În căutarea sinelui pierdut – Capitolul III

Dacă tot e Ziua Națională a psihologului…

Rămân în perioada 2014-2015 cu povestitul, fiindcă în intervalul acesta am avut cele mai multe conștientizări. Din întrebările care mi se puneau în terapie am înțeles că nimic nu era, de fapt, întâmplător. Când nu știi cum anume îți influențează copilăria prezentul, o să continui să dai vina pe alții sau pe soartă pentru tot ce te nemulțumește în viață. Cel puțin eu asta am făcut.

Îmi aduc aminte cum, în prima ședință, i-am spus terapeutei de atunci că: „Eu nu înțeleg de ce am nevoie de psiholog, fiindcă eu am avut o copilărie fericită și o relație bună cu părinții.” Ceea ce era adevărat, însă nu în totalitate. Da, am fost un copil dorit, iubit, îngrijit, am avut multe momente fericite, însă am trăit și lucruri dureroase, grele, traumatice, ca toți, de altfel. Dar, iată, aveam o credință falsă conturată în jurul terapiei: că la psiholog merg ori nebunii, ori oamenii traumatizați cu T mare (cum zice Gabor Maté) în copilărie.

În perioada asta am înțeles că aveam o teamă de abandon. Posibil ca unul dintre factorii care au contribuit la asta să fi fost meseria tatălui meu care, fiind navigator, pleca des. Iar când revenea, nu îi era ușor să comunice cu noi. Apoi, cum am menționat și în Capitolul I, nevoia unei figuri paterne constante m-a împins să îi atribui fratelui meu roluri care nu îi aparțineau.

Având aceste două modele masculine puternice în viață, în mintea mea s-a creat imaginea bărbatului ideal pentru mine. Însă acest Făt-Frumos îmi crea dificultăți în relații, căci cine putea concura cu perfecțiunea închipuită?! Astfel, partenerul meu trebuia să devină amestecul fără cusur al calităților acestora doi: să fie frumos, deștept, optimist, amuzant, descurcăreț ca frate-meu, însă fidel, puternic și responsabil ca tata. Aaa, dar să nu uit: înalt, brunet și cu ochii albaștri. Păi, doar și eu eram o zână.

Firește că nu în mod fortuit sfârșeam în relații cu navigatori, iar odată ce realizam că nu se încadrau în șablonul meu, începeam să îi tratez ca pe adevărate proiecte la care munceam din greu să îi schimb. Îmi amintesc că printre marile reproșuri pe care le-am primit în trecut era faptul că eram „veșnic nemulțumită”. Nu-mi plăcea deloc să aud asta, pentru că mie mi se părea că nu ceream mult sau că nu ceream nimic din ce nu ofeream. Totuși, când habar n-ai ce cauți cu adevărat într-o relație, e firesc să fii nerezonabil. Dar, mai ales, când nu te poți accepta pe tine, cu toate minusurile și plusurile pe care le ai, nu ai cum să le accepți nici pe ale celorlalți. Mai mult, mai aveam și obiceiul de a-mi asuma rolul de mamă în relații. Rol pe care ajungeam să îl detest, dar despre care aveam să înțeleg abia mai târziu cum anume îl întrețineam. Da, și eu, nu doar partenerii mei.

Tot săpând în amintiri, am mai descoperit câteva momente-cheie care mă făceau să îmi distorsionez realitatea și îmi afectau prezentul:

• când ai mei au vândut casa și au investit în afacerea cu ferma, care, la scurt timp, s-a dovedit a fi un eșec → mi-a creat teama că atunci când îți merge bine, ceva rău urmează să se întâmple și îți va schimba viața pentru totdeauna;
• momentul în care am început să mă îngraș și răutățile de care am avut parte ani la rând (și nu doar la școală) → mi-au creat sentimentul că este ceva în neregulă cu mine, plus un munte de rușine și dezgust de sine;
• mutările dese. Nici bine nu mă obișnuiam într-un loc, că ne mutam. Din cauza asta, pierdusem prieteni și devenise din ce în ce mai greu să îmi fac alții noi. Găștile erau deja formate, iar faptul că mă îngrășasem nu mă ajuta deloc → ceea ce a întărit frica de respingere și stima de sine precară;
• dificultățile financiare care au urmat și modul în care i-au afectat pe ai mei → au creat pentru mine o relație nesănătoasă cu banii, teama de sărăcie și sentimentul că eram o povară, că, dacă nu existam, le-ar fi fost mai ușor;
• în clasa a VII-a m-am îmbolnăvit. Am avut infecție cu Cytomegalovirus. Până s-a descoperit ce aveam, am petrecut mult timp prin spitale și am fost aproape să repet clasa din cauza absențelor. Faptul că nimeni nu descoperea ce am și că eram foarte aproape să orbesc, deoarece virusul îmi afectase vederea, m-a făcut să cred că aveam să mor, dar că toată lumea se ferea să-mi mărturisească asta → ceea ce a întărit frica că ceva îngrozitor poate apărea oricând și, desigur, nițică ipohondrie;
• anumite probleme de sănătate ale părinților → teama de moarte și singurătate.

Probabil au mai fost și altele, însă nu mi le mai amintesc. Știu că am explorat mult și relația mea cu fiecare membru al familiei, ceea ce a dat naștere și la foarte multă furie. Îmi amintesc că povesteam foarte mult din ce mai aflam la câte o ședință de terapie și inevitabil ajungeam să îmi cert și să îmi blamez familia pentru tot felul de lucruri pe care le făcuseră greșit.

Cred că este foarte important ca terapeuții pe care vi-i alegeți să vă ajute nu doar să înțelegeți mecanismele nesănătoase care au apărut pe parcursul vieții voastre, ci și să învățați cum să gestionați emoțiile care inevitabil ies la suprafață când începeți să „răscoliți trecutul”. Furia e normal să apară și poate fi chiar sănătoasă, dar nu e în regulă să pleci cu securea în traistă după terapie și să îi linșezi pe toți cei care îți ies în cale. Sigur că poți și este chiar recomandat să deschizi tot felul de subiecte cu familia, să lămurești, să vindeci, însă ar fi bine ca discuțiile să fie purtate cu curiozitate, empatie și iubire. Un terapeut bun trebuie să știe cum să te ajute să faci asta. Din păcate, consider că terapeuta mea de atunci nu a știut să mă tempereze. Dar e drept că este foarte posibil să nu îi fi menționat ce făceam.

Totodată, ca specialist trebuie să fii foarte vigilent atunci când atingi rănile oamenilor, fiindcă s-ar putea să ai mari surprize când dai pansamentul la o parte și să le faci să sângereze din nou, poate chiar mai rău. Știu cazuri.

Așadar, când privești lucrurile din această perspectivă, nu te mai miri de ce faci ceea ce faci, de ce alegi ceea ce alegi, de ce repeți aceleași greșeli, de ce îți alegi parteneri sau contexte de viață nepotrivite, de ce te confrunți cu problemele pe care le ai. Sigur că nu toate aspectele din viața noastră stau sub controlul nostru; unele lucruri chiar avem neșansa să le pățim, nu să ni le facem cu mâna noastră. Însă, chiar și atunci, tot de noi depinde cum alegem să le facem față, pentru că acum avem și alte resurse care în trecut nu existau și la care putem apela.
Și-am încălecat pe-o șa… restul, curând.