Meniu Acasă

Cum schimbăm lumea?


            Anul trecut, pe 20 septembrie, îmi luam o parte din familie și porneam spre București pentru a merge la un protest împotriva schimbărilor climatice, cel inspirat de Greta Thunberg. Îmi doream foarte tare să iau parte la eveniment deoarece este o mișcare în care cred cu tărie și m-am bucurat nespus că s-a organizat și în România.

– Ce te tot duci, Andra, la protestele astea? Chiar crezi că tu și încă câțiva amețiți veți schimba ceva? Îți spun eu…Nu veți schimba nimic.

Așa simt câte unii să îmi zică când văd că am participat la X eveniment sau dacă în cursul vreunei discuții am pomenit că am fost la mișcarea Y. Trebuie să recunosc că mă întristează nespus această resemnare. Nu îi condamn. Românii sunt sătui de promisiuni goale, de decade în care parcă ne învârtim într-un cerc vicios. Într-o țară în care încă predomină nesimțirea, nepotismul, pilele, incompetența, educația de slabă calitate, este ușor să ne simțim ca niste Sisifi bezmetici ce împingem poveri pe culmi mai înalte decât Everest. Am trecut și eu prin această etapă în care eram Gigica contra, în care mi se părea zadarnică orice inițiativă, însă, dacă aș mai fi continuat mult pe această cale, cred că aș fi găsit din ce în ce mai puține motive să mă dau jos din pat dimineața. Merită oare să trăiești o viață lipsită de speranță, în care totul pare pierdut înainte de a fi căutat, orice lupta înfrântă înainte de a suna din corn, în care renunțăm chiar înainte să încercăm? De ce să ne grăbim, atunci când viață ne aruncă într-o mare de întuneric, să ne dăm bătuți? Plecăm capul spre pământ în loc să ridicăm privirea mai degrabă către stele, acele frânturi de lumină care străpung întunericul și care, astfel, ne-ar putea ghida.

             Am observat că oamenii au tendința să creadă că dacă nu ești vizionar sau ocupi vreo funcție importantă nu poți să aduci vreo schimbare reală, de impact în zilele noastre. Însă, ceea ce cred că le scapă din vedere acestora este faptul că vizionarii nu se nasc, ci devin. Ei se formează. În opinia mea, nu este nevoie să fii Gandhi ca să poți face ceva benefic în jurul tău. Într-adevăr, personalități precum Martin Luther King, Maica Theresa, Maya Angelou, Nelson Mandela etc sunt rari, unul la un million, dar, când luăm în calcul ideea de schimbare, trebuie să realizăm că ei sunt volanul unui vehicul, iar poporul este motorul. Ei ne arată cert direcția, ne cârmuiesc pe calea cea bună, dar puterea, puterea stă în oamenii de rând. Oamenii obișnuiți sunt, de fapt, cei care pun cu adevărat roțile în mișcare. De aceea, de fiecare dată când alegi să te faci auzit, când alegi să nu rămâi indiferent în fața unei nedreptăți, când alegi să iei decizii pentru că așa este corect ori politicos, nu pentru că așa face o majoritate, când alegi să-ți pese, când cauți să judeci mai puțin, dar să înțelegi mai mult, când ai curaj să porți discuțiile incomode, să fii contra curentului, să aperi integritatea, ori de câte ori reușești să pui pauză vieții pe care ești forțat să o duci robotizat și dedici, măcar puțin, din timpul tău unei cauze altruiste – fie că ajuți un animal, un vecin, că te apleci să arunci un gunoi care nu este al tău, că spui mulțumesc sau îmi pare rău, că mergi la vot, că sădești în alte persoane credința că și ei pot, că efortul lor, oricât de mic, contează…ei bine, uite așa schimbi lumea. Să nu subestimăm niciodată puterea acțiunilor mărunte. În timp, ele sunt cele care adunate aduc rezultatele mărețe. Suntem spălați pe creier să ne considerăm prea mici, prea lipsiți de putere de influență să putem face ceva semnificativ, însă lumea se modifica neîncetat, se schimba chiar în secunda asta, cu fiecare gest pe care îl facem, cu fiecare vorbă pe care o articulăm, cu fiecare gând pe care-l gândim. Asigura-te că ele sunt bune, doar așa schimbarea va fi în bine. Fii blând! Citește! Educa-ți bunacuviință! Denunță răutatea, mitocănia sau injustiția!

                Nu demult, am găsit în casa părinților mei niște jurnale d-ale mele din generală și, printre tot felul de chestii debitate despre cum era viața mea pe atunci, am dat peste un pasaj în care mărturiseam că aș vrea să schimb lumea, aș dori să o fac mai bună. Totuși, crescând, și eu am ajuns să mă simt adesea neputinciosă, să cred că trebuie să fii cel puțin genial ca să poți face ceva de valoare în era noastră. Când te întâlnești des cu „capul plecat sabia nu-l taie”, când în scoală se pune accept mai mult pe note decât pe bunul simț și empatie, iar în societate mai mult pe ce deții decât cu ce contribui, uiți repede că, de fapt, ceea ce transformă cu adevărat universul în care trăim este bunătatea. Dacă arunci o privire critică în trecut, ai să te convingi repede de acest aspect. Or fi modernizat geniile lumea materială, tehnologia, ne-au explicat ei cum funcționează lucrurile, însă adevărații aducători de schimbare au fost cei care au avut curajul să fie buni, să iubească, chiar și când nu era mare lucru de iubit, să vorbească în numele dreptății, a corectitudinii. Bunătatea este cea mai puternică armă a omului, cea care ne deosebește cu adevărat de animale. Așadar, dacă vrei o lume mai bună, fă bine, gândește frumos, iubește-ți familia, prietenii, îndrăgește viață, animalele, pământul, iubește-te pe tine, căci numai iubind se trezește în sinele nostru nevoia de a proteja, de a ajuta, de a ierta, de a îmbunătăți.

                 De-a lungul istoriei, nu realiștii au adus progresul. Nu. Realiștii acceptă situațiile așa cum sunt, nu cum ar putea fi. Avem nevoie de realiști deoarece ei sunt cei care denunță problemele, spun lucrurilor pe nume, știu cauzele, observă hibele și neregulile. Cu toate acestea, idealiștii sunt cei care au ascultat ce-au avut de spus realiștii, dar, în loc să vadă doar problemele, au ales să pună accent pe soluții, au îndrăznit să vizualizeze o lume mai bună, mai echitabilă, mai justă. Ei sunt cei care au curajul să viseze cu ochii deschiși și să facă ceva în direcția idealului închipuit. Au făcut asta chiar și cu riscul de a da greș sau știind că șansele pe care le aveau să obțină transformarea erau minuscule, însă au ales orbește să nu renunțe. Când în discuții mai prezint un discurs asemănător, mai primesc și replica:

– Ei, ce să îți povestesc, ai fost și tu la două, trei proteste și acum dai lecții altora. Știi ceva, schimbă tu lumea și lasă-mă pe mine să fiu ignorant.

Chiar și după astfel de reacții, mă încăpățânez de fiecare dată să nu cedez în fața pesimismului. Înțeleg că atitudinea asta refractară vine tot dintr-un sentiment de neputință. Persoanele care răspund așa sunt cei cărora le este mai simplu să-și justifice neimplicarea prin tot felul de scuze și țin neapărat să îmi arate că nu sunt cu nimic mai brează decât restul. Poate că nu sunt, poate n-am reușit să schimb mare lucru pentru omenire și sunt convinsă că există oameni mult mai dăruiți, mai activi, mai inteligenți, mai altruiști decât mine. Însă, știu sigur că după ce am participat la protestul de care vă spuneam la începutul articolului, pentru o persoană cel puțin, adică nepoata mea, am reușit să schimb ceva. I-am sădit niste speranță în suflet. Probabil sună insignifiant, dar totul depinde de cum alegi să privești lucrurile. Sunt convinsă că i-am mai întărit încrederea că vocea ei contează, că părerile și convingerile ei sunt importante și merită toată atenția. Poate eu am reușit doar pentru ea să produc un minimum de impact, dar, cine știe, ea poate va reuși să influențeze alți doi, trei inși, care la rândul lor vor influența alți cinci și aceia cinci încă zece. Cam așa se schimbă mentalitățile de la o generație la alta.

              Englezii au o vorbă: „Roma n-a fost construită într-o zi”, nici toate de care ne bucurăm în secolul acesta nu au fost obținute peste noapte. Sunt schimbări ce au loc imediat, însă altele cer timp. Marele meu noroc și privilegiu este că lucrez cu copii și nu pot decât să sper că puterea mea de influență nu se va opri doar la nepoatele mele, căci mă străduiesc, uneori mai stângaci, alteori mai inspirat, pe lângă ceea ce le predau, să îi determin să devină cetățeni activi și implicați pe viitor. Dar mai întâi am început schimbându-mă pe mine, cu pasi mici, atât cât mi-a permis timpul, sufletul, creierul. 

Categorii:Cugetări și versuri

andraracovita

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat: