Meniu Acasă

Trick or treat?


             Ascult de vreo două zile un podcast despre autenticitate, sens, traumă și dezvoltare personală de la Fain & Simplu, o discuție între scriitoarea Petronela Rotar și Mihai Morar. Subiectele dezbătute sunt foarte interesante și, inevitabil, m-au făcut să mă gândesc, retrospectiv, la foarte multe episoade din viață mea. Momentan vreau să mă opresc puțin la ideea de sens, și anume la nevoia de a simți că ai un scop pe acest pământ și nu îi faci umbră degeaba. Pentru mine, unul dintre lucrurile care îmi aduc multă satisfacție este munca cu copiii. Este foarte recompensatoare, deși grea, consumatoare de energie, mai ales atunci când vrei să îți pui amprenta într-un mod pozitiv pe sufletul lor.

           Când am pornit pe acest drum, am făcut-o cu foarte multă teamă. Dacă nu sunt suficient de bună? Dacă o să dau greș? Dacă fac sau zic ceva care va traumatiza copiii? Să fii profesor mi se părea o chemare care presupunea multă responsabilitate, răbdare, tact. O meserie ce trebuia făcută fără cusur. Doar formam mici omuleți, nu? Perfecționistă fiind, am vrut de foarte multe ori să renunț, mai ales în primii ani, pentru că, mi se părea mie, nu fac o treabă excelentă. În plus, predatul nu era nimic din ce mă așteptăm eu să fie, copiii erau altfel față de cum fuseserăm noi, era foarte diferit față de ce citisem în cărți sau mă pregătise școală ori cursurile de specializare. Îmi aduc aminte ceva ca și cum s-a întâmplat ieri, ceva care mi-a schimbat total perspectiva asupra predatului.

           Mă luptăm cu foarte multe noțiuni despre ce credeam eu că înseamnă să fii un profesor bun. Aveam în cap dascăli pe care i-am iubit, alții pe care nu. Încercăm să iau exemplul bun de la X și să evit să aplic ce a făcut Y și nu mi-a plăcut. Un profesor bun era mereu pregătit, nu greșea, nu țipa, nu certa, nu lovea, nu dădea multe teme, știa să controleze și să se controleze în orice situație – “un bun actor să fii”, îmi zisese cândva un prof-, nu i se citeau grijile pe față, nu avea zile proaste, avea mereu toate răspunsurile și multe alte astfel de credințe. Cu unele sunt încă de acord, altele făceau totul să fie epuizant. De mulți ani lucrez în privat și pe atunci obișnuiam să merg eu la casa clientului să fac engleză cu copiii. În ziua respectivă, lucram cu doi frați: o fetiță de clasa a VIII-a și fratele ei mai mic. Făceam de ceva vreme cu ei și, desigur, îmi erau dragi, mă atașasem de ei foarte mult. N-ai cum altfel când petreci mult timp cu cineva. Cu fetița nu aveam probleme, însă fratele ei îmi făcea zile fripte. Eram sigură că mă urăște pentru că nu voia să facă nimic din ce îi spuneam, nu voia să mai învețe, să lucreze. Nu fusese mereu așa, dar ceva se schimbase. Am încercat să aplic orice metodă îmi trecea prin cap, bună, rea, numai să reușesc să îl fac să învețe. Eram dezamăgită de mine, simțeam că îi dezamăgesc pe părinți și pe copil. Mă decisesem să renunț. Era ultima zi, ultima ședință. Îi spusesem și lui de multe ori că aveam să nu mai vin, dar nu mă lua în serios. Eram sigură că fac alegerea potrivită. Voiam până la urmă ce era mai bun pentru ei și acceptasem ideea că nu eram eu aia. Mama lui îmi spusese că refuzul de a învață nu se limita doar la engleză, dar eu voiam să fiu profesoara aceea care schimbă destine și te face să iubești studiatul. Doar ce încheiam ora și mă pregăteam să plec. Mama băiețelului îi zisese să intre în cameră, să își ia la revedere fiindcă era ultima oară când avea să mă mai vadă. A deschis ușa de la sufragerie, mi-a spus un “Pa!” rapid, a închis ușa la loc și a plecat. M-a întristat foarte tare, dar am zis că poate o merit, poate eram pentru el profesoara care avea să rămână în mintea lui – doamna „Așa nu”. Mi-am luat în schimb la revedere de la sora lui, ne-am îmbrățișat, ea mi-a mulțumit pentru ajutor, iar eu i-am urat succes la examene. Deodată, a intrat mama ei plângând în cameră. Am crezut că se întâmplase ceva, însă mi-a zis că se emotionase pentru că aveam să plec. Atât mi-a trebuit. Am început și eu să plâng, și fetița. M-au impresionat nespus. După ce ne-am liniștit puțin, m-am ridicat să îmi iau lucrurile. De nicăieri, simt cum două mâini mai mici mă cuprind. Mă uit în jos…băiețelul, care până atunci părea că nu dădea doi bani pe plecarea mea, era acum lipit de mine, în hohot de plâns, zicându-mi că îi pare rău și că nu credea că am vorbit serios. Am rămas înmărmurită, nu credeam ce îmi aud urechile. Nu mă așteptasem deloc la asta. Nu mai știu exact ce i-am spus, dar am plecat de acolo năucă. Am plâns și restul zilei. Nu înțelegeam ce s-a întâmplat, ce mi-a scăpat. Mai târziu am înțeles că am fost atât de preocupată de ideea că trebuia să fiu perfectă și a-l face cu orice preț să învețe încât îmi scăpase că pentru ei fusese suficient că îmi păsase, că le doream ce e mai bun. Uitasem complet de acest al șaselea simt, superputerea copiilor de a citi ce este în inima ta.

            Am decis ulterior că trebuie să îmi dau voie să fiu vulnerabilă, imperfectă, să accept că uneori greșesc, pentru că doar așa aveam să învăț să fiu o profesoară bună, dar, mai ales, să renunț la a încerca să fiu dascăl ca X sau Y și să fiu eu, Andra. Cât de autentică și deschisă pot. Acum le cer copiilor feedback, le vorbesc despre provocările mele din copilărie, caut să-i înțeleg, îi rog la rândul meu să încerce să mă înțeleagă dacă nu fac ceva bine, admit când greșesc, dacă nu știu ceva sau nu îmi amintesc, nu pretind că de fapt știu și inventez o modalitate să-i duc de nas, ci caut răspunsurile împreună cu ei, ii întreb cum sunt, mă interesez de ce le place. Le arăt că îmi pasă, că mă străduiesc, chiar dacă uneori o fac stângaci deoarece am ajuns la concluzia că oricum mult mai semnificativ este ceea ce trezești în inima lor. Cu asta n-ai cum să dai greș. Nu suntem roboți, iar profesorii învață copiii mult mai mult decât materia pe care o predau, le dau lecții despre cum să fie oameni, adulți, despre viață, cum se trăiește ea și ce e important cu adevărat.

        Feedbackurile mă ajută enorm. Îmi dau curaj și încredere să continui, de aceea am pus și două poze cu niște aprecieri primite recent, care mi-au făcut ziua mai frumoasă. Totodată, genul acesta de mărturisiri mă fac să vreau să fiu mai bună. Nu consider nicio clipă că n-aș mai avea de învățat multe despre cum se face meseria asta. Însă, am scris toată poliloghia aceasta dorind totodată, dacă ajunge și pe la alți profesori, să le spun…. poate nu li se spune des…Dacă ești genul de dascăl care îți pasă și te străduiești să îți faci munca cât de bine poți, în special în vremurile acestea, you rock! You are awesome! Keep up the great work!

Săptămâna aceasta facem Halloween. Online. Ne străduim.

Categorii:Cugetări și versuri

andraracovita

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat: