Dragă cititor/prieten /amic /cunoștință /extraterestru sau ce-oi fi tu,

Simt nevoia să explic puțin țăcăneala asta care m-a apucat de a scrie, a face un blog și acum o pagina pe Facebook. Nu, nu vine dintr-o dorință de a-mi da importanța sau a face pe deșteapta pe net. Nu mă consider vreun geniu neînțeles, ba din contra. Cred că, dacă dețineam eu cea mai dezvoltată formă de inteligentă de pe pământ, omenirea ar fi fost în mare bucluc. Probabil ne-am fi oprit cu evoluția undeva pe la pictatul mamuților prin peșteri și nici la asta nu aș fi excelat. Am vrut să lămuresc acest aspect deoarece am observat anumite reacții de-a lungul timpului legate de acțiunile mele – ochi dați peste cap încărcați de „se crede și asta vreo mare bloggeriță deodată”. Absolut deloc. O oarecare relație cu scrisul am avut-o de mica, de fapt, crescând, mi-am dorit enorm două lucruri să fac în viață: să predau și să scriu. Mă jucam adesea de-a „profa”, prin generală ajutam prietene cu învățatul, apoi am mai exersat pe nepoate sau copiii vecinilor și, în rest, scriam în jurnal sau compuneam un fel de povestiri. Neavând încredere în mine când venea vorba de scris, m-am dedicat primului vis, iar celelalte „porniri” mi le-am reprimat. Mi-era rușine să și aspir la a deveni scriitoare, deci o încercare ieșea total din discuție. Am considerat mereu autorii de orice natura ca fiind oameni cu adevărat excepționali ori geniali, iar cum eu nu m-am văzut ca fiind nici una, nici alta, doar o fată normală, am lăsat-o baltă. Însă o voce mică, sugrumată și sfioasă nu mi-a dat pace. Se chinuia din când în când să mă convingă. O aud si acum: „Hai, Andra, fă-o!”.

                  Toată nebunia a început acum câțiva ani când m-am decis să o ascult și să săvârșesc un soi de experiment personal, mai exact să dau curs voinței mele de a-mi înfrunta una dintre cele mai mari frici, adică să expun public ce simt, gândesc sau compun. Am decis să postez pe Facebook un articol conceput după o ieșire cu o prietena în care am împărtășit fel de fel de păreri, trăiri, dileme, experiențe, genul de discuție deschisă și vulnerabilă purtată la ore târzii ale nopții și în urma căreia m-am simțit inspirată. Întotdeauna mă simt inspirată când mă aflu în compania unor oameni mișto sau citesc despre ei. La câteva minute după ce am publicat m-a lovit o panica cumplită, îmi crescuse pulsul de-mi simțeam inima duduind în gât, mă luase amețeala, transpiratul, mi se făcuse efectiv rău. Gândeam numai: „Doamne, ce am făcut! Nu sunt întreagă la cap!” și eram gata, gata să-l șterg, dar lumea deja începuse să reacționeze. „Prea târziu, tembelo.” mi-am zis. Însă, spre surprinderea mea, reacțiile au fost chiar favorabile ceea ce mi-a adus multa bucurie și curajul de a continua. În perioada următoare am mai scris câteva articole, traficul pe blog începuse să crească considerabil cu fiecare share, like, comment etc. Cu toate acestea, nu m-am așteptat la aceste rezultate și bănuiesc că asta m-a speriat enorm de am întâmpinat apoi un blocaj. După o pauză destul de mare, încurajată de apropiați, cunoscuți care mă mai citeau și după participarea la un curs de scriere creativă a Melaniei Kaitor – unde am cunoscut alți oameni faini, pasionați de scris- mi-am zis că trebuie să reiau. Totuși, argumentul care m-a ajutat cel mai tare să-mi fac din nou curaj să mai bat câmpii pe rețelele de socializare a fost că îmi doresc să fiu autentică. Ce vreau să spun cu asta? Eu sunt genul de persoană care încurajează pe oricine să-și urmeze visurile, să-și descopere talentele, să trăiască cu pasiune în suflet si asta la orice vârstă. N-aș mai fi putut pretinde asta de la cei din jur dacă eu alegeam să nu fac nimic în privință dorințelor mele. Ce se va întâmpla mai departe nu am de unde să știu. Poate va rămâne la nivel de hobby, poate mă vă purta spre noi orizonturi, nu asta e important, ci faptul că nu voi fi nevoită să mărturisesc că nu am încercat și voi fi mai încrezătoare când îndemn pe alții să facă la fel.

P.S. Pe această cale vreau să le mulțumesc tuturor celor care m-au împins de la spate, care susțin că văd un potențial și m-au încurajat (ori mă încurajează constant) în aceasta direcție. Înconjurați-vă cu astfel de oameni, sunt cei care o să vă facă viața mai frumoasă și vă ajută să vă depășiți limitele. You are awesome! Sper că vă știți care sunteți aceia. Love yaaa!

         „-Andra, nu vreau să te jignesc, dar ești o feministă!”

Îmi zicea cu severitate nu acum multă vreme un prieten în timpul unei discuții însuflețite. Auăleu! Panică, panică, panică! Deja îmi înghițeam cuvintele, simțeam cum îmi crește pulsul și începe să-mi ia foc capul de rușine și nervi în același timp. În mintea mea se derulau idei și conspirații despre cum – Doamne, iartă-mă! –  să-l conving pe X-ulescu că dacă îmi susțin cu patos părerile, am fost lăsată de mică de părinți să spun ce gândesc, ce simt, și s-a luat în calcul ce debitam, că am avut un frate mai mare care m-a învățat să mă apăr, să fac față unor discuții aprinse, să nu mă las manipulată (chiar dacă nu mi-a reușit mereu) și astfel să fiu francă, spirituală în dezbateri, nu înseamnă că vreau să mă transform în văduva neagră și să devorez bărbații. Credeam în ce spuneam și asta mă făcea să fiu pătimașă.

                     Mi s-a spus des „feministă” și niciodată ca un compliment, deși nu m-am autoproclamat, nu consideram că am făcut ceva în mod special să merit această eticheta. Când am aflat despre mișcarea feministă, mă gândeam doar unde semnez să ader și eu. Mi se părea ceva uluitor, demn de mândrie, aspiram în secret să devin și eu la fel de curajoasă ca acele femei care s-au răsculat și și-au cerut drepturile pentru a mă bucură eu de ele acum. Așadar, cum putea să mă jignească? Însă am descoperit rapid că a fi feministă a devenit cumva sinonim cu aversiunea față de bărbați, iar eu nu uram bărbații, chiar dacă am avut parte de anumite comportamente neplăcute din partea lor crescând și devenind femeie. Nu știam cum să-i conving de contrariu, că dacă au fost și sunt unele femei care au dus totul la extremă, nu înseamnă că toate sunt așa. Pentru mulți feministele erau și încă sunt considerate niște frustrate care, în opinia lor, din cauza că sunt urâte sau prea masculine au pică pe bărbați și vor să-i linșeze. Nimic mai  neadevărat.

                  M-am întrebat adesea eu de ce nu mă ofensăm sau mă simțeam anulată, castrată în deliberările cu bărbații atunci când și ei la rândul lor își susțineau cu tărie convingerile. La fel mă întrebăm  dacă ei își fac probleme, așa cum îmi făceam eu, atunci când discutau înflăcărat, că îmi pot răni „feminitatea” pentru că ridicau tonul sau mă întrerupeau ireverențios. De ce când un bărbat contrazice un alt bărbat sau îi tăie vorba se numește discuție, dar când o femeie face la fel se numește emasculare? Să spui că un bărbat este emasculat atunci când este contrazis, întrerupt, închis în urmă unui argument, când i se răspunde agresiv, nervos chiar, înseamnă să susții că doar bărbații prin natura lor pot fi așa, când de fapt sunt stări la fel de normale, naturale și la femei. Înseamnă să așezăm din nou bărbații și femeile la poli opuși și apoi să le cerem mereu femeilor să se facă mici pentru a nu răni orgoliul bărbaților. Bărbaților le inducem ideea că e greșit sau te face slab să lași de la sine și că pentru a fi mascul adevărat trebuie să ai mereu ultimul cuvânt, deci e un semn de slăbiciune să dai dreptate sau să tratezi femeile ca un om care poate să se enerveze, să se aprindă, să se încăpățâneze sau să fie chiar mai informată, citită, în temă decât tine într-un domeniu sau subiect.

                    Iată cum învățăm femeile să fie false, să pretindă lucruri neadevărate despre propria persoană, să-și reprime anumite nevoi și trăiri. Este imposibil să nu se trezească careva să critice o femeie care afirmă că nu îi place să gătească, că o plictisesc treburile domestice, că nu are scop unic în viață să se mărite, să aibă copii, să poarte fuste, să fie obiect sexual sau nu doresc să se păstresze cât mai pure până se mărită. Am auzit o grămadă de bărbați, dar, mult mai trist, și femei care susțineau că cele care au peste 4, 5 parteneri sunt „ușoare”. Mi se pare oribil deoarece afirmațiile acestea creează niște standarde imposibil de îndeplinit: să fie deștepte, dar nu prea deștepte, să fie inocente, dar nu naive, să fie gospodine, dar să aibă și altceva în cap decât scamele care se adună pe covor, să aibă experiență sexuală, dar nu prea multă, să aibă grijă de cum arată, dar să fie și independente, să fie mame, dar să nu se piardă în rolul ăsta și pot continua încă 3 pagini.

                 Oricum, multă vreme am fugit de această titulatură și m-am trezit adesea micindu-mă ca nu cumva să jignesc egoul cuiva sau ,mai rău, să se creadă despre mine că, în secret, vreau să duc genul masculin la extincție. Am simțit adesea că simpla mea existență, firea mea ar fi un atac asupra bărbaților de pretutindeni. Frate-meu mai râdea de mine că sperii bărbații și-mi zicea că o să crap singură, căci bărbaților nu prea le plac femeile pe care nu le pot controla, domina. Mult timp am luat de bun asta, deși în sufletul meu mă durea. Cum puteam să fac să mi se permită existența fără să mai fie o amenințare? De ce trebuie să vorbim în iubire sau relații heterosexuale de orice fel despre dominare, de parcă partenerul de viață, de distracție, de cafea etc este un sclav ce trebuie ținut din scurt. Nu înțelegeam de ce faptul că ai abilități și defecte trebuie neapărat să fie un afront pentru cineva. După ani, mi-a trecut, am învățat să mă accept mai mult așa cum sunt, să fiu mai puțin în defensivă, iar pentru faptul că am speriat unii bărbați, astăzi, îmi mulțumesc, căci știu că i-am pus pe fugă pe cei care chiar nu erau pentru mine și sunt recunoscătoare pentru cei care au rămas, care mi-au arătat că se poate și altfel, care m-au făcut să mă simt că nu trebuie să schimb nici măcar un fir de păr din cap dacă nu doresc pentru a fi acceptată, iubită, respectată. Să mi se permită să fiu eu, cu bune și rele, este probabil unul dintre cele mai prețioase daruri care mi-au fost oferite de bărbații din viață mea. Aici mă refer atât la cei din familie, cât și la iubiți, prieteni, iar, în prezent, de logodnicul meu care văd că mă suportă eroic.

                 Anul ăsta, pentru prima dată, am ales când mi-a mai zis o cunoștință „Andra, ești o feministă.” să îi mulțumesc pentru compliment, chiar dacă nu era, deoarece am decis să-l asociez cu varianta mea de feminism care nu exclude bărbații, nu îi urăște și consideră că împreună putem lupta pentru o lume mai bună, mai corectă, mai tolerantă.

             Peste asta am dat astăzi pe The Idealist scroll-ând puțin pe Facebook și m-a amuzat teribil deoarece mi-a amintit de o perioadă foarte „interesantă” din viața mea.

             Ei bine, dacă împărțim tradițional timpul în î.Hr. (înainte de Hristos) și d.Hr. (după Hristos), unii își împart viața în două în funcție de anumite evenimente care i-au marcat sau le-a schimbat viața într-un mod bun sau, de ce nu, în rău: viața înainte și după un examen important, sau înainte și după căsătorie, ori înainte și după copil, înainte și după persoana pe care o considera marea iubire, dar care le-a călcat inima in picioare, după asta pentru unii viața a fost o vreme înainte și după Jack (or you name it), sau, ca să fie actual, viața înainte și după Covid-19, iar lista poate continua la nesfârșit. Eu, până la vârsta de 31 de ani, am ales să îmi împart viața înainte și după ce mi s-a măritat prima prietenă (Textul are și accente de pamflet, așa că citiți-l ca atare. Nu luați tot literalmente). Îmi amintesc și acum, făcând parte dintr-o gașcă destul de mare de fete-prietene, că ne-am bucurat pentru ei, erau tineri, frumoși, iar pentru mine a fost mereu un act de care m-am agățat cu speranță pentru că mă făcea să cred din nou în puterea iubirii. Îmi amintesc că în ziua nunții lor, la biserică am plâns (și nu a fost singura la care am făcut asta), căci m-a emoționat momentul. Ce să fac dacă sunt o romantică incurabilă. Desigur că viața și-a urmat cursul firesc și ușor, ușor și-au făcut și alții curaj să pornească în această nouă etapă. Nimic mai frumos, însă, în naivitatea mea, nu am bănuit nicio clipă ce va însemna asta pentru mine. Mă gândeam că totul se va rezuma la petrecerea burlăcițelor, la a-ți găsi o ținută elegantă și la seara nunții propriu-zisă. Nu era mereu ușor. Uneori eram strâmtorată cu banii, alteori mi se părea mai accesibil să ajung astronaut la NASA decât să găsesc o rochie frumoasă la prețuri decente sau să rezist mai bine de 12 ore pe tocuri într-o zi caniculară, însă am considerat că marele stres era al mirilor care se ocupau de organizare și se dădeau peste cap cu fel de fel de lucruri ca să aibă atât ei, cât și invitații lor parte de o seară faină când venea vremea. În sinea mea nu înțelegeam Grinch-ii care dădeau ochii peste cap la fiecare invitație de nuntă primită. Ce putea să nu îți placă? Nunțile au devenit repede o scuză universal valabilă și acceptabilă de a te distra (mai ales după o vârstă), un fel de noul Fratelli, ceva mai costisitor într-adevăr, dar cu mâncare, muzică, dans, voie bună, plus prilejul de a petrece o seară întreagă alături de familie și prieteni dragi. Chiar am avut parte de momente foarte mișto, în care m-am simțit foarte bine și nu mi-au stat picioarele mai deloc. Cum voiam să mă așez, hop, începea o horă mai faină ca precedenta și, ca hipnotizată, mă întorceam pe ringul de dans. Până la urmă, de câte ori poate să ți se mărite/ însoare prietenii apropiați sau o rudă la care ții, un frate/o soră etc.? (Este o întrebare retorică, nu răspundeți deoarece știu că răspunsul poate varia de la o dată la o mie, dar așa judecam eu pe atunci). Așa că mergeam pe ideea „make the most of it!”.

                Pfff, problema a venit în momentul în care am intrat într-o relație serioasă cu omul cu care urmează să mă mărit de altfel și am început să fim „bullied”, constrânși dacă vreți, în a le urma exemplul prietenilor și asta cât mai repede posibil de parcă intrasem într-un soi de maraton și ultimul care ajungea la linia de finish era parcă mai fraier sau ceva. La primele „Voi când urmați?”, „Așteptăm nerăbdători să dansăm și la nunta voastră.” Sau „Voi când aveți de gând să faceți pasul ăsta?” n-am dat importanță, răspundeam amuzați că o veni și vremea noastră, însă întrebările astea au devenit din ce in ce mai frecvente, mai intruzive și iritante. Cum mă întâlneam cu cineva cunoscut care îmi adresa astfel de întrebări deja îmi strica buna dispoziție. Gândindu-mă ca unii oameni nu mă întrebau ca să mă enerveze neapărat, am căutat fel de fel de răspunsuri care să-mi satisfacă interlocutorii, chiar am devenit creativă, dar rareori i-a mulțumit ce am avut de zis. Am încercat să le răspund sincer, mărturisindu-le că nu dispunem în momentul acela de banii necesari ca să organizăm o nuntă. Și începeau:

– Dar ce așa mari costuri ai găsit? Dai doar avansurile și restul plătești din ce aduni la nuntă.

– Nu mă simt confortabil să fac asta. Poate nu vom reuși să acoperim cheltuielile.

– Ei, te-ai găsit. Astea sunt cazuri rare, nu o să ți se întâmple taman ție.

– Îmi doresc și eu anumite lucruri la nunta mea care presupun costuri suplimentare și cum nu arde, nu văd de ce ne-am grăbi.

– Acum ai și pretenții? Asta e, faci de cât îți permiți. Te întinzi cât îți e plapuma, știi vorba aia.

Când am văzut că asta nu ține le-am replicat că momentan ne concentrăm pe a ne face un rost, a ne stabiliza cariera și apoi o să luam in considerare și „măritișul”.

– Păi, cât aveți de gând să așteptați? Timpul trece și nu iartă pe nimeni. Dacă o lălăiți așa, copil când mai faceți? La 40 de ani (de parcă nu există și oameni care fac la vârsta aia și sunt bine mersi)? O să mergeți după ei la școală și o să creadă lumea că au venit să-i ia bunicii.

Bun. Nici asta nu a ținut. Am început să fac glume zicând că ne luam când o vrea bunul Dumnezeu. Am constatat amuzată că, deodată, El nu mai era capabil de minuni și îmi spuneau rapid că asta ține de voința mea. Am trecut la următorul nivel și am zis ca e cazul să îi șochez prin a-i induce în eroare spunându-le că nouă ne este foarte bine și așa, poate nici nu o să ne luăm sau nu vom face copii. Dacă mă agasau rău, le ziceam să-l întrebe pe Ștefan, sperând că are el o replică mai bună.

            Aș putea să mai scriu o grămadă despre asta, însă aș vrea să trag o concluzie. Mi-am dat seama la un moment dat că nu aveam să găsesc vreodată un răspuns mulțumitor oricât de mult aș încerca. Am fost dezamăgită să descopăr că pentru unii nu era suficient că mă aflam într-o relație în care mă simțeam bine, mă simțeam iubită, fericită. Da, nu era totul perfect, însă perfecțiunea există doar în poze. Faptul că eram mulțumită cu ce aveam atunci nu era îndeajuns, trebuia neapărat să „intrăm în rândul lumii”, să bifăm o căsuță în așteptările societății, și toate astea, preferabil, până la 30 de ani, că după, probabil, expiram. Și mai dureros a fost să sesizez că pentru unii era chiar distractiv, era punctul culminant al zilei lor, marea bucurie a zilei, să vadă „dacă reușește să bage mortul în casa” celor vizați.

                 Oamenilor, eu sper să ne dezobișnuim odată pentru totdeauna de acest obicei prost. Stați puțin și rumegați înainte de a bombarda lumea cu părerile voastre. Nu înseamnă că dacă v-ați luat voi trebuie acum să se ia toată populația. Stilul tău de viață și alegerile tale te privesc personal și nu e obligatoriu să fie ceea ce îi face pe restul fericiți. Eu nu spun să nu întrebați un cuplu dacă vor sau nu să se căsătorească, dar e indecent să insistați mai mult decât e cazul, mai ales că puteți să atingeți o coardă sensibilă și dintr-o chestie inofensivă să ajungeți să faceți rău. Poate fără să vreți stați de vorbă cu o persoană care chiar își dorește mult asta, dar partenerul nu e pregătit sau, poate din diverse motive pe care aleg să nu vi le spună și nici nu vă privesc, nu pot face pasul acesta, iar voi nu faceți altceva decât să puneți sare pe rană. Poate credeți că îi ajutați, dar când vreodată a ajutat asta pe cineva? Cred că toți știm și cazuri în care partenerii s-au luat din cauza presiunii puse pe ei din partea familiei, prietenilor, societății și nu s-a terminat cu „happily ever after”, ci, eventual, cu un divorț. De când ne-am logodit, lumea s-a mai calmat și nu ne mai agasează chiar așa tare, însă am observat că pe cei proaspăt căsătoriți, care nici bine n-au „gustat” din acest statut, deja îi terorizează cu: „Și un copil când faceți?”. Dacă au deja un copil, nici așa nu scapă: „Al doilea copil când vine?”.

                 Dacă chiar vă pasă de persoanele astea, întrebați-le în primul rând de sunt fericiți. Căutați să-i ascultați, să-i înțelegeți și să respectați drumul pe care vor să și-l aleagă ei în viață. Până la urmă asta ne dorim, nu-i așa? Oamenii să fie cu adevărat împliniți, orice înseamnă asta pentru ei, nu doar să dea bine pe Instagram, nu?

            Deunăzi, visam cu ochii deschiși, de fapt, cu ochii minții care îmi estompau fundalul, îmi topeau contururile, îmi încețoșau culorile, iar din străfundurile sufletului meu, inundat de frumos și beat de euforie, a început să dea pe afară, să se reverse dintr-un colț în altul, creând în taină o lume nouă. Simțeam cum realitatea mă trăgea de mânecă, mă chema înapoi, dar mă făceam că nu aud. Imaginile au început să se întrepătrundă așa cum pe un televizor vechi, care pierde aiurea semnalul, se difuzează ba fragmente clare, ba imagini albe, pline de pureci dansatori. De teamă să nu pierd canalul ce ducea dincolo de lumea reală, mi-am eliberat mintea, am închis ochii si m-am lăsat purtată de valul imaginației. Deodată, m-am trezit la umbra unui stejar înalt, maiestuos, ce parcă mă privea asemenea unui tată protectiv. L-am cuprins la rându-mi cu privirea, i-am zâmbit recunoscătoare și, plină de iubire, de dor, l-am îmbrățișat. Știam că urma să plec într-o aventură.

Era dis-de-dimineață. Soarele abia răsărit căsca somnoros pe cer. L-am salutat voioasă, dar, rușinat, s-a întors pe partea cealaltă să mai lenevească puțin înainte să-și scoată razele la joacă. Mi-am dus mâna streașină la ochi și am cercetat primprejur. Cât vedeai cu ochii se întindea o pătură multicoloră de flori și fel de fel de plante. Mi-am umplut plămânii de parfum si izuri crude, proaspete și am pornit desculță, cu o stropitoare goala in mâna stângă, la cules de rouă, firește, cu grijă să nu cumva să supăr prea tare buburuzele sau celelalte bâzâitoare care se arătau deja deranjate că le țin din treabă. Între timp, s-a adunat pe cer o turmă de nori ce aduceau mai degrabă cu flori pufoase de bumbac. De nicăieri, am împrumutat o scară și am sprijinit-o de unul din nori. Aveam un plan, așa că m-am cățărat hotărâtă și am picurat ștrengărește conținutul stropitorii pe buretele alb al cerului, iscând astfel o ploaie caldă de vară. Neîntârziat, un curcubeu a țâșnit dintr-o parte în alta a cerului, iar de bolta sa am agățat un leagăn. Uite așa, huța, huța, m-am unduit liberă în eter.

             Când mi-a ajuns bălăngăneala, neînfricată, am sărit din leagăn direct în lanul cu floarea-soarelui și, de fericire, mi-a venit să dansez. Am invitat chiar și florile să-mi fie partenere, însă, fiindu-le probabil străină, mimozele, s-au sfiit. Ca să le fiu mai dragă, am întins brațele către soare și l-am luat de pe cer ca să mi-l prind in păr. Apoi, ne-am sincronizat toate în dansul câmpiei fericite. Totuși, ziua abia începuse și nu doream să mai zăbovesc. Nu mă lăsa setea nebună de joacă, de aceea am început să prind fluturi, să-i agăț de-o sfoara și să-l înalț pe post de zmeu. Alergând, în hohot de râs și voie bună, am nimerit într-un lan cu păpădii. Rapid, am dat drumul zmeului și am început să mă învârt, și să mă învârt, iar să mă învârt, până când, în amețeala mea, am creat o adiere ce a făcut semințele florilor să se desprindă, să înceapă să zburde frenetic în aer, de părea că ninge cu fulgi de păpădie dinspre pământ spre cer. Parcă prin magie am început să plutesc asemenea lor și, fără să îmi dau seama, am levitat  departe până la un lac. Lacul avea un drum bătătorit din mii de nuferi pe care l-am urmat jucând șotronul pe frunzele lor. Brusc, drumul s-a oprit undeva în infinitatea lacului calm, lin, care îmi arăta mai degrabă a pânză ce aștepta să fie pictată. Atunci, am invocat spiritele artiștilor apuși și le-am cerut să mă inspire, iar cu ei in gând am reușit să creez opere de artă pe apă ce se ștergeau și îmi făceau loc mereu pentru altele.

           Pe neașteptate, ca și cum am îndeplinit un obiectiv măreț ce-mi era destinat, m-am trezit teleportată pe o culme de munte. Vântul mi se juca in păr, răvășindu-l, iar eu, în picioare, admiram cusătura ce lega cerul de pământ. Mi-am întins brațele lateral în aer, așa cum fac păsările înainte să își dea drumul de la înălțime, și am plonjat. Muntele mi-a servit drept tobogan și m-a aruncat direct în mijlocul mării. Înotând bezmetică în costumul Evei, îmi amintesc de nepoatele Oceanului, nereidele, și am început să-mi țes o rochie din spuma marii, lungă cât 9 valuri. M-am oglindit în mare și când am văzut cât sunt de frumoasa, am început să valsez ca o ducesă la bal. Ritmul pașilor mei au format un vârtej ce mi-a permis să culeg din adâncuri comorile sirenelor, cochilii, stele de mare, arici și perle, ce le-am înghesuit pe o ață și pe care mi-am atârnat-o de gât. La finalul acestui spectacol, aud cum mă striga de la mal o voce veselă de bărbat. M-am întors curioasă și am zărit vag o figură ce mă chema de sub o salcie. Mă invita și el la joacă. Printre ramurile ce se legănau, printre foșnete și chicoteli, ne-am jucat de-a v-ați ascunselea până ce buzele noastre s-au găsit și s-au încâlcit ca niște ițe încăpățânate ce nu mai doreau a fi descurcate.

           La căderea nopții, n-am ezitat și am plecat la vânătoare de licurici pe care i-am ținut puțin timp prizonieri într-un borcan. Urma să-l folosesc pentru a lumina cerul în marea de întuneric. Așa am putut să adun stele pe care ulterior le-am dus la moară și le-am măcinat. Apoi, m-am urcat din nou pe scară, de data aceasta sprijinind-o de lună. M-am lăfăit obosită în scobitura ei, picior peste picior, ca într-un hamac, și-n timp ce cântam în șoaptă despre cum visele devin realitate, presăram praful de stele pe întreg Pământul.

A fost o vreme, nu demult…
Când sufletul mi-am desfăcut
Și-n orice m-aș fi prefăcut
Numai să te fi avut.
O clipă,
O noapte,
O viață-ntreagă,
Nimic n-avea să ne despartă.
Am decis.
Voi descâlci tot ce este scris
În stele,
În palmă
Sau în ochi.
M-aș fi țesut de mii de ori
În pânze infinite
Să te pot striga – Iubite!
În tot ce te-ai fi avântat,
Dar mai apoi te-ai fi aflat
Pierdut,
Secat,
Abandonat,
Îndată m-aș fi transformat
În farul veșnic neclintit
Să te ghidez la asfințit.
Iar dacă inima-ți cerea
Un instrument în viața ta
Vioară aș fi devenit.
Dar muză?
A fost o alta…
Și eu?
Manta de vreme rea…
Am fost castelul de nisip
Ce repede s-a prăpădit
Zdrobit
De marea-nvolburată.
Nu am știut că niciodată
Nu cauți operă de artă
Căci tu…
Nu poți sculpta în piatră.
Nu, tu n-ai vrut să mă cânți.
M-ai dorit lut,
Să mă frămânți.
Orb să fii, noroc c-ai fost
Ca să-nțeleg că n-are rost
Vioara,
Pânzele
Sau farul,
Nimic nu ar fi fost destul
Pentru un suflet nesătul.

Așa că foc și scrum!
Iar din cenușă și din fum
Am renăscut.
Ah! Puține nu aș fi făcut,
Dacă iubire aș fi avut.

Mă caut și nu mă găsesc,

dar unde să mă fi pierdut eu oare?

Printre fărâmele de ieri?

Prin marea de suflete goale?

Poate în vise neîmplinite

sau vocea ademenitoare

a neîncrederii de sine

plină de vorbe otrăvitoare?

Printre-ncercări?

Printre neliniști?

Eșecuri? Speranțe destrămate?

Printre doruri mistuitoare

pentru iubiri nepăsătoare?

Printre luptele pierdute…

palma lecțiilor usturătoare.

–

Însă tot nu-mi este clar.

Cine să mă fi răpit,

să mă ascundă atât de bine?

Rătăcesc de multă vreme

și nu găsesc drumul spre mine.

Să mă fi luat valul de lacrimi?

Aiurea mult am hoinărit.

Printre poteci întortocheate,

Instinctul,cred, m-a păcălit.

Complice – au fost sigur iluzii

care mai rău mă afundau

pe sinuoasele tenebre,

dezorientată, mă lăsau.

–

În nopțile apăsătoare,

când pe cer mai căutam

doar stele căzătoare,

în șoaptă, mă rugam

pentru un strop de îndrumare

căci busola m-a trădat.

Nici urmă de indicatoare

ca să mă ducă la liman.

Alunecam în reverii,

doar așa mai evadam

din mrejele realității

pe care veșnic o negam.

–

Îns-adevărul gol-goluț

este că dacă aș vrea

să-nchei un pact cu vechea eu

și s-o accept cum este ea,

vânătă și peticită,

dar să-i spun onest în față:

Frica a fost vinovată.

Trebuie eradicată!

Ea a sădit îndoiala,

te-a zvârlit în labirint.

Ți-a rupt aripile toate,

Spiritul ți-a chinuit.

–

După atâta oprimare,

consolare vei tânji.

La naiba de lamentare!

Furia vei dezlănțui.

Se va da o bătălie,

Teama nu va birui.

Confruntarea e atroce,

negreșit ea va pieri.

Odihnească-se în pace!

Iartă-ți tot, nu-ți reproșa.

Cu timpul durerea trece

și te vei recupera.

–

Acum că ești neîngrădită,

întoarce-te la tine

vie, liberă, găsită.

Cum recunoști masculul alfa din zilele noastre ?

Treabă complicată, dar m-am decis să scriu un articol pentru a lămuri domnișorii și domnișoarele, în special cele care se află în impas, fie ca doresc să înceapă o relație sau să îmblânzească acest armăsar care galopează liber în sălbăticia orașului. Așadar, să trecem la treabă.

Dacă în vremuri nu demult apuse, a fi „alfa” presupunea echilibrarea ideală a unor virtuții, maniere, calități fizice și abilități, astăzi, bărbații care aspiră la un astfel de statut s-au văzut nevoiți să evolueze. Societatea a cerut-o. De recunoscut, nu e greu. Un astfel de specimen se distinge ușor, fie că e singur, fie în compania altor persoane. Narcisist convins, e ceva în aerul lui care transmite „bărbat ca mine nu mai pășește pe acest pământ” și își repeta acest lucru zilnic în oglinda de acasă sau retrovizoare, când își vede reflexia în geam, în vreo balta sau cine știe pe unde. Când merge, o face de parcă pământul a încetat să se mai învârtă în jurul soarelui. E firesc, lumea se învârte doar în jurul lui. Cunoscător al importanței „proprietăților magnetice”, imaginea sa este bine studiată, iar masculinitatea sa trebuie evidențiată, indiferent că e vorba de o freză cool, o barbă deasa, părul de pe piept cârlionțat și la vedere sau o ținută dandy. Fiindcă are nevoie de un mediu propice din care să-și sustragă validări, să-și exprime prin fiecare por caracteristicile sale de mascul feroce și să-și satisfacă nevoia de atenție, acesta știe că trebuie să se facă văzut, auzit, admirat, respectat. De aceea, va ieși des, va pune accent pe popularitate și își va alege meticulos un grup al cărui lider va fi. E conștient că reputația e totul, dar nu de orice fel, trebuie una de invidiat, care vine odată cu o lista. Aaaa! Și nu mă refer la o lista de calități cum ar fi: puterea fizică, umorul, arta conversației, abilitați de lider și alte bla-bla-uri dintre acestea. Astfel de informații zac în structura genetică și sunt coduri moștenite din moș strămoș. Reputația necesara în secolul XXI vine odată cu lista de femei. Că sunt doar zece pe lista, poți să fii convins ca acest număr va fi înmulțit, adunat sau ,mai simplu, adăugat un 0 la finalul cifrei reale. Cum altfel să-și impună autoritatea și să-și creeze imaginea de omnipotent, omniscient în fața altor masculi (= concurența) și să stârnească interesul doamnelor și domnișoarelor?! În concluzie, un renume de Casanova e un must, iar despre femeile pe care nu le-a putut avea, care l-au refuzat sau rănit, el știe că nu trebuie să pomenească. No, ce mascul alfa este vulnerabil?! El va povesti ore întregi de prăzile ușoare, femeile agățate în club după 4-12 pahare + shot-uri, proaspăt despărțitele, nefericitele în relații dornice de o aventura, MILF-urile, escortele, videochatistele și lista poate continua.

Cum domesticești totuși masculul alfa?

Acum că am schițat portretul lui „alfa”, am ajuns la partea cu adevarat interesantă. Însă, mai bine, n-ai vrea să-l lași naibii, să stai pe curul tău și să găsești lucruri mai bune de făcut cu timpul liber?! Nu?! Aaa, ți s-a pus pata. Ei bine, tocmai pentru că știu cum este să te mănânce în zona dorsală și că unele femei au darul să nu se învețe minte până nu dau cu capul, unele în repetate rânduri, căci de la un cucui până la a-și sparge țeasta, ele au și capacitatea de a dezvolta o anduranța uimitoare în fuga adolescentina după bad boys, am să mă țin de promisiune și vă voi prezenta pașii ce trebuie urmați pentru a prinde aceasta comoară de bărbat.

1. Spune-i că nu vrei o relație

„Poftim? Ce ai spus?” Cum să-i spui așa ceva când tu numai asta visezi noaptea și îți tremură picioarele numai când flutură jucăuș din gene. Ascultă ce-ți spun! Zi că nu vrei nimic de la el, că îți este bine singură și, mai ales, că nu ți-ai dori o relație cu el, un personaj mai ceva ca „Zburătorul” lui Rădulescu. Șocul va fi imens și în mintea lui se vor cutremura sinapsele: „Da’ ești nebună? Cum adică să nu vrei o relație tocmai cu moi? Ai idee câte femei ar dori să fie curtate de mine, Făt-Frumos cu Egoul Gros? Ei, lasă că îti arăt eu ție!”… Și atunci să te ții tare deoarece va scoate artileria grea.

2. Spune-i că n-ai încredere în el

Fără doar și poate o să-ți promită luna de pe cer, o să-ți jure că dragostea ta o să-l împingă să descopere noi planete și, dacă până acum cei de la NASA n-au fost în stare să asigure viață pe Marte, o va face el. Ba chiar îți va face și vila acolo, nu se va limita doar la plantat cartofi ca în „Marțianul”. O să-i devii de îndată muză și-ți va scrie poezii sau cântece, va veni cu flori sau bomboane, cadouri scumpe, va pregăti cine romantice sau serenade surpriză, va fi gentleman-ul perfect, doar e un maestru al seducției.

3. Fă-l gelos

Arată-i că are rivali și o să facă febră, o să-i clocotească sângele în vene și o să vadă roșu ca taurul în arena, însă, fii fără grijă, nu o să renunțe el așa ușor. Expert în manipulări, o să facă pe victima. O să-și dezvolte subit o latura sensibilă și o să-și deschidă sufletul. Ptuuu! Pardon, pardon!  Am vrut să zic imaginația… Și uite așa îți va prezenta tot felul de fabulații în care a fost rănit sau înșelat, sedus sau abandonat ori cum are el grijă de toți, dar nimeni de el. Îți va mărturisii cum simte până în adâncul materiei cenușii că tu ești femeia vieții lui, cea pe care o aștepta de-o viața, dar ai întârziat să apari. La cum va știu, cam acesta este momentul în care veți ceda. Ce femeie poate să reziste în fața unui Gigi Durul care de fapt ascunde emoții nebănuite și se deschide precum o floare delicată doar pentru tine. Nu-i așa că ești speciala?! Mda, special de tută… Însă, nu-i nimic, toate am trecut prin asta, numai că ar fi bine să te deștepți rapid.

Eheee! Acum că el și-a obținut trofeul iar tu, în naivitatea ta, crezi ca ai câștigat titlul de femelă alfa, o să începi basmul cu acest Adonis mult visat. Ceea ce nu îți spune nimeni este că momentele alea romantice ca-n filme și partidele de sex nebun o sa dispară cât ai zice „alfa” și totul o sa semene mai degrabă a tu alergând după el și el fugind de tine. Pentru a nu îți mai face iluzii deșarte, o să-ți mărturisesc că nu poți domestici nicicând un astfel de bărbat deoarece s-ar anula factorul esențial care ii asigură condiția: libertatea. Negreșit, vor urma zile grele și nopți lungi, singuratice în care nu vei ști nimic de el, când, cum sau, în deosebi, cu cine își face veacul. Dracu’ o să te pună să-l verifici și când o să descoperi vreun mesaj compromițător de la vreo Vasilica, cât tu o să plângi, urli și zvârcolești pe jos gândindu-te la cât te-a dezamăgit, dar uitând că nimeni nu te-a obligat să îi rămîi alături, el o să viseze la un dispozitiv asemenea celor deținute de Inspectorul Gadget care se autodistrugeau la câteva secunde de la atingere. Totuși, telefonul lui este mai sacru ca Playbook-ul lui Barney Stinson și nu este permis să fie violat de degetele tremurânde și suspicioase ale niciunei femei. Ca să te țină prinsă, că de…nu-i strică o fată cu atâta spirit de sacrificiu, taman bună pentru serile de odihnă, o să-ți scuipe niște te iubescuri, o să-ți croșeteze câteva minciuni, niște explicații care te vor face tot pe tine să te simți vinovată, iar, dacă cu acestea nu va ține, mai condimentează rețeta iubirii cu năbădăi cu câteva tentative de dominare și control, alte promisiuni goale, câteva jigniri ca să-ți reducă tronca, tronca și care o să-ți scadă respectul de sine. În momentul acela, mă întreb, o să te mai simți specială?! Când realitatea o să-ți bată la ușă și viata o să fie mai dură ca o piesă de teatru dramatică, te-aș sfătui prietenește, să faci precum Hamlet și să te întrebi, nu „a fi sau a nu fi”, ci, mai degrabă, dacă alegând să apari pe scena alături de acest actor nepremiat încă la Oscar, o să poți să joci la nesfârșit în rolul secundar? Așa, poate îi vei da o șansă tipului acela atent și discret pe care l-ai refuzat când goneai de bezmetică după mituri urbane și modele de masculinitate prost înțelese.

*Textul este un pamflet și trebuie tratat ca atare.