărbaților, să-i privesc mereu ca pe ceva periculos, care mai devreme sau mai târziu mă va face să sufăr. Mai mult, m-au determinat să n-am pretenții de la ei și de multe ori să accept comportamente nepotrivite. M-au influențat să stau în relații în care eram nefericită, pentru că, dacă “toți sunt la fel”, ce rost mai avea să caut? Au trezit tot felul de resentimente în ceea ce îi privește și i-am privit de multe ori cu superioritate. Repetând-mi-se că sunt sexul slab, era logic, nu? Cele puternice eram noi. Și blestemate să acceptăm ce ne-a oferit soarta. De multe ori, observam cum bărbați care nu se încadrau în etichetele de mai sus totuși alegeau să se muleze pe așteptările acestea de teamă să nu fie respinși, ridiculizați sau abandonați.
Când îndrăzneam să spun că îmi doresc un bărbat care să îmi fie partener, care să mă respecte, lângă care nu trebuie să pretind că sunt mai proastă ca să nu-l intimidez, un bărbat care să nu mă înșele, care este capabil să-și exprime sentimentele, să fie atent și tandru, mi se închidea gura instant și ironic: “Mai visezi mult? Așa ceva nu există. O să mori singură.”
Astăzi, îmi mulțumesc pentru încăpățânarea mea. Numai faptul că am refuzat să cred ce mi-a servit societatea m-a ajutat să nu renunț la speranța că există cineva pentru sufletul meu, m-a determinat să fac alegeri mai bune și să învăț să iubesc ceea ce îmi face bine, nu ceea ce mi se spune.
Astăzi, pot să spun că trăiesc o iubire lângă un bărbat care este chiar mai mult decât am îndrăznit să visez. Astăzi este despre el. La mulți ani, dragostea mea! Îți mulțumesc pentru tot ceea ce ești, ce-mi oferi, dar mai ales că mi-ai demonstrat că am avut dreptate. Nu toți bărbații sunt la fel și unii sunt, de-a dreptul, extraordinari ❤️.

20 mai 2025 0

Tu ce ai alege?

La 20 și puțin de ani consideram că o profesoară bună este cea care face performanță, mai ales dacă lucra în mediul privat. Ca să obții aceste rezultate eram de părere că trebuie să fii bine pregătit, dar mai ales autoritar (dacă nu vrei să “ți se urce în cap copiii”). Aveam așteptări mari de la elevii mei și nu mă lăsam impresionată de lacrimi sau proteste. “Îmi vor mulțumi mai târziu” – îmi ziceam. Ca să învețe trebuie să mă respecte și pentru asta e nevoie să știe că nu e de glumă cu mine și că vor exista consecințe neplăcute dacă nu se țineau de treabă. Îmi plăcea totuși de atunci să utilizez jocul și metode moderne de predare, dar mă asiguram că știau că ceea ce facem nu e o joacă. Eram tânără și aveam ceva de demonstrat. Cu alte cuvinte, era despre mine și orgoliul meu și mai puțin despre copii.
Într-o zi, primesc un telefon de la un număr necunoscut. Răspund și la capătul celălalt se afla o doamnă în vârstă. Era bunica unui elev de-al meu. Mă sunase să mă roage să nu îi mai dau nepotului ei să scrie de nu știu câte ori un cuvânt pe care îl greșise (o practică destul de utilizată de profesori pe atunci – eu am fost pusă de către profu’ de la meditații în clasa a VIII-a să scriu la matematică o teoremă de 100 ori ca să nu o mai uit).

– Plânge, doamna profesoară, și spune că nu mai vrea sa vină la engleză.

Nu mai știu exact ce i-am răspuns, dar știu că am fost foarte deranjată de acel telefon. Nu-mi aminteam, când eram eu elevă, să fi pus cineva la îndoială ce zicea sau ce cerea un profesor. Totuși, ceva din situația aceea m-a pus pe gânduri. M-a atins și m-a făcut să mă întreb precum regii: Ce fel de profesor vrei să fii până la urmă, Andra? Iubit sau temut? Mentor sau sperietoare? Cum vrei să-și amintească de tine peste ani? Ce învață cu adevărat din experiențele astea? Poți face performanță și altfel? Performanța cu orice cost merită? Ce preț se plătește pe termen lung pentru asta?
Acela a fost începutul unei noi abordări a predării pentru mine. Am început să caut răspunsuri la întrebările mele și să testez diferite feluri de a fi ca dascăl. Am început să pun la îndoială anumite practici văzute la profesorii noștri și mi-am dat voie să fiu mai autentică cu copiii, lăsând teama că nu mă vor asculta.
Astăzi, știu că e o diferență între respect și frică, autoritate și fermitate, rezultate și performanță toxică, presiune oarbă. Și da, se pot obține rezultate bune și altfel decât cu “parul”. Cu empatie, încurajări, validări, cu blândețe, dar și fermitate, cu cerut iertare când greșești, cu admiterea faptului că nu ai mereu toate răspunsurile, cu sădirea sentimentului că îți pasă de ei și viitorul lor, pe bune.
Pozele acestea sunt făcute astăzi. Ei m-au contactat să ne revedem și și-au exprimat dorința să îl cunoască pe Emi. Mi-au făcut o mare bucurie și mă gândesc acum cu recunoștință la acea bunică care a trezit în mine dorința de schimbare fiindcă de niște ani mă bucur de relații mai frumoase și apropiate cu elevii mei și de faptul că se gândesc la mine cu același drag cu care mă gândesc și eu la ei.
Mulțumesc, dragilor! ❤️🤗

11 mai 2025 0

adio, baby

te părăsesc, baby

o știu deja.

e dimineață, mult prea devreme

nu îmi place să mă trezesc cu noaptea în cap,

dar o fac.

lungesc agonia de fapt.

îmi torn cafeaua – amară

ca sărutările venite de pe buzele tale mincinoase

te duci la muncă, iar eu mă țin după tine precum un cățel loial

mă săruți pe frunte și primesc gestul recunoscătoare

închid ușa în urma ta

simt o strângere în piept, m-am obișnuit cu ea

nu-i decât inima mea epileptică

nu pot să o condamn

mă așez pe canapea și te privesc de la fereastră

eu știu că tu știi că asta fac

și te întorci să-mi dai de înțeles

de la înălțimea asta nu mai pari un zeu

te-aș putea strivi cu degetul mic.

curând am să te părăsesc, baby

oare îți va păsa vreun pic?

adio, baby

21 martie 2025 0

Motherhood

Proaspătă mămică de 8 zile și vreau să mă “laud”, nu doar cu piticul meu, ci și cu faptul că am casa lună, gunoiul dus, vasele curate, hainele noastre spălate, ale lui Emi și ele spălate și călcate, piața făcută, mâncare gătită în frigider, patul aranjat, copilul hrănit, curat, iubit și giugiulit, m-am pompat, mi-am luat vitaminele, am mâncat, am băut ceaiul de lactație, am prins chiar și mai bine de 2 h de somn.
Cum am reușit această performanță având în vedere că nu am născut natural, ci prin cezariană? Să fiu eu vreo superwoman? Am vreo baghetă magică? Nu chiar. În schimb, am o armată de oameni care gravitează în jurul meu și se asigură că nu îmi lipsește nimic. Armata asta este formată din familia mea, familia soțului, prietene și mai ales Ștefan, care mi-a depășit orice așteptare asupra nivelului lui de implicare, m-am îndrăgostit din nou. Emi e foarte norocos să aibă așa tată și familie extinsă. Mai pun la bătaie un consultant în alăptare, o doamnă minunată care vine o dată pe lună să mă ajute cu curățenia. Așadar, cred că s-a format satul de care se vorbește că are nevoie o mămică ca să crească un copil, să fie bine fizic, emoțional după naștere și să se acomodeze cu noul rol. Simt multă recunoștință. De-ar avea toate femeile parte de așa tratament, cred că lumea ar fi cu totul altfel, cu siguranță un loc mai bun.
Ce îmi oferă oamenii aceștia pe lângă grijă și șansa de a mă recupera? Îmi oferă liniște ca să mă pot concentra pe alăptare, mi-aș dori mult să îi pot oferi lapte matern. Momentan avem de lucru în direcția aceasta. Dar ,mai ales, îmi oferă timp să îi pot oferi celui mic toată afecțiunea și iubirea de care sunt capabilă.
Refuz să simt vinovăție sau rușine pentru ajutorul primit. Lucrez de ceva timp la neputința, nevoia de control și perfecționismul meu. Mai am scăpări? Mai am, dar la nivel mai mic. Sarcina a fost un bun exercițiu de a cere si accepta ajutorul, chiar dacă mai îmi dădea târcoale jena. Totuși, pentru că știu cât de important este ca Emi să aibă o mamă cât mai ok psihic, am pus acest aspect prioritar ca să pot fi disponibilă emoțional și să mă bucur cât mai mult de perioada asta cât e mititel și drăgălaș.
Așadar, ajutați mamele. Și dacă nu vreți/puteți să le fiți sprijin, măcar nu fiți cârcotași.
Iar mămici spuneți ce nevoi aveți fără rușine, acceptați ajutorul de oriunde vine.
Uitându-mă în urmă, mi-aș fi dorit prietenele mele să mă solicite mai mult și eu să fi fost mai înțeleaptă ca să nu aștept mereu să mă cheme ele. Să fi știut că poate le este rușine.

11 martie 2025 0

A.M.R. 12 h

A început numărarea inversă și mă gândesc retrospectiv la toată perioada sarcinii. A fost totul foarte diferit de tot ce îmi imaginam eu că va fi, iar scenariile din capul meu erau de-a dreptul înfricoșătoare. Fiind în realitate o persoană foarte anxioasă și fricoasă, mai ales în fața situațiilor în care simt că n-am nicio brumă de control, cred că am întrebat zeci de femei despre experiența lor, încă cu mult timp înainte să luăm decizia de a aduce pe lume un copil. Am încercat să mă pregătesc pentru orice situație negativă ca să nu fiu luată prin surprindere cu nimic. Știu acum că a fost doar o iluzie, însă luând asta în considerare, nu e de mirare că nu am putut rezona cu nicio mamă care îmi zicea că perioada sarcinii este “frumoasă”, “magică”, “unică”. Mă uitam siderată la ele și îmi venea să le spun “Te rog, clipește de două ori dacă ți-e viața pusă în pericol”. Mi se părea un răspuns forțat, ceva ce simți că “trebuie” să spui ca să dea bine, dar nu are nicio legătură cu realitatea. Mintea mea nu putea să conceapă ce Dumnezeu poate fi frumos în perioada asta în care mergi constant la doctor/i sau clinici să fii controlată sau înțepată, la toate schimbările hormonale, fizice, emoționale, la tot necunoscutul sau eventuale probleme. 9 luni de stat constant cu sufletul la gură dacă fătul e bine, dacă există mutații, risc de avorturi spontane, boli de tot felul, posibil luat în greutate cu nemiluita, pofte de mâncare, retenție de apă, vomat și grețuri, oboseală, dormit pe unde apuci, hemoroizi, degete și picioare umflate, crescut numărul de la pantofi și câte și mai câte. Până și gândul că aveam să simt o ființă vie cum se mișcă în pântec mi se părea terifiant. Au râs copios prietenele mele de mine când le-am povestit că îmi imaginez acest moment ca în partea din filmul Spaceballs în care un extraterestru iese din burta unui bărbat, retezând-o, iar apoi începe să danseze pe bar.
Știu sigur că pentru foarte multe femei sarcina nu este absolut deloc o perioadă ușoară sau roz. Am stat de vorbă cu multe care au suferit avorturi spontane, au avut parte de complicații, sarcini toxice, anxietate, depresie etc. Am avut tot timpul compasiune pentru ele și le-am crezut pe cuvânt. Pe celelalte le-am bănuit de nesinceritate și probabil aș fi considerat în continuare la fel dacă nu aș fi trăit pe pielea mea acest lucru. Adevărul meu este că sarcina a fost una dintre cele mai frumoase și echilibrate perioade din viața mea. Nu a fost totul perfect, am avut în continuare stări anxioase, 5 internări la urgență din cauza unor colici renale, un montat de pesar cervical pentru a preveni un avort. Totuși, le-am gestionat nesperat de ok pentru felul meu de a fi.
Am analizat foarte mult ce anume a contribuit la toată starea mea de bine. Sunt convinsă că au jucat un rol important hormonii, poate alimentația, terapia, mișcarea, privilegiul de a nu merge la serviciu, toată munca cu sine din ultimii ani, dar consider că cel mai mult a contat rețeaua mea de suport (soțul, familia, prietenii) și faptul că am beneficiat de mai multă atenție, iubire, grijă, răsfăț, înțelegere, ajutor ca niciodată. Este ceva de care mi-aș dori să aibă parte fiecare femeie în viața asta când se decide să dea viață (și nu numai…). În plus, să trăiesc nouă legătură dintre noi trei, cu implicarea și susținerea constantă a lui Ștefan a fost foarte vindecătoare pentru mine. Sunt profund recunoscătoare.
Mulțumesc Madalina Rosiu – Fotograf de nou-nascuti pentru cât de frumos ai surprins iubirea noastră.

3 martie 2025 0

Londra

Este vacanța de ski. Multă lume călătorește, fie prin țară, fie prin zone exotice. Eu mă uit la pozele lor cu drag și jind ❤️. Iubesc să călătoresc și mă bucur enorm să văd că generațiile noastre se plimbă mult mai mult decât au avut șansa părinții noștri să o facă. Suntem privilegiați din multe puncte de vedere datorită sacrificiilor lor și cred că ar fi minunat să nu uităm asta. Chiar dacă nu am putut călători de ceva vreme, asta nu m-a oprit să revizitez pozele din vacanțele trecute. Cu ocazia asta mi-am amintit că în toamna lui 2023, eu si Ştef am reușit să ne mai îndeplinim un vis (mai mult al meu, recunosc), acela de a vizita Londra. Nu am reușit să postez atunci fiindcă eram prea obosită și am vrut să mă bucur de prezent, iar când ne-am întors nu am mai avut timp, intrând rapid în focurile facultății și responsabilităților de la centru.

Mult timp mi-a fost rușine să recunosc, însă ori de câte ori mă întreba vreun elev dacă am fost în Anglia și eram nevoită să le spun că nu mă lovea un sentiment profund de sindrom al impostorului. Mă împungeau gânduri de tipul “cum să predai într-un mod autentic despre limba și cultura unei țări pe care n-ai văzut-o niciodată, a cărei mâncare tradițională n-ai încercat, ale cărei străzi n-ai bântuit, ale cărei clădiri n-ai admirat, muzee n-ai vizitat sau cu ai cărei oameni n-ai interacționat?”. Nu e de mirare că de cum am pătruns în capitală mi-au și dat lacrimile de bucurie, de recunoștință, de entuziasm. Imediat după ce ne-am cazat am și fugit să explorăm farmecul Londrei nocturne. Am admirat Big Ben, London Eye și am fost la o plimbare pe Tamisa până la Tower Bridge.

Restul zilelor am cutreierat cât de mult am putut și cred că am bifat cele mai importante obiective. Totuși, am avut surpriza să trăiesc o urmă de dezamăgire. Londra pe care o descopeream nu prea avea nicio legătură cu cea pe care am cunoscut-o în literatură, filme și muzică. I-am conferit un aer mult mai victorian decât am simțit că are. Chiar și așa tot m-am bucurat de întreaga experiență, iar când am revenit la muncă am prezentat-o elevilor mei atât prin intermediul unor suveniruri sau unui album pop-up cu atracțiile orașului, cât și cu ajutorul fotografiilor.

Las o parte dintre ele și aici 😍

27 februarie 2025 0

Cristalizarea iubirii de sine

Cred că mai mult de jumătate din viață mi-am petrecut-o urându-mi corpul, fiindu-mi rușine de imperfecțiunile lui și dorindu-mi să fi avut puterea să fur părți de la orice femeie pe care o consideram frumoasă și slabă, fie ea persoană apropiată sau vreo celebritate. Problemele de greutate cu care m-am confruntat din anii de generală până în adolescența târzie, care au venit la pachet cu mult shaming, bullying și uneori marginalizare, și-au pus amprenta profund pe încrederea în mine și pe capacitatea mea de a mă accepta așa cum sunt. Au fost momente crunte când mă uitam plângând în oglindă și simțeam cum o durere sfâșietoare mă lasă fără suflu și mă trântește la pământ. Culmea, erau puține momentele în care blamam natura superficială a ființei umane pentru ceea ce trăiam; în schimb, mă învinovățeam pe mine fiindcă a fi frumoasă am simțit-o mereu ca pe o datorie. Chiar dacă totul venea cu multă furie, mi se părea firesc să primesc atâta dezgust și comentarii care răneau din toate părțile, aceasta era norma în societate atunci. Ca să fac față suferinței în acea etapă fragilă din tinerețea mea, am petrecut mult timp în reverii, imaginându-mi scenarii peste scenarii în care, la fel ca în povestea rățuștei cea urâtă, va veni o zi în care voi înflori, voi deveni frumoasă, slabă și sigură pe mine. Nu m-am gândit niciodată că ziua aceea va veni cu adevărat în sarcină, mai ales că una dintre marile mele frici legate de a face un copil era luatul de kilograme. Problemele de stimă de sine le-am mai îmblânzit totuși cu ajutorul terapiei și lucrului cu mine, însă n-am reușit să ajung până acum la mult predicata iubire de sine. Mi-a oferit acest dar sarcina cu puiul de om din mine, pe care d-abia așteptăm să-l cunoaștem. În toată perioada aceasta, am putut să mă uit cu mult drag la mine în oglindă. Știu că ceea ce simt nu este povestea multor femei când rămân însărcinate, de aceea sunt foarte recunoscătoare. Nu mi-am dorit la început poze de maternitate, dar ulterior am vrut să imortalizez această stare de bine, de iubire a propriei persoane și să îmi amintesc mereu de ea, mai ales în momentele în care mă îndoiesc.
Totodată, cu pozele acestea superbe făcute de Madalina Rosiu – Fotograf de nou-nascuti, sper că mi-am adus într-un final și contribuția de frumos în lume.

6 februarie 2025 0

The silver lining

Gașca aceasta de copii conștiincioși și minunați și-au dat examenele Cambridge în noiembrie anul acesta, după câțiva ani de muncă serioasă și perseverență. Toți le-au promovat cu brio. Le-am promis că, după ce își vor afla rezultatele, ne vom întâlni să sărbătorim. Aș putea să spun că întâlnirile acestea au devenit o tradiție pentru mine și, în general, le organizez cu majoritatea copiilor care îmi trec pragul și au, la rândul lor, plăcerea să răspundă invitației mele. Îmi place să avem acest moment în care ne oprim să ne bucurăm pentru ce am realizat împreună.

Deși pentru generațiile acestea a devenit o normalitate să cunoască cel puțin o limbă străină, avem de multe ori tendința să uităm efortul ce trebuie depus pentru a căpăta o astfel de competență și a avea reușita unui examen. Totuși, noi șase știm exact câte creioane am tocit, câte fișe am completat, câte culegeri am lucrat, câte dosare am umplut, câte caiete au scris, câte markere pentru tablă am consumat, câte jocuri am jucat, câte filmulețe am vizionat, câte conversații (în engleză)am avut, cât conținut am ascultat, câte exerciții extra au lucrat dincolo de ce le ceream, câte dimineți și-au sacrificat somnul dulce, câte discuții am avut ca să depășească perioadele în care erau obosiți, stresați, anxioși, lipsiți de motivație. Nu e ușor deloc și cred că este important să ne amintim lucrul acesta. Eu sunt foarte mândra de ei (de toți copiii mei), dar nu neapărat pentru rezultate, ci pentru travaliu și toată această călătorie cu happy end care sper să le servească drept exemplu pentru ce pot realiza cu disciplină, ambiție și străduință.
Nu cred ca exista vreun mod mai potrivit de a încheia acest capitol decât printr-un Catan, de data aceasta fără scop didactic, ci doar pentru încântarea sufletelor noastre iubitoare de joc și joacă ❤️.