Astăzi este ziua internațională a cărților și a drepturilor de autor, iar cu această ocazie m-am gândit să întocmesc o listă de cărți pe care după ce le-am citit n-am mai fost niciodată la fel. Ce a ieșit a fost surprinzător chiar și pentru mine căci n-am ales titluri neapărat populare sau care am crezut că vor da bine, ci lecturi ce au avut cu adevărat un impact asupra mea sau care mi-au schimbat cumva cursul vieții. După o călătorie prin Tărâmul Amintirilor, iată ce a ieșit:
1. Harry Potter de Joanne K. Rowling
Trebuie să mărturisesc că nu am fost neapărat o cititoare înfocată de la o vârstă fragedă. Le-o spun adesea și elevilor mei, argumentând că de aceea nu cred să fie vreodata prea târziu pentru a te apuca. Nu spun că nu am citit în copilărie, din contră, însă nu consider că am fost un șoarece de bibliotecă care, cu vreo lanternă pe sub pătură, nu dormea nopțile pentru a termina un capitol nou. Cel puțin nu o vreme, asta a venit ceva mai târziu. În schimb, citeam multe povești ca cele ale lui H. Ch. Anderson, basme sau romane cu și despre animale precum Frumusețea Neagră de Anna Sewell sau Colț Alb a lui Jack London. În rest, fiind o elevă destul de conștiincioasă, lecturam ce ne mai cereau pe la școală, dar nu-mi făcea vreo deosebită plăcere pentru că nu mă atrăgeau de cele mai multe ori subiectele textelor.
Totul s-a schimbat undeva prin clasa a -VII-a. O problemă gravă de sănătate m-a ținut departe de școală, de prieteni și mai mult prin spitale sau acasă. Am pierdut tot semestrul I. Îmi amintesc că riscam să repet anul din cauza perioadei lungi în care absentasem, iar cum această posibilitate mă îngrozea am decis, printre altele, să mă apuc de citit suplimentar dintr-o listă dată de profesoara mea de Limbă și Literatură Română. Dintre lecturile propuse, cea care m-a atras cel mai tare a fost volumul I din Harry Potter și trebuie să recunosc, având acum în gând multă recunoștință pentru inspirația profesoarei mele, că a fost ceea ce m-a salvat în momentul acela sumbru din viața mea. De ce spun asta? Imaginați-vă că, deși anumiți doctori din Constanța, care au decoperit că am Citomegalovirus, au decis să mă trimită de urgență la București pentru că nu răspundeam la tratamentul prescris. Acolo, am stat în jur de două săptămâni internată la infecțioase. M-a marcat acea experiență deși atât doctorii, cât și asistentele au fost remarcabili/e. Totuși, vedeam zilnic oameni foarte bolnavi, unii chiar nu scăpau cu viață , așa cum mi-a fost dat într-o zi să văd, împins pe o targă, un tânăr care murise de meningită.
Atmosfera deprimantă din spital, mâncarea fără gust, analize peste analize, perfuzii peste perfuzii și toată incertitudinea legată de diagnosticul ce mi-a fost dat m-au afectat cumplit. Probabil de aceea sunt atât de îngrozită până și în ziua de astăzi de spitale. Din cauza virusului făcusem hepatită, îmi afectase fierea, dar și vederea – îmi provocase o retinită – doctorii i-au spus mamei că am scăpat că prin urechile acului fără să orbesc. În tot acest timp, eu eram foarte sigură că aveam ceva incurabil și că toată lumea nu dorește să îmi spună că probabil urma să mor. Îmi amintesc perfect când am întrebat-o pe mama dacă nu cumva am SIDA, dar nu vrea să recunoască. După cum bine observați, n-am plecat pe lumea ailaltă, ci într-o altă, cea a imaginației pentru că ceea ce mi-a ajutat moralul a fost cititul, dar nu orice fel de citit, ci răsfoitul cărții potrivite la momentul și mai potrivit. Atunci am înțeles cu adevărat ce înseamnă și ce putere are o carte bună. A fost evadarea de care aveam nevoie, o poveste cu adevărat magică care mă ținea trează până târziu, visând la momentul în care avea să apară o bufniță la geamul spitalului cu o scrisoare în cioc ce mă anunța că sunt așteptată la Hogwards. Nici asta nu s-a întâmplat, însă important este că am plecat de acolo vie și cu o nouă dragoste pentru cărți.
În consecință, sunt de părere că nu există copii sau chiar adulți cărora să nu le placă cititul, ci doar persoane care n-au avut încă norocul să găsească cartea care să le deschidă apetitul pentru lectură și tot ce are ea de oferit.
2. Biblia
Nu știe multă lume lucru acesta despre mine, însă am avut o perioadă în copilărie în care debordam de pioșenie și aș fi putut da lejer lecții multor mămăițe smerite la acest capitol „în numele Tatălui, și-al Fiului, și-al Sfântului Duh”. Aveam un comportament exemplar în biserică, unde mă duceam adeseori de bunăvoie și nesilită de nimeni. Pupam icoane, mă împărtășeam si nu uitam să-mi reînnoiesc stocul de pască sau apă sființită. Acasă nu exista să-mi încep ziua fără să spun mai întâi „Înger, îngerașul meu” urmat de niște mătănii făcute atât de conștiincios încât ai fi zis că aveam sfinte moaștela capul patului. Pe hol îmi improvizasem chiar și propriul altar, adică un perete plin de icoane, iar la baza lor lumânări, pasca cea de toate zilele, salcia și apa sfințită. N-aș fi pornit spre scoală fără să-mi îndes mai întâi degetul în apa aceea pe care apoi îl treceam îndată pe frunte într-un semn al crucii. Aveam și eu materii unde nu-mi strica puțină intervenție divină. Noaptea, pupam iar podeaua cu pietate și înainte să adorm îmi spuneam „Tatăl nostru”. În clasa I l-am iubit pe „domnul de religie”, la care luam mereu note bune – îmi plăceau orele sale. Mai târziu, mă mândream cu faptul că știam „Crezul” pe de rost, fără să mă încurc vreun pic.
Prima dată când le-am mărturisit asta prietenelor mele apropiate au bufnit în râs isteric presupunând că mă țin de șotii. Nu le-a venit a crede. Acest lucru se datora, probabil, amintirilor pe care le aveau cu mine din liceu de la orele de religie. Se întâmpla să devin adesea teroarea profesorului, deci persona non grata. Reușeam să-l înfurii până ce venele de pe gât îi deveneau proeminente și asta pentru că-l contraziceam ori de câte ori ne prezenta așa-zisele pilde ce nu aveau, în opinia mea, vreo legătură cu ceea ce ar trebui să însemne sau să fie credința în Dumnezeu.
Revenind la ritualurile din copilărie, toată perioada evlavioasă s-a încheiat odată ce am terminat de citit o bună parte din Vechiul Testament. Din păcate, nu a avut efectul dorit. Capitol după capitol, nu mi s-a părut că citesc altceva decât o colecție de povestiri fără sens, ce au dat naștere doar multor întrebări. Astfel, mi-am luat adio de la a crede și nu cerceta și am început în schimb să caut răspunsuri în istorie, cu ajutorul căreia am aflat că pe cât de necesară ne-a fost credința, pe atât de mult rău s-a săvârșit în numele ei. Cu toate că acest lucru m-a determinat cu timpul să mă orientez mai putin spre biserică și mai mult spre fapte sau știință, nu am renunțat să cred că Dumnezeu există. Am considerat că, până vor apărea dovezi concrete ce dovedesc inexistența Sa, să merg pe mâna lui Pascal și să-i accept pariul. Așadar, mi-am format o concepție religioasă proprie în care am ales să cred că divinitatea este pretutindeni, iar cel mai bine aș putea să o cinstesc încercând să fiu un om bun. În plus, am păstrat ritualul de a-mi spune în fiecare noapte „Tatăl nostru”, în gând, pentru că altfel nu aș putea să adorm. Totodată, îmi amintește de momentele în care, copil fiind, înainte de somn, mama obișnuia să vină în camera mea, îmi făcea o cruce, iar apoi mă pupa de noapte bună. Un gest simplu în urma căruia mă simțeam iubită și protejată, atât de ea, cât și de cineva acolo sus.
– Restul articolului in zilele următoare –
roanoptii 
Lasă un răspuns