Fast forward 5 ani. Undeva pe la finalul lui 2013, începutul lui 2014, viața mea era un dezastru. Aveam în jur de 24-25 de ani. Îmi pierdusem primul meu job. Afterschool-ul unde lucram se închidea. A doua relație a mea se terminase destul de urât, iar o problemă de familie mă dărâmase psihic. Anxietatea mea atinsese cote alarmante, tsunamiuri de gânduri se vărsau peste mine și nu le puteam controla. Cu câteva luni înainte să mă despart de iubitul meu de atunci, avusesem primul meu atac de panică.
Încercam să dorm, dar nu reușeam. Probabil din cauza unor gânduri ruminative, încărcate de griji, am simțit deodată cum îmi crește pulsul, cum inima o luase la galop și cum o senzație de sufocare mă făcea să cred că, gata, mor. M-am ridicat instant din pat, umblam prin casă ca o bezmetică, dar oricât aer trăgeam în piept, parcă nu îmi ajungea în plămâni. Am deschis geamul larg, am scos capul afară și respiram disperat. Eram foarte speriată și simțeam cum mă ia și leșinul. Cumva, reușesc să pun mâna pe telefon și îl sun pe iubi, deși nu eram în termeni prea buni. Îi spun, plângând, ce trăiesc și îl rog să vină urgent. M-a refuzat. Nu cred că m-a crezut. O fi zis că era vreo tentativă disperată de a primi atenție. Nu știu cum m-am auto-liniștit. Probabil șocul că persoana care pretindea că mă iubește nu mă crede când îi spun că îmi e rău și nu vine în sprijinul meu a fost mai mare decât atacul de panică, iar panica a fost înlocuită de nervi și dezamăgire.
Totodată, stima mea de sine era sub nivelul mării. Fosta mea șefă îmi făcuse o recomandare la Helen Doron. N-am putut să mă prezint la interviu. Gânduri intruzive despre cum aveam să mă fac de râs, despre lipsa mea de experiență, despre cum o să se vadă că sunt mai praf decât dau de înțeles, despre potențiale întrebări la care poate nu știam să răspund — scenarii apocaliptice peste scenarii apocaliptice — m-au paralizat.
În plus, familia mea suferea, iar eu nu puteam să îi ajut. Nu știam cum să îi ajut. Era nevoie de mine, dar eu mă temeam atunci și de umbra mea. Ca să rezolv o problemă familială, se punea problema să plec o perioadă din țară. Nu pot să vă descriu ce filme îmi rulau în cap din cauza asta: nu aveam să mă descurc, aveam să mă fac de râs, aș fi dezamăgit pe toată lumea, aveam să mă pierd. Nu călătorisem niciodată singură, nici măcar cu trenul, iar acum trebuia să traversez un ocean cu avionul? Nicio șansă. Sentimentul puternic de inutilitate mă afecta profund. Dacă nu puteam să îi ajut pe cei dragi când aveau cel mai mult nevoie de mine, ce rost avea să trăiesc?
Ca mecanism de a face față la tot ce trăiam, m-am agățat de prieteni, care aveau grijă să nu rămân prea mult timp singură și mă scoteau des din casă. De fapt, dacă stau bine să mă gândesc, cine nu cunoștea prin ce treceam atunci nici nu ar fi bănuit. Din exterior, părea că trăiam the best life: petreceri, ieșiri, cluburi în weekenduri. În realitate, după ce mă amețeam cu niște alcool, nu mai reușeam să mențin aparențele și inevitabil mă bufnea plânsul. Mi-aduc aminte și acum când un prieten mi-a zis că îi este foarte greu să mă vadă așa, fiindcă plângeam de parcă eram cel mai trist om de pe pământ. Ca să vă spun sincer, mă simțeam de doi bani și că îi încărcam cu greul meu.
Totuși, rețeaua asta de siguranță m-a ținut pe linia de plutire. În plus, o bună parte dintre ei erau băieți. A fost prima dată în viață când am avut prieteni apropiați băieți și am avut parte de grijă și protecție din partea lor. A mângâiat părți din mine care se feriseră de compania băieților, în general. Până nu demult, suferisem tare de pe urma miștourilor care se făcuseră la adresa mea de către băieți.
Tot contextul acesta mi-a adâncit, totodată, și teama de singurătate. Mă întrebam obsesiv cine ar vrea să fie vreodată cu o asemenea epavă umană. Am început să îmi analizez trecutul, mai ales relațiile. Mă învinovățeam pentru tot, ca și cum eram capabilă să distrug tot ce ating.
Mă simțeam groaznic, pierdută, nu mai știam cine sunt, ce vreau, ce să fac mai departe cu viața mea. Ce face un om când atinge rock bottom? Nu știu. Unii se apucă de băut, alții de droguri, poate se aruncă în relații sau se apucă de sport. Eu m-am dus din nou la psiholog.
Continuarea, săptămâna viitoare…
roanoptii 
Lasă un comentariu