Dragă Emilian

S-a împlinit un an de când ai apărut în viața noastră. A fost cel mai intens an din cei 37 de când mă aflu pe planeta asta. Greu, dar și mai greu de pus în cuvinte cât de incredibil de frumos. Îmi aduc aminte cum mă uitam sceptică la părinții care, cu cearcăne sub ochi, îmi mărturiseau că nu au fost vreodată mai fericiți. Eram convinsă că se mințeau pe ei ca să facă față tuturor provocărilor ce vin cu rolul de părinte. Mintea mea nu putea să cuprindă faptul că aceste două adevăruri pot coexista, că te poți târî pe jos de oboseală și, cu toate acestea, să găsești zilnic momente de bucurie pură. Un zâmbet, o îmbrățișare, un râs cu poftă, un bătut din palme, primii pași, un dans, o năzbâtie, orice gest, oricât de mic este suficient să-mi umple inima de emoție și căldură, chiar și în zilele în care abia pot să mă dau jos din pat.

Mă sperie totuși cât de repede trece timpul, cum te schimbi de la o zi la alta. Mi-e teamă că o să vină prea repede ziua când va trebui să îți dau drumul în lumea asta mare. Mă mai sperie și faptul că am început să uit, deși mă străduiesc din răsputeri să păstrez toate momentele noastre împreună cât mai vii în mintea mea. Nu vreau să uit nimic.

Nu vreau să uit cum mi s-a tăiat respirația când ți-am auzit pentru prima oară glasul, după ce te-au scos doctorii din burtică. Secundele până mi te-au adus mi s-au părut că au durat o eternitate.

Nu vreau să uit cum m-au năpădit lacrimile imediat ce ți-au lipit fățuca de a mea și cât de mult doream să te țin în brațe.

Nu vreau să uit toate momentele în care te țineam la piept și îți admiram expresia de îngeraș.

Nu vreau să uit cum, odată ce ai învățat să te rostogolești, mă căutai noaptea în pat, iar imediat ce mă găseai, îți lipeai spatele de burta mea și parcă deveneam iar unul.

Nu vreau să uit cum în fiecare dimineață te trezești cu gura până la urechi și în fiecare seară te culci la fel.

Nu vreau să uit expresia feței tale de mare bucurie și satisfacție de fiecare dată când descoperi ceva nou sau îți reușește ceva pentru prima dată. Mi-aș dori să nu pierzi vreodată sentimentul acesta prețios.

Nu vreau să uit cum brațele mele te liniștesc atunci când suferi sau îți e greu. Îmi doresc să știi că vor fi mereu deschise pentru tine.

Nu vreau să uit nici măcar momentele în care plângi, te frustrezi, te trântești și urli. Te iubesc și așa. Deși nu te mint: miorlăiala ți-aș înlocui-o totuși cu altceva. Nu ești chiar mereu un drăgălaș.

Însă, din păcate, toate aceste amintiri încep să se învăluie într-o ceață. De aceea îți scriu această scrisoare, ca atunci când memoria mă lasă, să pot măcar să îți citesc cum a fost pentru mine primul an ca mamă a ta.

Și trebuie să recunosc, dragostea mea, nu e totul doar lapte și miere. Sunt clipe când mă supăr sau mă enervez, când nu reușesc să fiu atât de prezentă pe cât mi-aș dori, când oboseala îmi răpește răbdarea și spun ceva nepotrivit. Mereu regret și îți cer scuze. Nu sunt perfectă și mă macină des sentimentul că nu sunt suficientă. Cu toate astea, sper ca și în momentele în care greșesc să nu te îndoiești de cât de mult te iubesc.

Cu dragoste,

Mama