Nu știu exact cum percep sau gândesc alții despre situația din Belarus, însă eu una sunt dată peste cap. Simt că trebuie să fac ceva, oricât de mic, altfel o să-mi explodeze o venă curând. Pur și simplu nu pot rămâne indiferentă în fața opresiunii. Astăzi, m-am tot uitat dacă există vreo mișcare la Ambasada Belarusului din București sau urmează vreuna, așa cum am văzut că s-a întâmplat în Chișinău unde oamenii și-au arătat solidaritatea. Eram deja la volan acum dacă se organiza ceva, dar, probabil, din cauza pandemiei, lumea este reticentă să se adune în stradă. Sunt convinsă că nu aș fi singura care ar dori să le transmită cumva belarușilor că suntem alături de ei. Să nu uităm nicio clipă cum mișcarea românilor anticorupție a fost aplaudată și susținută atât în presa internațională, cât și de cetățenii altor țări, care au protestat alături de noi. Cum cred cu tărie că niciun gest nu este prea mic ca să conteze, am zis măcar să scriu despre asta.
Mă încearcă două sentimente: de profundă admirație pentru curajul, creativitatea și perseverența de care a dat dovadă poporul belarus când a întâmpinat obstacole, nedreptăți sau violență sălbatică și de groază la gândul ororilor la care sunt supuși cei care îndrăznesc să se răzvrătească. Inițial, mi-a atras atenția povestea incredibilă a Svetlanei Tihanovskaia, tot parcursul ei de la o femeie obișnuită, simplă – mamă, soție, profesoară, secretară – la lidera ce s-a opus dictaturii lui Lukashenco, inspirând mii de belaruși și devenind, astfel, un simbol al speranței, al dreptății și al libertății. Apoi, am fost puternic impresionată de faptul că belarușii nu s-au lăsat descurajați sau intimidați nici de măsluirea alegerilor, alungarea forțată a Svetlanei în Lituania, întreruperea internetului de către guvern, bătăilor crunte, arestărilor în masă și nici măcar în fața torturărilor. Ba din contră, încearcă să câștige lupta protestând într-o maniera pașnică, apelând la tot felul de tactici nonviolente: scandează de la balcoane ori sting, apoi aprind luminile în case, claxonează din mașini, muzicieni cantă pe stradă, actori se înregistrează denunțând agresivitatea poliției, se oferă flori, pupici sau îmbrățișări polițiștilor care renunță să apeleze la brutalitate și se alătură mișcării de rezistență etc. Este absolut uimitor ce se întâmplă acolo și cum din ce în ce mai mulți oameni aderă la cauză. Astăzi, eforturile lor au dat roade. Protestatarii arestați au fost eliberați. În plus, au fost trimiși miniștri să își ceară scuze pentru „abuzurile izolate”. Belarușii nu se mulțumesc cu atât și nici nu dau semne că se vor da bătuți prea curând.
Când citești prima dată despre toată tevatura aceasta, ai tendința să o tratezi cu superficialitate pentru că pare ruptă din ziarele și știrile secolului trecut. Cine crede că în zilele noastre suntem întru totul liberi se înșală amarnic, însă aș vrea să învățam și noi, românii, ceva din toată tragedia aceasta. Cel mai important de reținut este, cred, că Svetlana a demontat mitul conform căruia dacă ești un om de rând n-ai puterea să schimbi ceva în lumea asta. Pe urmă, belarușii ne-au arătat încă o dată, așa cum a făcut-o de-a lungul timpului și istoria, că daca suntem uniți putem obține schimbari, indiferent câtă vreme durează asta. Nu în ultimul rând, ar trebui să însușim credința că în fața terorii, niciodată, dar absolut niciodată, nu trebuie să rămâi nepăsător și rece.
roanoptii 
Lasă un răspuns