Meniu Acasă

A fi sau a nu fi…Bau Bau


         „-Andra, nu vreau să te jignesc, dar ești o feministă!”

Îmi zicea cu severitate nu acum multă vreme un prieten în timpul unei discuții însuflețite. Auăleu! Panică, panică, panică! Deja îmi înghițeam cuvintele, simțeam cum îmi crește pulsul și începe să-mi ia foc capul de rușine și nervi în același timp. În mintea mea se derulau idei și conspirații despre cum – Doamne, iartă-mă! –  să-l conving pe X-ulescu că dacă îmi susțin cu patos părerile, am fost lăsată de mică de părinți să spun ce gândesc, ce simt, și s-a luat în calcul ce debitam, că am avut un frate mai mare care m-a învățat să mă apăr, să fac față unor discuții aprinse, să nu mă las manipulată (chiar dacă nu mi-a reușit mereu) și astfel să fiu francă, spirituală în dezbateri, nu înseamnă că vreau să mă transform în văduva neagră și să devorez bărbații. Credeam în ce spuneam și asta mă făcea să fiu pătimașă.

                     Mi s-a spus des „feministă” și niciodată ca un compliment, deși nu m-am autoproclamat, nu consideram că am făcut ceva în mod special să merit această eticheta. Când am aflat despre mișcarea feministă, mă gândeam doar unde semnez să ader și eu. Mi se părea ceva uluitor, demn de mândrie, aspiram în secret să devin și eu la fel de curajoasă ca acele femei care s-au răsculat și și-au cerut drepturile pentru a mă bucură eu de ele acum. Așadar, cum putea să mă jignească? Însă am descoperit rapid că a fi feministă a devenit cumva sinonim cu aversiunea față de bărbați, iar eu nu uram bărbații, chiar dacă am avut parte de anumite comportamente neplăcute din partea lor crescând și devenind femeie. Nu știam cum să-i conving de contrariu, că dacă au fost și sunt unele femei care au dus totul la extremă, nu înseamnă că toate sunt așa. Pentru mulți feministele erau și încă sunt considerate niște frustrate care, în opinia lor, din cauza că sunt urâte sau prea masculine au pică pe bărbați și vor să-i linșeze. Nimic mai  neadevărat.

                  M-am întrebat adesea eu de ce nu mă ofensăm sau mă simțeam anulată, castrată în deliberările cu bărbații atunci când și ei la rândul lor își susțineau cu tărie convingerile. La fel mă întrebăm  dacă ei își fac probleme, așa cum îmi făceam eu, atunci când discutau înflăcărat, că îmi pot răni „feminitatea” pentru că ridicau tonul sau mă întrerupeau ireverențios. De ce când un bărbat contrazice un alt bărbat sau îi tăie vorba se numește discuție, dar când o femeie face la fel se numește emasculare? Să spui că un bărbat este emasculat atunci când este contrazis, întrerupt, închis în urmă unui argument, când i se răspunde agresiv, nervos chiar, înseamnă să susții că doar bărbații prin natura lor pot fi așa, când de fapt sunt stări la fel de normale, naturale și la femei. Înseamnă să așezăm din nou bărbații și femeile la poli opuși și apoi să le cerem mereu femeilor să se facă mici pentru a nu răni orgoliul bărbaților. Bărbaților le inducem ideea că e greșit sau te face slab să lași de la sine și că pentru a fi mascul adevărat trebuie să ai mereu ultimul cuvânt, deci e un semn de slăbiciune să dai dreptate sau să tratezi femeile ca un om care poate să se enerveze, să se aprindă, să se încăpățâneze sau să fie chiar mai informată, citită, în temă decât tine într-un domeniu sau subiect.

                    Iată cum învățăm femeile să fie false, să pretindă lucruri neadevărate despre propria persoană, să-și reprime anumite nevoi și trăiri. Este imposibil să nu se trezească careva să critice o femeie care afirmă că nu îi place să gătească, că o plictisesc treburile domestice, că nu are scop unic în viață să se mărite, să aibă copii, să poarte fuste, să fie obiect sexual sau nu doresc să se păstresze cât mai pure până se mărită. Am auzit o grămadă de bărbați, dar, mult mai trist, și femei care susțineau că cele care au peste 4, 5 parteneri sunt „ușoare”. Mi se pare oribil deoarece afirmațiile acestea creează niște standarde imposibil de îndeplinit: să fie deștepte, dar nu prea deștepte, să fie inocente, dar nu naive, să fie gospodine, dar să aibă și altceva în cap decât scamele care se adună pe covor, să aibă experiență sexuală, dar nu prea multă, să aibă grijă de cum arată, dar să fie și independente, să fie mame, dar să nu se piardă în rolul ăsta și pot continua încă 3 pagini.

                 Oricum, multă vreme am fugit de această titulatură și m-am trezit adesea micindu-mă ca nu cumva să jignesc egoul cuiva sau ,mai rău, să se creadă despre mine că, în secret, vreau să duc genul masculin la extincție. Am simțit adesea că simpla mea existență, firea mea ar fi un atac asupra bărbaților de pretutindeni. Frate-meu mai râdea de mine că sperii bărbații și-mi zicea că o să crap singură, căci bărbaților nu prea le plac femeile pe care nu le pot controla, domina. Mult timp am luat de bun asta, deși în sufletul meu mă durea. Cum puteam să fac să mi se permită existența fără să mai fie o amenințare? De ce trebuie să vorbim în iubire sau relații heterosexuale de orice fel despre dominare, de parcă partenerul de viață, de distracție, de cafea etc este un sclav ce trebuie ținut din scurt. Nu înțelegeam de ce faptul că ai abilități și defecte trebuie neapărat să fie un afront pentru cineva. După ani, mi-a trecut, am învățat să mă accept mai mult așa cum sunt, să fiu mai puțin în defensivă, iar pentru faptul că am speriat unii bărbați, astăzi, îmi mulțumesc, căci știu că i-am pus pe fugă pe cei care chiar nu erau pentru mine și sunt recunoscătoare pentru cei care au rămas, care mi-au arătat că se poate și altfel, care m-au făcut să mă simt că nu trebuie să schimb nici măcar un fir de păr din cap dacă nu doresc pentru a fi acceptată, iubită, respectată. Să mi se permită să fiu eu, cu bune și rele, este probabil unul dintre cele mai prețioase daruri care mi-au fost oferite de bărbații din viață mea. Aici mă refer atât la cei din familie, cât și la iubiți, prieteni, iar, în prezent, de logodnicul meu care văd că mă suportă eroic.

                 Anul ăsta, pentru prima dată, am ales când mi-a mai zis o cunoștință „Andra, ești o feministă.” să îi mulțumesc pentru compliment, chiar dacă nu era, deoarece am decis să-l asociez cu varianta mea de feminism care nu exclude bărbații, nu îi urăște și consideră că împreună putem lupta pentru o lume mai bună, mai corectă, mai tolerantă.

Categorii:Cugetări și versuri

andraracovita

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat: