Nu este niciun secret că ziua nunții este un eveniment cu adevărat special în viața celor care aleg să pornescă pe drumul acesta, dar v-ați întrebat vreodată ce s-ar fi putut întâmpla în plus în acea zi ca să devină și mai valoroasă? Probabil, ați spune că nimic. Și eu aș fi răspuns la fel, pentru că nu aveam de unde să știu ce surpriză minunată mi se pregătea.
Ora 16:00 și puțin, joi, 14 iulie. Așteptam în curtea bisericii, alături de cei dragi, să vină momentul oficierii cununiei religioase. Eram deopotrivă emoționată și panicată. Nimic din ce plănuisem până la momentul acela nu ieșise cum îmi propusesem. Încercam din răsputeri să mă calmez și să blochez orice gând negativ despre cine știe ce dezastru închipuit ar mai fi putut urma. Ca să-mi distrag atenția, m-am angajat într-o conversație cu o prietenă. Nu mai știu despre ce discutam, însă îmi amintesc perfect cum, aparent fără motiv, i s-a schimbat deodată expresia serioasă a feței într-un surâs larg, cald și îmi zice:
– Întoarce-te! cu veselie în glas.
Contrariată, dar curioasă dau să mă întorc.
– Ba nu! Nu te întoarce!
Ce, Dumnezeu, se întâmplă? mă întrebam. E razna prietena asta a mea? Are chef de glume tocmai acum când eu simțeam că urmează să mă scurg pe asfalt?! N-am mai rezistat și m-am rotit.
Pe poarta bisericii doar ce intraseră patru siluete zâmbitoare, cu flori în brațe, care păreau să aparțină unor tineri. Mijesc ochii bine, n-aveam pe nas ochelarii și mi-era teamă să nu-mi joace miopia feste. Dar nu, era real ce vedeam: patru dintre copiii mei au venit să mă vadă în ziua nuntii mele. Știau de acest “complot” câțiva, dar nu mi-au șoptit nimic.
Este greu de pus în cuvinte ce sentimente m-au încercat. Mi-au dat îndată lacrimile și a fost nevoie să îmi adun toată forță interioară ca să nu le las să îmi curgă șiroaie. Că mi-au făcut o mare bucurie, sunt convinsă că ei știu asta. Totuși, nu cred că și-au dat seama, poate până în ziua de astăzi, ce a însemnat cu adevărat gestul lor pentru mine. Când am pornit pe cont propriu, una din temerile mele a fost că munca mea nu va avea aceeași valoare, aceeași însemnătate precum daca aș fi lucrat la stat. Mi-a fost frică că poate vor considera că fac ceea ce fac doar pentru bani și, astfel, nu voi reuși să creez relații semnificative cu elevii mei. Un aspect important pentru mine de altfel. La toate acestea s-au adăugat desigur și îndoielile pe care le-am avut (despre care am mai scris) și pe care le mai am uneori în privință activității mele de profesor. Am ce trebuie? Fac ce trebuie? Ce este nevoie să schimb, să adaug, să învăț pentru a fi o “profă” (mai) buna?
Faptul că acești adolescenți (îmi place să cred că de știau detaliile evenimentului ar fi fost mai mulți, chiar și de alte vârste) au simțit să își rupă puțin din timpul lor liber (unde mai punem că majoritatea și muncesc pe timpul verii) să vina să mă vadă într-un moment important din viață mea, că s-au gândit să-mi facă o surpriză, că au știut că prezenta lor îmi va provoca un sentiment de fericire, m-a făcut să simt că totuși ceva din ceea ce fac, fac bine. Este cel mai onorant tip de feedback din câte există, în special din partea unor adolescenți care știm cu toții că doar greu îi strunim să facă ceva dacă nu este din propria lor voință.
Așadar, vă mulțumesc din suflet pentru acest cadou prețios. Sunteți minunați. Vă îmbrățișez cu tot dragul și aprecierea mea.
Adevărul este că mă aflu în burnout. N-am mai avut resurse pentru scris, citit sau orice altă activitate creativă. Survival mode șașe zile pe săptămână și cam atât. Deși mi-am promis că voi avea grijă să nu mai ajung la minimum cu bateriile, mă bucură faptul că am realizat din timp de data aceasta că am uitat să mai bag și încărcătorul în priză de ceva vreme. Așadar, am luat măsuri ca să nu îmi dau shut down forțat și sper să îmi revin cât de curând, dar până atunci m-am gândit să vă las câteva rânduri pe care le-am scris undeva prin luna mai, dar pentru care mi-a lipsit total energia să postez.
~Nu știu voi cum sunteți, însă, de când a început războiul acesta, simt că o bucățică din mine s-a ofilit. Spiritul meu a primit o lovitură sănătoasă pe perioada pandemiei, dar încrederea că vor veni zile mai bune a sălășluit undeva ascunsă. Acum, ceva parcă s-a frânt și nu mă pot bucura de nimic în totalitate ca înainte. De aceea nici n-am mai scris nimic pe aici. Mi se pare că orice aș zice este de-a dreptul trivial, nesemnificativ sau lipsit de sens.
În aparență, duc o viață normală. Îmi văd de muncă, de familie, de prieteni, de copiii mei (care nu sunt ai mei de fapt, dar așa îmi place să îi consider deoarece reprezintă mai mult decât simpli cursanți pentru mine). Am încercat să limitez informațiile din media pentru a mă proteja o vreme și să pot funcționa, altfel, probabil, nu m-aș mai fi oprit din plâns. Totuși, o întâmplare recentă mi-a reamintit că nu e nimic normal din ceea ce trăim. Mă pregăteam să ies din casă. Nu mai știu exact unde mă duceam. Deodată, am auzit niște zgomote care semănau al naibii de mult cu niște împușcături. Primul instinct a fost să merg la geam să verific ce se întâmplă și de unde vin sunetele acelea. Rațiunea îmi șoptea că momentan noi nu suntem în pericol, însă frică a preluat îndată controlul.
De atât a fost nevoie să mă bage în sperieți, niște zgomote ciudate, care nici acum nu știu de unde au venit sau dacă nu cumva mi le-am închipuit. Și atunci am simțit vină. Vină că noi suntem în siguranță și alții nu. Vină că fiecare a făcut și face ce poate, ajută cum poate, dar tot nu a fost suficient. Rușine că am tresărit de la un zgomot când alții trăiesc un adevărat coșmar zi de zi, noapte de noapte, de aproape trei luni încoace. Compasiune pentru teroarea pe care trebuie să o suporte. O poză, o știre, o poveste, un zgomot, orice mică chestie legată de război și efectele sale mă fac să realizez că duc zilnic în mine lupte cu tot felul de emoții: neputință, furie, revoltă, rușine, compasiune, dezamăgire. Dacă pandemia mi-a amintit cât de fragilă este condiția umană, războiul asta mi-a amintit cât de distructivă ne este specia. Se pare că n-am evoluat atât de mult pe cât credeam. Și nu, nu trăiesc în Fairyland încât să nu știu că războiul nu era nici înainte pe cale de dispariție, că alte state n-au suferit sau încă suferă din cauza asta, ori câtă nedreptate există încă în lume, însă petrecându-se totul atât de aproape de casă, în Europa secolului XXI, care trebuia să fie un model de pace și prosperitate, face ca lucrurile să fie, în opinia mea, de zeci de ori mai grave și absurde.
La un număr de zile mă trezesc rugându-mă ca totul să fie un vis oribil din care să mă trezesc curând. Mă culc cu gândul că poate mâine se va termină totul. Dar nu se termină. Iar asta nu mă determină decât să mă întreb unde o să ajungem. Oare ce Dumnezeu mai urmează? Vremuri și mai tulburi cu siguranță (prelungirea războiului, probabil o criză, foamete, mai multe boli, poluare, încălzire globală, sărăcie, violență, radicalizare, plus multe altele). Teama, incertitudinea, tensiunea, agresivitatea plutesc puternic în aer ca o ceață deasă, sufocantă. Totuși, vreau să cred că atâta timp cât încă mai există bunătate, cât ne mai ținem umanitatea vie, cât mai trăiesc oameni cu empatie, o să existe mereu speranța unei zile de mâine mai bune.
M-am luptat mult în trecut cu pesimismul și scepticismul. Mi-au fost camarazi sau cel puțin așa mă mințeam că sunt, prieteni de încredere, pentru că punând mereu răul înainte, ce te putea dezamăgi, nu-i așa?! Însă, într-un final, am ajuns la concluzia că deznădejdea și amărăciunea nu ajuta la absolut nimic, ba din contră. Ele doar omoară, nu doar dorința de a se încheia un coșmar, ci orice motiv pentru a mai vrea să te trezești a doua zi. Sunt tocmai ceea ce determină omul să zacă inert și neputincios, așteptându-și moartea, pe puntea unui vapor ce se scufundă, cu toate că nu duce lipsă nici de bărci, nici de colaci de salvare. ~
Ascult de vreo două zile un podcast despre autenticitate, sens, traumă și dezvoltare personală de la Fain & Simplu, o discuție între scriitoarea Petronela Rotar și Mihai Morar. Subiectele dezbătute sunt foarte interesante și, inevitabil, m-au făcut să mă gândesc, retrospectiv, la foarte multe episoade din viață mea. Momentan vreau să mă opresc puțin la ideea de sens, și anume la nevoia de a simți că ai un scop pe acest pământ și nu îi faci umbră degeaba. Pentru mine, unul dintre lucrurile care îmi aduc multă satisfacție este munca cu copiii. Este foarte recompensatoare, deși grea, consumatoare de energie, mai ales atunci când vrei să îți pui amprenta într-un mod pozitiv pe sufletul lor.
Când am pornit pe acest drum, am făcut-o cu foarte multă teamă. Dacă nu sunt suficient de bună? Dacă o să dau greș? Dacă fac sau zic ceva care va traumatiza copiii? Să fii profesor mi se părea o chemare care presupunea multă responsabilitate, răbdare, tact. O meserie ce trebuia făcută fără cusur. Doar formam mici omuleți, nu? Perfecționistă fiind, am vrut de foarte multe ori să renunț, mai ales în primii ani, pentru că, mi se părea mie, nu fac o treabă excelentă. În plus, predatul nu era nimic din ce mă așteptăm eu să fie, copiii erau altfel față de cum fuseserăm noi, era foarte diferit față de ce citisem în cărți sau mă pregătise școală ori cursurile de specializare. Îmi aduc aminte ceva ca și cum s-a întâmplat ieri, ceva care mi-a schimbat total perspectiva asupra predatului.
Mă luptăm cu foarte multe noțiuni despre ce credeam eu că înseamnă să fii un profesor bun. Aveam în cap dascăli pe care i-am iubit, alții pe care nu. Încercăm să iau exemplul bun de la X și să evit să aplic ce a făcut Y și nu mi-a plăcut. Un profesor bun era mereu pregătit, nu greșea, nu țipa, nu certa, nu lovea, nu dădea multe teme, știa să controleze și să se controleze în orice situație – “un bun actor să fii”, îmi zisese cândva un prof-, nu i se citeau grijile pe față, nu avea zile proaste, avea mereu toate răspunsurile și multe alte astfel de credințe. Cu unele sunt încă de acord, altele făceau totul să fie epuizant. De mulți ani lucrez în privat și pe atunci obișnuiam să merg eu la casa clientului să fac engleză cu copiii. În ziua respectivă, lucram cu doi frați: o fetiță de clasa a VIII-a și fratele ei mai mic. Făceam de ceva vreme cu ei și, desigur, îmi erau dragi, mă atașasem de ei foarte mult. N-ai cum altfel când petreci mult timp cu cineva. Cu fetița nu aveam probleme, însă fratele ei îmi făcea zile fripte. Eram sigură că mă urăște pentru că nu voia să facă nimic din ce îi spuneam, nu voia să mai învețe, să lucreze. Nu fusese mereu așa, dar ceva se schimbase. Am încercat să aplic orice metodă îmi trecea prin cap, bună, rea, numai să reușesc să îl fac să învețe. Eram dezamăgită de mine, simțeam că îi dezamăgesc pe părinți și pe copil. Mă decisesem să renunț. Era ultima zi, ultima ședință. Îi spusesem și lui de multe ori că aveam să nu mai vin, dar nu mă lua în serios. Eram sigură că fac alegerea potrivită. Voiam până la urmă ce era mai bun pentru ei și acceptasem ideea că nu eram eu aia. Mama lui îmi spusese că refuzul de a învață nu se limita doar la engleză, dar eu voiam să fiu profesoara aceea care schimbă destine și te face să iubești studiatul. Doar ce încheiam ora și mă pregăteam să plec. Mama băiețelului îi zisese să intre în cameră, să își ia la revedere fiindcă era ultima oară când avea să mă mai vadă. A deschis ușa de la sufragerie, mi-a spus un “Pa!” rapid, a închis ușa la loc și a plecat. M-a întristat foarte tare, dar am zis că poate o merit, poate eram pentru el profesoara care avea să rămână în mintea lui – doamna „Așa nu”. Mi-am luat în schimb la revedere de la sora lui, ne-am îmbrățișat, ea mi-a mulțumit pentru ajutor, iar eu i-am urat succes la examene. Deodată, a intrat mama ei plângând în cameră. Am crezut că se întâmplase ceva, însă mi-a zis că se emotionase pentru că aveam să plec. Atât mi-a trebuit. Am început și eu să plâng, și fetița. M-au impresionat nespus. După ce ne-am liniștit puțin, m-am ridicat să îmi iau lucrurile. De nicăieri, simt cum două mâini mai mici mă cuprind. Mă uit în jos…băiețelul, care până atunci părea că nu dădea doi bani pe plecarea mea, era acum lipit de mine, în hohot de plâns, zicându-mi că îi pare rău și că nu credea că am vorbit serios. Am rămas înmărmurită, nu credeam ce îmi aud urechile. Nu mă așteptasem deloc la asta. Nu mai știu exact ce i-am spus, dar am plecat de acolo năucă. Am plâns și restul zilei. Nu înțelegeam ce s-a întâmplat, ce mi-a scăpat. Mai târziu am înțeles că am fost atât de preocupată de ideea că trebuia să fiu perfectă și a-l face cu orice preț să învețe încât îmi scăpase că pentru ei fusese suficient că îmi păsase, că le doream ce e mai bun. Uitasem complet de acest al șaselea simt, superputerea copiilor de a citi ce este în inima ta.
Am decis ulterior că trebuie să îmi dau voie să fiu vulnerabilă, imperfectă, să accept că uneori greșesc, pentru că doar așa aveam să învăț să fiu o profesoară bună, dar, mai ales, să renunț la a încerca să fiu dascăl ca X sau Y și să fiu eu, Andra. Cât de autentică și deschisă pot. Acum le cer copiilor feedback, le vorbesc despre provocările mele din copilărie, caut să-i înțeleg, îi rog la rândul meu să încerce să mă înțeleagă dacă nu fac ceva bine, admit când greșesc, dacă nu știu ceva sau nu îmi amintesc, nu pretind că de fapt știu și inventez o modalitate să-i duc de nas, ci caut răspunsurile împreună cu ei, ii întreb cum sunt, mă interesez de ce le place. Le arăt că îmi pasă, că mă străduiesc, chiar dacă uneori o fac stângaci deoarece am ajuns la concluzia că oricum mult mai semnificativ este ceea ce trezești în inima lor. Cu asta n-ai cum să dai greș. Nu suntem roboți, iar profesorii învață copiii mult mai mult decât materia pe care o predau, le dau lecții despre cum să fie oameni, adulți, despre viață, cum se trăiește ea și ce e important cu adevărat.
Feedbackurile mă ajută enorm. Îmi dau curaj și încredere să continui, de aceea am pus și două poze cu niște aprecieri primite recent, care mi-au făcut ziua mai frumoasă. Totodată, genul acesta de mărturisiri mă fac să vreau să fiu mai bună. Nu consider nicio clipă că n-aș mai avea de învățat multe despre cum se face meseria asta. Însă, am scris toată poliloghia aceasta dorind totodată, dacă ajunge și pe la alți profesori, să le spun…. poate nu li se spune des…Dacă ești genul de dascăl care îți pasă și te străduiești să îți faci munca cât de bine poți, în special în vremurile acestea, you rock! You are awesome! Keep up the great work!
Săptămâna aceasta facem Halloween. Online. Ne străduim.
Anul trecut, pe 20 septembrie, îmi luam o parte din familie și porneam spre București pentru a merge la un protest împotriva schimbărilor climatice, cel inspirat de Greta Thunberg. Îmi doream foarte tare să iau parte la eveniment deoarece este o mișcare în care cred cu tărie și m-am bucurat nespus că s-a organizat și în România.
– Ce te tot duci, Andra, la protestele astea? Chiar crezi că tu și încă câțiva amețiți veți schimba ceva? Îți spun eu…Nu veți schimba nimic.
Așa simt câte unii să îmi zică când văd că am participat la X eveniment sau dacă în cursul vreunei discuții am pomenit că am fost la mișcarea Y. Trebuie să recunosc că mă întristează nespus această resemnare. Nu îi condamn. Românii sunt sătui de promisiuni goale, de decade în care parcă ne învârtim într-un cerc vicios. Într-o țară în care încă predomină nesimțirea, nepotismul, pilele, incompetența, educația de slabă calitate, este ușor să ne simțim ca niste Sisifi bezmetici ce împingem poveri pe culmi mai înalte decât Everest. Am trecut și eu prin această etapă în care eram Gigica contra, în care mi se părea zadarnică orice inițiativă, însă, dacă aș mai fi continuat mult pe această cale, cred că aș fi găsit din ce în ce mai puține motive să mă dau jos din pat dimineața. Merită oare să trăiești o viață lipsită de speranță, în care totul pare pierdut înainte de a fi căutat, orice lupta înfrântă înainte de a suna din corn, în care renunțăm chiar înainte să încercăm? De ce să ne grăbim, atunci când viață ne aruncă într-o mare de întuneric, să ne dăm bătuți? Plecăm capul spre pământ în loc să ridicăm privirea mai degrabă către stele, acele frânturi de lumină care străpung întunericul și care, astfel, ne-ar putea ghida.
Am observat că oamenii au tendința să creadă că dacă nu ești vizionar sau ocupi vreo funcție importantă nu poți să aduci vreo schimbare reală, de impact în zilele noastre. Însă, ceea ce cred că le scapă din vedere acestora este faptul că vizionarii nu se nasc, ci devin. Ei se formează. În opinia mea, nu este nevoie să fii Gandhi ca să poți face ceva benefic în jurul tău. Într-adevăr, personalități precum Martin Luther King, Maica Theresa, Maya Angelou, Nelson Mandela etc sunt rari, unul la un million, dar, când luăm în calcul ideea de schimbare, trebuie să realizăm că ei sunt volanul unui vehicul, iar poporul este motorul. Ei ne arată cert direcția, ne cârmuiesc pe calea cea bună, dar puterea, puterea stă în oamenii de rând. Oamenii obișnuiți sunt, de fapt, cei care pun cu adevărat roțile în mișcare. De aceea, de fiecare dată când alegi să te faci auzit, când alegi să nu rămâi indiferent în fața unei nedreptăți, când alegi să iei decizii pentru că așa este corect ori politicos, nu pentru că așa face o majoritate, când alegi să-ți pese, când cauți să judeci mai puțin, dar să înțelegi mai mult, când ai curaj să porți discuțiile incomode, să fii contra curentului, să aperi integritatea, ori de câte ori reușești să pui pauză vieții pe care ești forțat să o duci robotizat și dedici, măcar puțin, din timpul tău unei cauze altruiste – fie că ajuți un animal, un vecin, că te apleci să arunci un gunoi care nu este al tău, că spui mulțumesc sau îmi pare rău, că mergi la vot, că sădești în alte persoane credința că și ele pot, că efortul lor, oricât de mic, contează…ei bine, uite așa schimbi lumea. Să nu subestimăm niciodată puterea acțiunilor mărunte. În timp, ele sunt cele care adunate aduc rezultatele mărețe. Suntem spălați pe creier să ne considerăm prea mici, prea lipsiți de putere de influență să putem face ceva semnificativ, însă lumea se modifica neîncetat, se schimba chiar în secunda asta, cu fiecare gest pe care îl facem, cu fiecare vorbă pe care o articulăm, cu fiecare gând pe care-l gândim. Asigura-te că ele sunt bune, doar așa schimbarea va fi în bine. Fii blând! Citește! Educa-ți bunacuviință! Denunță răutatea, mitocănia sau injustiția!
Nu demult, am găsit în casa părinților mei niște jurnale d-ale mele din generală și, printre tot felul de chestii debitate despre cum era viața mea pe atunci, am dat peste un pasaj în care mărturiseam că aș vrea să schimb lumea, aș dori să o fac mai bună. Totuși, crescând, și eu am ajuns să mă simt adesea neputinciosă, să cred că trebuie să fii cel puțin genial ca să poți face ceva de valoare în era noastră. Când te întâlnești des cu „capul plecat sabia nu-l taie”, când în scoală se pune accept mai mult pe note decât pe bunul simț și empatie, iar în societate mai mult pe ce deții decât cu ce contribui, uiți repede că, de fapt, ceea ce transformă cu adevărat universul în care trăim este bunătatea. Dacă arunci o privire critică în trecut, ai să te convingi repede de acest aspect. Or fi modernizat geniile lumea materială, tehnologia, ne-au explicat ei cum funcționează lucrurile, însă adevărații aducători de schimbare au fost cei care au avut curajul să fie buni, să iubească, chiar și când nu era mare lucru de iubit, să vorbească în numele dreptății, a corectitudinii. Bunătatea este cea mai puternică armă a omului, cea care ne deosebește cu adevărat de animale. Așadar, dacă vrei o lume mai bună, fă bine, gândește frumos, iubește-ți familia, prietenii, îndrăgește viață, animalele, pământul, iubește-te pe tine, căci numai iubind se trezește în sinele nostru nevoia de a proteja, de a ajuta, de a ierta, de a îmbunătăți.
De-a lungul istoriei, nu realiștii au adus progresul. Nu. Realiștii acceptă situațiile așa cum sunt, nu cum ar putea fi. Avem nevoie de realiști deoarece ei sunt cei care denunță problemele, spun lucrurilor pe nume, știu cauzele, observă hibele și neregulile. Cu toate acestea, idealiștii sunt cei care au ascultat ce-au avut de spus realiștii, dar, în loc să vadă doar problemele, au ales să pună accent pe soluții, au îndrăznit să vizualizeze o lume mai bună, mai echitabilă, mai justă. Ei sunt cei care au curajul să viseze cu ochii deschiși și să facă ceva în direcția idealului închipuit. Au făcut asta chiar și cu riscul de a da greș sau știind că șansele pe care le aveau să obțină transformarea erau minuscule, însă au ales orbește să nu renunțe. Când în discuții mai prezint un discurs asemănător, mai primesc și replica:
– Ei, ce să îți povestesc, ai fost și tu la două, trei proteste și acum dai lecții altora. Știi ceva, schimbă tu lumea și lasă-mă pe mine să fiu ignorant.
Chiar și după astfel de reacții, mă încăpățânez de fiecare dată să nu cedez în fața pesimismului. Înțeleg că atitudinea asta refractară vine tot dintr-un sentiment de neputință. Persoanele care răspund așa sunt cei cărora le este mai simplu să-și justifice neimplicarea prin tot felul de scuze și țin neapărat să îmi arate că nu sunt cu nimic mai brează decât restul. Poate că nu sunt, poate n-am reușit să schimb mare lucru pentru omenire și sunt convinsă că există oameni mult mai dăruiți, mai activi, mai inteligenți, mai altruiști decât mine. Însă, știu sigur că după ce am participat la protestul de care vă spuneam la începutul articolului, pentru o persoană cel puțin, adică nepoata mea, am reușit să schimb ceva. I-am sădit niste speranță în suflet. Probabil sună insignifiant, dar totul depinde de cum alegi să privești lucrurile. Sunt convinsă că i-am mai întărit încrederea că vocea ei contează, că părerile și convingerile ei sunt importante și merită toată atenția. Poate eu am reușit doar pentru ea să produc un minimum de impact, dar, cine știe, ea poate va reuși să influențeze alți doi, trei inși, care la rândul lor vor influența alți cinci și aceia cinci încă zece. Cam așa se schimbă mentalitățile de la o generație la alta.
Englezii au o vorbă: „Roma n-a fost construită într-o zi”, nici toate de care ne bucurăm în secolul acesta nu au fost obținute peste noapte. Sunt schimbări ce au loc imediat, însă altele cer timp. Marele meu noroc și privilegiu este că lucrez cu copii și nu pot decât să sper că puterea mea de influență nu se va opri doar la nepoatele mele, căci mă străduiesc, uneori mai stângaci, alteori mai inspirat, pe lângă ceea ce le predau, să îi determin să devină cetățeni activi și implicați pe viitor. Dar mai întâi am început schimbându-mă pe mine, cu pași mici, atât cât mi-a permis timpul, sufletul, corpul, creierul.
Acum vreo două săptămâni îmi scrie Delia, nepoata mea, cu mult entuziasm, pe messenger:
– Andra, am o idee! Ai văzut în ce hal arată lacul din parcul Tăbăcăriei? mă întreabă ea serioasă.
– Da, am observat. Este plin de sticle sau pungi de plastic și fel de fel de gunoaie, îi mărturisesc cu părere de rău în suflet.
– Păi, n-ai vrea să facem ceva în privința aceasta? Mi-e milă de bietele animale ce trăiesc acolo. Putem să le strângem chiar noi. Mai chemăm niște prieteni sau cunoștințe să ne ajute. Știu câteva persoane care s-ar implica, zice Delia plină de optimism.
– Este o idee excelllleeennnntttă! îi răspund eu încântată și deopotrivă mândră că am așa o nepoată minunată. Așa vom proceda. Dau și eu sfoară în țară printre apropiați, poate chiar facem un event. Scriu pe blog despre el. Cred că începutul lui septembrie ar fi ideal.
Ei bine, cam așa a decurs discuția noastră de atunci. Și chiar aveam de gând, fără niciun dubiu, să ducem la capăt ce ne-am propus, însă la o zi sau două de la conversația noastră am găsit întâmplător pe Facebook un eveniment organizat de Asociația Act for Tomorrow care își propunea să facă fix același lucru. Am decis să ne alăturăm, trecând peste faptul că era sponsorizat de Kaufland, care mai are mult de lucrat la grija pentru mediul înconjurător prin a elimina plasticul inutil din supermaketurile lor și Primăria Constanța, care, probabil, dorea de asemenea puțină reclamă. Doar se apropie alegerile, nu-i așa? În fine. Pe mine mă interesa să ne atingem neapărat scopul, așa că am decis să facem de data aceasta pact cu „diavolul”.
Astăzi, 5 septembrie, ora 9:00, a avut loc activitatea de voluntariat. Am fost destul de impresionată de organizare, dar cel mai tare m-a surprins, atât pe mine, cât și pe Delia – amândouă mai participând la astfel de adunări – numărul mare de oameni care și-au rupt din timpul lor liber pentru a strânge deșeurile din lac. Au fost prezenți nu doar tineri, ci și părinți cu copiii lor.
Trebuie să recunosc că, remarcând asta, mi-a dat speranță pentru viitor și pentru acest oraș pe care-l consideram pierdut. M-a încercat chiar și un sentiment de mândrie pentru concetățenii mei. Sper din suflet să nu fi fost doar de fațadă și să văd de acum încolo din ce în ce mai mulți oameni la astfel de evenimente.
O bună parte dintre noi am încercuit zona, strângând gunoaiele de pe margini, iar alții, mai curajoși, s-au avântat în apă cu bărci sau caiace. A fost destul de răcoare și a bătut vântul puternic, însă asta nu a oprit pe nimeni. Toata lumea a muncit din greu, unii au rămas și peste programul alocat event-ului, adică după ora 2:00. Vedetele zilei au fost, evident, mucurile de țigară, cojile de semințe, bețișoarele de la acadele, PET-urile, dozele de aluminiu și pungile de plastic. Știu concret pentru ce se adună lumea în prezent la lac, mai exact, să „spargă o sămânță”, să fumeze o țigară la care sigur bea și o Cola, iar alții îl consideră locul ideal pentru a face dragoste deoarece am dat și peste câteva prezervative.
Oameni dragi, ce-ar fi să facem toate aceste lucruri în continuare, dar fără să mai aruncăm toate minunățiile pe jos sau în apă. Trebuie doar să le puneți în locurile special amenajate pentru asta, în scrumiera mașinii sau să sacrificați o pungă în care să le colectați și ulterior să le deșertați într-un coș de gunoi. Efortul este minim, însă rezultatul este un parc și un lac curat în care animalele pot trăi în siguranță. Sper ca imaginile de mai jos să tragă un semnal de alarmă doarece cantitatea de deșeuri a fost imensă, existau efectiv insule întregi cu gunoaie în lac. În plus, am avut neplăcerea să găsim animale prinse în ele, înotând cu ele sau chiar moarte din cauza lor. Ecologizarea de astăzi nu rezolvă problema, este doar o soluție de moment. Totul depinde de noi. Ca să adaptăm un citat celebru – Fii tu schimbarea pe care vrei să o vezi în orașul tău.
Nu știu exact cum percep sau gândesc alții despre situația din Belarus, însă eu una sunt dată peste cap. Simt că trebuie să fac ceva, oricât de mic, altfel o să-mi explodeze o venă curând. Pur și simplu nu pot rămâne indiferentă în fața opresiunii. Astăzi, m-am tot uitat dacă există vreo mișcare la Ambasada Belarusului din București sau urmează vreuna, așa cum am văzut că s-a întâmplat în Chișinău unde oamenii și-au arătat solidaritatea. Eram deja la volan acum dacă se organiza ceva, dar, probabil, din cauza pandemiei, lumea este reticentă să se adune în stradă. Sunt convinsă că nu aș fi singura care ar dori să le transmită cumva belarușilor că suntem alături de ei. Să nu uităm nicio clipă cum mișcarea românilor anticorupție a fost aplaudată și susținută atât în presa internațională, cât și de cetățenii altor țări, care au protestat alături de noi. Cum cred cu tărie că niciun gest nu este prea mic ca să conteze, am zis măcar să scriu despre asta.
Mă încearcă două sentimente: de profundă admirație pentru curajul, creativitatea și perseverența de care a dat dovadă poporul belarus când a întâmpinat obstacole, nedreptăți sau violență sălbatică și de groază la gândul ororilor la care sunt supuși cei care îndrăznesc să se răzvrătească. Inițial, mi-a atras atenția povestea incredibilă a Svetlanei Tihanovskaia, tot parcursul ei de la o femeie obișnuită, simplă – mamă, soție, profesoară, secretară – la lidera ce s-a opus dictaturii lui Lukashenco, inspirând mii de belaruși și devenind, astfel, un simbol al speranței, al dreptății și al libertății. Apoi, am fost puternic impresionată de faptul că belarușii nu s-au lăsat descurajați sau intimidați nici de măsluirea alegerilor, alungarea forțată a Svetlanei în Lituania, întreruperea internetului de către guvern, bătăilor crunte, arestărilor în masă și nici măcar în fața torturărilor. Ba din contră, încearcă să câștige lupta protestând într-o maniera pașnică, apelând la tot felul de tactici nonviolente: scandează de la balcoane ori sting, apoi aprind luminile în case, claxonează din mașini, muzicieni cantă pe stradă, actori se înregistrează denunțând agresivitatea poliției, se oferă flori, pupici sau îmbrățișări polițiștilor care renunță să apeleze la brutalitate și se alătură mișcării de rezistență etc. Este absolut uimitor ce se întâmplă acolo și cum din ce în ce mai mulți oameni aderă la cauză. Astăzi, eforturile lor au dat roade. Protestatarii arestați au fost eliberați. În plus, au fost trimiși miniștri să își ceară scuze pentru „abuzurile izolate”. Belarușii nu se mulțumesc cu atât și nici nu dau semne că se vor da bătuți prea curând.
Când citești prima dată despre toată tevatura aceasta, ai tendința să o tratezi cu superficialitate pentru că pare ruptă din ziarele și știrile secolului trecut. Cine crede că în zilele noastre suntem întru totul liberi se înșală amarnic, însă aș vrea să învățam și noi, românii, ceva din toată tragedia aceasta. Cel mai important de reținut este, cred, că Svetlana a demontat mitul conform căruia dacă ești un om de rând n-ai puterea să schimbi ceva în lumea asta. Pe urmă, belarușii ne-au arătat încă o dată, așa cum a făcut-o de-a lungul timpului și istoria, că daca suntem uniți putem obține schimbari, indiferent câtă vreme durează asta. Nu în ultimul rând, ar trebui să însușim credința că în fața terorii, niciodată, dar absolut niciodată, nu trebuie să rămâi nepăsător și rece.
Când vine vorba de femei minunate, inteligente și puternice, eu nu trebuie să caut prea departe pentru a găsi o mulțime de exemple. Lângă multe dintre ele am crescut, m-am format, am râs, am împărtășit greutăți sau probleme existențiale, iar lângă altele, chiar dacă le-am cunoscut recent sau fac parte din viața mea de puțin timp, m-am simțit inspirată, însuflețită și plină de speranță. De aceea, imediat cum am aflat de challenge-ul #womensupportingwomen, am zis că trebuie neapărat să profit de ocazie pentru a-mi exprima și eu public admirația. Pentru cine are dubii, nu, nu consider că aveam nevoie de acesta provocare pentru a-mi face cunoscute sentimentele și nici nu sunt genul de om care varsă declarații de iubire sau siropuri pe Facebook de ochii lumii. Îmi place să cred că reușesc adesea să le transmit în persoana cât de valoroase sunt aceste femei, atât pentru mine, cât și în general ca ființe umane.
Cred că de multe ori avem tendință să stimăm cine știe ce vedete, personalități sau persoane publice, care, firește, unele chiar sunt demne de admirat, însă trecem cu vederea persoanele obișnuite cu care intram adesea în contact și acțiunile lor ce produc un impact real, pozitiv, în viețile noastre. Acesta este scopul acestei postări, de a vă opri puțin și a conștientiză că, nu doar aveți femei deosebite în jurul vostru, dar cu siguranță sunteți una deja în ochii cuiva. În mod normal, challenge-ul presupune să postezi o poză cu tine alb-negru, iar apoi să numești alte femei care la rândul lor vor face la fel. Eu voi trișa puțin și aleg să pun un colaj compus din pozele unora dintre femeile speciale din viața mea fiincă consider că servește mai bine acestui scop. Vreau ca momentul să fie despre ele, nu despre mine și, astfel, să vă povestesc puțin despre fiecare în parte.
Încep, desigur, cu mama mea, o femeie simplă, fără studii superioare, dar grozav de inteligentă, înțeleaptă și răzbătătoare. Copil fiind, mă uitam la ea ca la un adevărat supererou deoarece nu credeam că ar exista pe lume vreo provocare la care ea să nu facă față remarcabil. Însă, mai ales, o admir pentru dragostea necondiționată pe care ne-a oferit-o și felul în care ne-a crescut pe noi, copiii ei.
Trec mai departe la patru dintre cele mai vechi prietene ale mele – Aleka, Roxana, Teo, Lulu – care cu siguranță ar fi speriat Vestul, Estul, Universul, ce mai doriți voi, în sensul că, dacă le-ai oferi mâine posibilitatea de a guverna țările, lumea ar deveni subit un loc mai bun, mai sigur și mai frumos. Ar reuși toate astea pe tocuri, cochete și cu un pahar de vin în mână. Ele sunt familia mea aleasă, sisters from other mothers, persoanele pe care știu că pot conta oricând, la orice oră și care mă acceptă cu toate defectele mele, căci am și eu destule.
Următoarele domnișoare despre care vreau să vă vorbesc sunt chiar nepoatele mele. Delia este o adolescentă integră, cu principii de viață solide și un nivel de empatie ce atinge cote foarte înalte. Iubește animalele atât de mult încât a decis să devină vegană, dar este foarte preocupată și de mediu înconjurător. Alesia este un copil tare descurcăreț, rar am întâlnit așa pui de om (o moștenește pe cea care i-a dat viață). Mama ar zice că este genul de copil pe care îl dai afară pe ușă, dar intră înapoi pe geam cu un zâmbet ștrengar pe buze. Eu doar visam să fiu asemenea lor în copilărie sau adolescență.
Alexandra Ilie este una dintre cele mai pasionate și dedicate profesoare din câte știu ce rezistă cu stoicism în sistemul de învătământ de stat. Face cu adevărat cinste meseriei de dascăl. Râsul, voia bună și energia ei sunt molipsitoare când petreci timpul alături de ea.
Daciana sigur a decoperit elixirul tinereții, dar nu vrea să recunoască. Pe lângă felul incredibil în care arată și senzualitatea ei, o „invidiez” pentru energie și spiritul ei de aventură. Totodată, este o fire sensibilă, plină de pasiune și, atunci când își propune ceva, nimic nu o mai poate opri.
Alexandra Stere este îndrăgostită de japoneză și a reușit să transforme dragostea pentru această limbă și cultura ei într-un business foarte mișto sub forma Experiențe Japoneze – vă recomand să o căutați dacă vă atrage ideea sau doriți să călătoriți în Țara Soarelui Răsare. Este o femeie interesantă, cu un farmec aparte, simțitoare și romantică, care îmi amintește mereu să mă bucur de lucrurile mici, de gesturile mărunte, dar făcute din dragoste și, mai ales, de importanța prieteniei. Tot ea mă îndeamnă să trăiesc în prezent, să mai iau o pauză de la așteptări, griji și, în schimb, să îmi ofer momente în care apreciez ce am deja.
Dacă pasărea Phoenix ar decide să ia o formă umană, atunci sigur s-ar întrupa în Laura Busuioc ori, de veți auzi cândva vreo știre cum că o femeie a reușit să mute munții din loc, cu siguranță despre ea este vorba. Pe deasupra, Laura este și un fel de guru al îngrijirii pielii. Conceptul său de frumusețe 3 D îți dezvăluie cum să arăți bine atât în exterior, cât și în interior.
Melania Kaitor este mai mult decât un storyteller. Daca vei participa vreodată la cursurile ei, s-ar putea să te alegi cu un prieten pe viață, unul de la care ai de învățat lucruri fascinante, nu doar despre arta de a scrie, dar și despre arta de a trăi.
Adrianei Medvedi i-am și mărturist că, dacă ar fi să o descriu într-un titlu de poezie, acela ar fi „Leoaica tânără, iubirea”. Nu doar pentru că s-a născut sub semnul zodiacal al Leului, ci și datorită puterii interioare pe care o emană, ce o pot compara cu o felină feroce. Iubirea de care e capabilă se manifestă atât pentru familia ei, cât și în meseria pe care o practică, fiind logoped la un centru de plasament. Cel mai tare apreciez la ea că face tot posibilul să nu uite de iubirea de sine și găsește timp pentru plăcerile și talentele ei. Momentan lucrează la un roman.
Nașa mea a fost ca o a doua mamă care s-a ocupat, împreună cu nașul meu, de educația mea, de bunăstarea mea și mi-a ajutat părinții în nenumărate rânduri în momente de răscruce în viață lor. Probabil, cea mai frumoasă latură a ei rămâne totuși cea de povestitoare. Unele dintre cele mai dragi amintiri ale mele din copilărie sunt legate de poveștile frumoase pe care mi le spunea cu intonație și magie în voce înainte de culcare. N-aș putea să vorbesc despre femeile geniale din familia mea fară să pomenesc de mătușă mea, Nuțica, altă pasăre Phoenix, și verișoarele mele, Iulia și Monica. Prima este una dintre cele mai citite și sufletiste femei pe care le cunosc, iar cea de-a doua reușește, fără prea mare efort, să mă facă să râd, de cele mai multe ori cu lacrimi și, în același timp, nu încetează niciodată să mă uimească de cât de întreprinzătoare este.
Bibica, așa cum o strigă nepoții, face parte din familia lui Ștefan. Imediat după ce am avut ocazia să o cunosc am simțit că este bunica pe care mi-aș fi dorit să o am crescând. M-a impresionat bunătatea, blândețea ei și dragostea cu care își răsfață familia, pregătind mereu bucate alese, cum numai o bunică adevărată știe să facă. Pe mama mamei mele regret să mărturisesc că nu am nu am apucat să o cunosc. S-a stins din viață când eu eram foarte mică, însă, din povestirile celor dragi, am aflat că a fost o femeie cu adevărat specială. Cu cea din partea tatălui, din păcate, nu am avut o relație apropiată. Femeia pe care eu sau fratele meu o strigam „bunica”, care ne-a ocrotit asemenea unui membru din familie, a fost Doina, o prietenă bună de-a părinților mei. Am respectat-o nespus pentru intelect și curajul cu care aborda viața, fiind veritabil un spirit liber, neconvențional.
Nu în ultimul rând, vreau să vă vorbesc și despre doamna Liliana, mama lui Ștefan, cea care mi-ar fi fost soacră, dar care, cu tristețe trebuie să spun, că nu se mai află printre noi. Nu am avut ocazia să o cunosc foarte bine, însă în timpul acela scurt ce ne-a fost dat am avut plăcerea să descopăr o doamnă tare frumoasă, fină, elegantă, foarte iubită de cei apropiați. Mi-am dat seama că a fost o persoană cu adevărat deosebită din modul în care și-a educat băieții. Sunt multe detalii pe care le admiram la dânsa și le regăsesc în Ștefan.
Fără doar și poate le datorez enorm tuturor acestor femei. Mereu am ce învăța de la ele și mă simt foarte recunoscătoare, plus norocoasă să fac parte din lumea lor. Bineînțeles că mai sunt zeci de femei pe care le-am omis deoarece nu mi-am permis să le fur pozele, deși știu personal că poseda talente remarcabile, povești de viață extraordinare ori o forță de nestăvilit.
*Țin să precizez că termenul „suroritate” l-am întâlnit prima dată în scrierile doamnei Mihaela Miroiu. De la dânsa l-am împrumutat.
Dragă cititor/prieten /amic /cunoștință /extraterestru sau ce-oi fi tu,
Simt nevoia să explic puțin țăcăneala asta care m-a apucat de a scrie, a face un blog și acum o pagina pe Facebook. Nu, nu vine dintr-o dorință de a-mi da importanța sau a face pe deșteapta pe net. Nu mă consider vreun geniu neînțeles, ba din contra. Cred că, dacă dețineam eu cea mai dezvoltată formă de inteligentă de pe pământ, omenirea ar fi fost în mare bucluc. Probabil ne-am fi oprit cu evoluția undeva pe la pictatul mamuților prin peșteri și nici la asta nu aș fi excelat. Am vrut să lămuresc acest aspect deoarece am observat anumite reacții de-a lungul timpului legate de acțiunile mele – ochi dați peste cap încărcați de „se crede și asta vreo mare bloggeriță deodată”. Absolut deloc. O oarecare relație cu scrisul am avut-o de mica, de fapt, crescând, mi-am dorit enorm două lucruri să fac în viață: să predau și să scriu. Mă jucam adesea de-a „profa”, prin generală ajutam prietene cu învățatul, apoi am mai exersat pe nepoate sau copiii vecinilor și, în rest, scriam în jurnal sau compuneam un fel de povestiri. Neavând încredere în mine când venea vorba de scris, m-am dedicat primului vis, iar celelalte „porniri” mi le-am reprimat. Mi-era rușine să și aspir la a deveni scriitoare, deci o încercare ieșea total din discuție. Am considerat mereu autorii de orice natura ca fiind oameni cu adevărat excepționali ori geniali, iar cum eu nu m-am văzut ca fiind nici una, nici alta, doar o fată normală, am lăsat-o baltă. Însă o voce mică, sugrumată și sfioasă nu mi-a dat pace. Se chinuia din când în când să mă convingă. O aud si acum: „Hai, Andra, fă-o!”.
Toată nebunia a început acum câțiva ani când m-am decis să o ascult și să săvârșesc un soi de experiment personal, mai exact să dau curs voinței mele de a-mi înfrunta una dintre cele mai mari frici, adică să expun public ce simt, gândesc sau compun. Am decis să postez pe Facebook un articol conceput după o ieșire cu o prietena în care am împărtășit fel de fel de păreri, trăiri, dileme, experiențe, genul de discuție deschisă și vulnerabilă purtată la ore târzii ale nopții și în urma căreia m-am simțit inspirată. Întotdeauna mă simt inspirată când mă aflu în compania unor oameni mișto sau citesc despre ei. La câteva minute după ce am publicat m-a lovit o panica cumplită, îmi crescuse pulsul de-mi simțeam inima duduind în gât, mă luase amețeala, transpiratul, mi se făcuse efectiv rău. Gândeam numai: „Doamne, ce am făcut! Nu sunt întreagă la cap!” și eram gata, gata să-l șterg, dar lumea deja începuse să reacționeze. „Prea târziu, tembelo.” mi-am zis. Însă, spre surprinderea mea, reacțiile au fost chiar favorabile ceea ce mi-a adus multa bucurie și curajul de a continua. În perioada următoare am mai scris câteva articole, traficul pe blog începuse să crească considerabil cu fiecare share, like, comment etc. Cu toate acestea, nu m-am așteptat la aceste rezultate și bănuiesc că asta m-a speriat enorm de am întâmpinat apoi un blocaj. După o pauză destul de mare, încurajată de apropiați, cunoscuți care mă mai citeau și după participarea la un curs de scriere creativă a Melaniei Kaitor – unde am cunoscut alți oameni faini, pasionați de scris- mi-am zis că trebuie să reiau. Totuși, argumentul care m-a ajutat cel mai tare să-mi fac din nou curaj să mai bat câmpii pe rețelele de socializare a fost că îmi doresc să fiu autentică. Ce vreau să spun cu asta? Eu sunt genul de persoană care încurajează pe oricine să-și urmeze visurile, să-și descopere talentele, să trăiască cu pasiune în suflet si asta la orice vârstă. N-aș mai fi putut pretinde asta de la cei din jur dacă eu alegeam să nu fac nimic în privință dorințelor mele. Ce se va întâmpla mai departe nu am de unde să știu. Poate va rămâne la nivel de hobby, poate mă vă purta spre noi orizonturi, nu asta e important, ci faptul că nu voi fi nevoită să mărturisesc că nu am încercat și voi fi mai încrezătoare când îndemn pe alții să facă la fel.
P.S. Pe această cale vreau să le mulțumesc tuturor celor care m-au împins de la spate, care susțin că văd un potențial și m-au încurajat (ori mă încurajează constant) în aceasta direcție. Înconjurați-vă cu astfel de oameni, sunt cei care o să vă facă viața mai frumoasă și vă ajută să vă depășiți limitele. You are awesome! Sper că vă știți care sunteți aceia. Love yaaa!
roanoptii 