Am auzit că astăzi este ziua internațională a fraților și surorilor. Evident că, imediat după ce am aflat, i-am scris fratelui meu, i-am urat la mulți ani de ziua noastră, i-am spus că îl iubesc, la fel și el și ne-am luat câteva minute să ne bucurăm că ne avem, să fim recunoscători fiindcă ne suntem aproape, „că suntem frați pe bune”, chiar dacă ne scoatem din sărite de multe ori. I-am trimis și o poză cu un citat care mi-a plăcut enorm, care îi aparține lui Nichita Stănescu și pe care l-am găsit pe pagina Minutul de poezie: „A avea un frate este mai vital decât a avea un înger”. Adevărul este că eu cu fratele meu nu avem o relație perfectă, suntem oameni foarte diferiți, cu opinii de multe ori la poluri opuse, ceea ce duce la numeroase discuții în contradictoriu, spre exasperarea celor apropiați :))). Însă nu consider asta un lucru rău, din contra. De-a lungul anilor ne-am format unul pe celălalt, ne-am sprijinit, ne-am supărat, ne-am împăcat, ne-am tras de mânecă când am considerat că o luam prin câmpie și facem lucruri greșite, am învățat unul de la altul. Totuși, până să ajungem în acest punct al relației noastre, n-am cum să uit toți anii în care am fost în principal „sora mai mică” și cu ce a venit la pachet. Mai toată copilăria și adolescența mea, fratele meu a fost modelul meu, nu exista nimeni pe lume mai minunat ca el. Era tot ceea ce râvneam eu să fiu: foarte inteligent, frumos, optimist, sufletul petrecerii, glumeț, popular, descurcăreț. Pe atunci nu existau păreri diferite. Tot ce îmi spunea el sau ce ma sfătuia era literă de lege. Să am un frate mai mare în perioada aceea (chiar și în prezent) a fost exact ca și cum aș fi avut un înger păzitor pentru că era confidentul meu, cel care m-a învățat să mă apar, cum să mă feresc de anumiți băieți sau persoane cu posibile intenții necurate, cel care n-ar fi lăsat pe absolut nimeni vreodată să îmi zică sau să îmi facă ceva rău. M-am simțit protejată și asta mi-a dat de multe ori curaj sau m-a ajutat să îmi țin spatele drept cu toate că mă scăldam în teamă sau neîncredere. Mai mult, el a fost genul de frate care, dacă părinții noștri ne dădeau o ciocolată, el își oprea un sfert și restul mi-o dădea mie. Lecția generozității am învățat-o fără îndoială de la el. Am ales să pun poza aceasta cu noi doi, de la majoratul meu, fiindcă este o mică dovadă a dărniciei sale. Pe atunci părinții noștri traversau niște perioade financiare dificile și nu și-ar fi putut permite să îmi facă ziua, dar Robert s-a ocupat de tot. Am avut parte de una dintre cele mai faine zile din viața mea datorită lui. Cu timpul, desigur că a venit vremea să îl cobor de pe piedestal, să îmi caut propria identitate, să trec prin filtrul propriu ceea ce venea din partea lui, să decid pentru mine dacă ceea ce mă învață este de tipul așa da, așa nu, dar un lucru este cert și constant, să ai un frate mai mare înseamnă să ai un om care să te iubească necondiționat pe viață, iar eu nu pot decât să fiu foarte recunoscătoare pentru asta. Mulțumesc, fratello!
Este un vis frumos ce trăiesc acum, un vis pe care nu m-am așteptat să îl visez. Cum sau când a început să prindă contur n-aș putea să zic exact. Acum 13-14 ani am pornit pe o potecă nebătătorită care ușor, ușor m-a adus aici. Pe atunci îmi doream doar să mă cunosc mai bine, să înțeleg de ce fac alegerile pe care le fac, de ce simt ceea ce simt, de ce reacționez cum reacționez. Călătoria asta în căutarea sinelui pierdut nu a fost tocmai simpla, dar mi-a oferit multe. Printre cele mai valoroase lucruri pe care mi le-a dăruit acest parcurs a fost faptul că odată ce am reușit să mă înțeleg mai bine, să mă accept mai mult, să pun mai puțină presiune pe mine, am putut să o fac și cu cei din jur, iar asta mi-a îmbunătățit semnificativ relațiile și totodată a trezit ceva în mine, a dat un nou sens vieții mele. Nu am idee ce doresc să fac cu acest vis, ceea ce este foarte greu de acceptat pentru cineva ca mine care a știut de mica ce vrea să devină când va fi mare și care trebuie să aibă mereu un plan. Nici măcar nu știu dacă îl voi visa până la capăt. Tot ce știu este că anul trecut, după o perioadă în care m-am gândit și răzgândit de mii de ori, în care m-am stresat până la limita epuizării pentru că nu puteam să iau o decizie, m-am trezit deodată la secretariatul facultății de Psihologie cu un dosar de înscriere în mână. Și tot ce vreau să îmi promit este să încerc să mă bucur de această nouă potecă chiar dacă nu știu unde mă va duce sau dacă voi dori vreodată să mă ducă undeva. Nu mai vreau planuri.
Astăzi este Ziua internațională a Poeziei, iar asta mă face să îmi doresc să împărtăsesc cu voi câteva versuri scrise de mine, ceva ce nu credeam că voi face în viața asta, pentru că am considerat că această îndeletnicire este rezervată unei alte categorii de oameni, unei elite în care nu mă încadrez. Totuși, am manifestat un oarecare interes pentru ea și asta se datorează în special fratelui meu. Nu i-am spus asta niciodată, dar e pe cale să afle :)). Pe vremea când eram adolescentă, el era un maestru în romantism. Se folosea uneori de poezie ca să-și facă iubita să se simtă specială, mai exact de versurile lui Ion Minulescu. Astfel, a dat un cu totul alt înțeles și scop poezie față de ce studiam, de exemplu, la școală. Poezia nu mai exista pentru mine doar pentru a fi studiată, învățată pe de rost, analizată, comentată sau încadrată într-un curent, ci putea fi dedicată, „furată” și apropriată într-un mod personal, intim, dincolo de ce dorea „să transmită” autorul conta deodată ce simțeam eu, ce îmi spune mie doar mie poetul, ce semnificație vreau să îi dau eu. L-am plăcut la rându-mi pe Minulescu fiindcă exprima iubirea într-un mod care a avut sens pentru mine și cu o anume sensibilitate care m-a atins irevocabil.
Prima dată când am simțit să scriu versuri și să le arăt cuiva a fost în cadrul unui atelier de scriere creativă realizat de Melania Kaitor (Faină experiența, am cunoscut mulți oameni mișto, cu unii dintre ei am rămas prietenă și țin încă legătura). Workshopul se axa pe crearea de texte, povești, personaje, dar eu mă luptam pe atunci cu un blocaj. În urma unui exercițiu de scriere, i-am mărturisit Melaniei că nu am lucrat la ce îmi propusesem, însă ceva m-a împins să scriu o poezie (o am postată – Metamorfoză), pe care a ales să o citească grupului. Au fost unele dintre cele mai chinuitoare secunde din viața mea, credeam că o să leșin de emoții. La final toată lumea a fost tare apreciativă, m-au aplaudat, a fost tare drăguț (Mulțumesc, Melania, încă o dată!)
Din momentul acela, am început să mai cochetez cu scrisul de versuri, fără ifose de poetesă, ci mai mult ca un instrument de autocunoaștere, de eliberare și de reconectare cu latura mea creativă.
Nu am mai scris de foarte mult timp. Nu am avut nici timp, nici energie. Totuși, acum doi ani m-am apucat de un text pe care voiam să îl postez de 8 martie, dar nu am reușit. O fac anul acesta, chiar dacă a trecut ziua femeii.
“O vedeți pe domnișoara aceasta din poză? Fata asta crispată, cu ochi triști, ce se chinuia să scoată un zâmbet, dar parcă de colțurile gurii ei atârnau greutăți ce nu-i permiteau arcuirile buzelor decât în jos. Îmbrăcată în negru. Nici nu mă miră. Purta mult negru pe atunci. Și nu acel negru elegant, stilat, din revistele de modă pe care le citea, ci negru-doliu, genul care ascundea de fapt multă suferință. Se mințea că e culoarea ei preferată, însă adevărul era că o subția. Și își dorea uneori să o subțieze atât de mult până avea să dispară de pe fața pământului. Se ruga adesea în perioada aceea să nu mai existe, să moară cumva, era convinsă că făcea umbră pământului degeaba și că ar fi fost mai bine pentru toată lumea dacă nu ar mai fi fost pe acolo. Atunci ființă ei nu ar mai fi provocat atâta repulsie. Totuși, se chinuia din răsputeri să nu i se citească tristețea pe față. Nu vorbea cu nimeni despre asta. Nici măcar cu părinții ei pe care îi iubea enorm și care încurajau mereu comunicarea în familia lor. Probabil voia să îi protejeze, se gândea că au ei destule suferințe ale lor și nu voia să îi mai mâhnească cu nimicurile ei. De prieteni, nu încăpea vorba. Nu avea. Cel puțin nu din ăia adevărați. Nu a avut o perioadă bună de timp. De fapt asta era și problema. Familia ei s-a mutat des și oriunde nimerea se lovea de foarte multă respingere. Porecle. Răutăți. Tachinări. Bârfe. Izolare. Îi era greu până și în propriu jurnal să vorbească despre asta. În schimb, se uita ori de câte ori se simțea singură la Frumoasa și Bestia. Știa exact ce era în sufletul bestiei, câtă singurătate, cât dezgust de sine, câtă deznădăjduire. Se întreba adesea dacă va există vreodată cineva că Belle care avea să o iubească și pe ea. Era sigură că nu. Doar i se reamintea zilnic asta. Pe atunci nu era un cuvânt care să denumească ce trăia. Astăzi îi spunem bullying. Și deși Andra de acum știe că acei copii nu erau profund răi, că se străduiau și ei să supraviețuiască cum puteau în junglă nemiloasă care putea fi uneori școală, că și ei poate își duceau propriile lupte grele pentru a fi acceptați, apreciați, valorizați, că era mai simplu să ataci, decât să fii tu cel atacat, Andra de atunci nu știa toate lucrurile astea. În sufletul ei credea că era doar bestia ce trăia doar pentru a fi ridiculizată și marginalizată. Căra stigmatul asta nu doar la școală, ci pretutindeni – pe stradă, în tramvai sau în troleu, cu copiii de la scară sau din cartier. Copiii nu înțeleg de multe ori puterea devastatoare care poate stă în spatele cuvintelor răutăcioase.
La fel de multă putere ce se află și în empatie, în blândețe, în bunătate, chiar mai multă. Fata asta din poză se chinuia totuși să zâmbească. Nu îi ieșea încă. Exista încă multă durere în ea, însă răsărise puțin soarele și pe strada ei cu ceva timp înainte. Își făcuse o prietenă la școală, una adevărată. Pe care a iubit-o cu toată ființa ei pentru darul minunat pe care i l-a oferit. A fost salvarea ei. Mă întreb uneori ce s-ar fi ales de Andra de atunci dacă n-ar fi avut parte de asta. Ar mai fi existat? Mă întreb dacă a știut vreodată prietena ei de atunci cât de mult a însemnat ea pentru mine. Era suficient să mă țină de mâna, și o luam mereu, mai ales pe stradă, ca să mă simt protejată. Deodată, cu acest gest simplu, căpătam puteri pentru a ține piept atacurilor de care aveam parte la ordinea zilei.”
Textul acesta l-am scris acum 2 ani în urmă unei ședințe foarte intense de terapie. Terapeută mea mă rugase să aduc niște poze cu mine din diferite perioade din viață mea. Urma să mă opresc la anumite Andre, versiuni mai tinere ale mele, și să am niște discuții cu ele cu scopul de a vindeca niște răni. Una din pozele la care m-am oprit a fost cea pe care am postat-o acum și despre Andra aceea am scris și textul de mai sus, o parte din mine de care mi-a fost mulți ani rușine. Motivul pentru care mi-am dorit să public textul și să o fac de Ziua femeii a fost pentru că știu cât de mult ne dorim noi, femeile, să fim apreciate și iubite, atât de multe încât uneori suntem în stare să renunțăm la cine suntem cu adevărat sau să renegăm părți din noi. Mai știu și cât de dificil este să faci ca acea apreciere să vină din interior, eu personal încă lucrez la asta. Dacă este ceva ce îmi doresc pentru toate femeile, ar fi puterea să se iubească pentru cine au fost, pentru cine sunt sau cine vor fi, cu bune și cu ceea ce văd rău la ele. Totodată, mi-aș dori să învățăm să ne judecăm mai puțin între noi (din păcate continuăm cu răutățile dincolo de adolescență, când suntem adulți) și să ne oferim în schimb prietenie sau măcar mai multă înțelegere. Să ne luăm de mână mai des…fiindcă de multe ori sprijinul asta ne dă putere.
Nu îmi dau seama încă cum a reușit Natalia, într-o zi banală de vară, pe plajă, să contureze în doar câteva ore, în care mai mult ne-a bătut vântul, portretul acesta cu mine. Eu citeam, ea desena. N-a vrut să-mi arate nimic până când nu a terminat, scuzându-se că nu a ieșit exact cum își dorea. N-am reușit să zăbovesc mult timp asupra lui de când mi l-a dat, însă astăzi n-a mai fost cale să-l ignor. Parcă țipa la mine de acolo, de pe raft, și îmi cerea să mă uit la fata asta la care de multe ori refuz să mă uit. Adevărul este că mă șochează cum m-a surprins, de parcă s-a uitat adânc în sufletul meu și a găsit-o pe Andra aceea pe care mă străduiesc mult să o țin ascunsă, fiindcă am simțit mult timp că ar fi respinsă de cei din jur, iar pentru această Andra era foarte important să se simtă acceptată. Probabil d-asta iubim arta, în toate formele ei, deoarece ne arată toate lucrurile pe care nu vrem să le vedem, tot ceea ce ne este greu să acceptăm, evidențiază binele din rău sau răul din bine, frumosul din urât, urâtul din frumos, ne face să ne punem întrebări, să ne lovim de prejudecăți, ne obligă să simțim ceva, chiar și atunci când ai zice că nu mai simți nimic. Iar eu am simțit din plin uitându-mă la fata asta melancolică. Am plâns pentru ea și i-am cerut iertare pentru faptul că nu am lăsat-o să se manifeste mai des. Această Andra este de fapt foarte sensibilă, dar se ascunde adesea în spatele umorului sau autoironiei. Își dorește mult să scrie, dar nu crede că are ce trebuie pentru o astfel de îndeletnicire. Are multe frici, vedeți voi. Cel mai des se teme că nu este suficientă. Se gândește mereu că nu este suficient de frumoasă, de deșteaptă, de slabă, de feminină, de puternică. Din cauza asta caută uneori confirmări în moduri imature și nesănătoase. Își face multe griji cu privire la ce sentimente trezește în oameni și regretă mult când spune sau face ceva nepotrivit. Se oftică când frica preia controlul și în loc să fie vulnerabilă, asertivă, afișează mai degrabă aroganță ori devine critică. Tot ei îi e teamă de moarte și că va fi uitată. Regretă că timpul pe pământ e limitat și că nu va afla niciodată cum va arăta lumea peste zeci, sute, mii de ani. O sperie că părinții ei au îmbătrânit, iar gândul că va veni o zi când nu vor mai fi nu o lasă uneori să doarmă. Își dorește să își salveze fratele și prietenii, chiar dacă știe că nu stă în puterea ei să facă asta. Dacă ar fi după ea, ar exista o baghetă magică care ar vindeca lumea și ar face-o un loc mai bun. În rugăciunile ei, se roagă și pentru asta. Cea mai mare temere a ei a fost că nu va fi iubită. A crezut că nu vor exista oameni care o vor iubi la fel de mult pe cât știa că este capabilă ea să iubească. De aceea a fost mereu în gardă și se supra proteja în jurul oamenilor. Acum, se bucură că s-a înșelat. Totuși, nu vrea să îl dezamăgească pe Ștefan și speră că va fi o parteneră de viață bună. Știe că este capabilă de greșeli, dar se străduiește să învețe din ele. Intelectualizează mult orice nimic. O mai apucă ipohondria din cauza asta. Visează des, mai ales cu ochii deschiși. Este incredibil de romantică, siropoasă și alintată uneori. Ea e cea care o mai trage de mânecă pe Andra serioasă, rigidă, perfecționistă să mai ia o pauză, să iasă de pe pilot automat și să se bucure de viață. Ei îi place să se joace, să călătorească, să danseze, să deseneze, să scrie, să creeze. Îmi pare rău că n-am mai multă încredere în ea. Latura ei melancolică, boemă, culmea, nu mă sperie. Este ceea ce-mi place cel mai mult la ea și ceea ce cred că o face specială, profundă. E copleșitor uneori să te simți de parcă te trăiesc două femei, de multe ori la poluri opuse, dar sper să facă pace. Îmi doresc să fac mai mult loc pentru amândouă să se exprime.
„De ce scrii, Andra? Și dacă o faci, de ce nu ții ceea ce scrii pentru tine, pentru jurnalul tău? De ce trebuie să o faci public?”
Îmi pun această întrebare aproape obsesiv în ultima vreme. Rulează continuu în mintea mea deoarece doresc să îmi dau un răspuns sincer, dureros de sincer dacă este nevoie. Vedeți voi, anul acesta am fost mai mult ca niciodată preocupată de propria autenticitate. Iar în căutarea aceasta am descoperit nevoia mea exagerată de admirație, am putut în sfârșit să o privesc drept în față, să o recunosc, să nu mai fug de ea, să vorbesc despre ea, să o accept și să lucrez la a o vindeca. Nevoia de admirație noi toți o avem, când facem ceva demn de ea și ne este recunoscută, apreciată, ne oferă o stare de bine, ne ridică stima de sine, deci este firesc să o dorim, să o căutam, să o primim, însă când ea te aruncă în perfecționism, workaholism, people pleasing și incapacitatea de a fi vulnerabil, devine o problemă. Cel puțin pentru mine. Așadar, în ceea ce privește scrisul, am vrut să știu exact cât este despre hrănirea nesănătoasă a egoului și cât este despre altceva. Dacă este despre altceva, despre ce anume este? Faptul că mult timp n-am găsit răspunsul a fost unul din motivele pentru care n-am reușit să scriu susținut. Desigur, nu este unicul motiv, dar le iau pe rând.
Răspunsul mi l-am dat recent, la scurt timp după ce mi-am recitit jurnalele din adolescență. Mi-am dat seama că scrisul mi-a servit ca instrument de copying, de a face față multor lucruri dureroase pe care le trăiam atunci. În scris puteam să-mi mai dau voie să fiu eu, cu bune și rele. Nici acolo în totalitate, dar mai bine decât deloc. Teama de „ce spune lumea” era imensă. Am crescut într-o societate în care „ce spune lumea” era mult mai important decât ce ne spunem noi despre noi, decât ce vrem noi de la noi și am cărat greutatea aceasta cu mine până în viața de adult. Deși n-ar părea. Mulți n-ar spune asta despre mine, n-ar zice că mă descrie. Mai degrabă ar zice că sunt arogantă, tipicul „know it all”, „grandomană” cum mi-a zis o fostă colegă de liceu (scriu rândurile astea cu zâmbetul pe buze, pot în sfârșit să mă amuz pentru că acum știu că nu este așa, dar atunci m-a durut, de aceea nici n-am uitat). Dacă mă întreba cineva de treaba asta, i-aș fi zis că poate oi fi avut problema aceasta cândva, dar acum cu siguranță nu, fiindcă par un om sigur pe mine, vocal, puternic, care de multe ori intimidează, care contrazice pe teme sensibile, care merge uneori contra curentului sau părerilor populare. Mă mințeam, nu voit, dar o făceam.
Am început blogul acesta undeva prin 2014 parcă. Aveam 20 și puțin de ani. Uitându-mă în spate, analizând cât de mult conta părerea altora despre mine, mi se pare un miracol că am avut curajul să o fac. Poate pentru unii nu este mare lucru, dar pentru mine reprezintă enorm. De fiecare dată când am scris ceva public sau scriu în prezent, îmi arată că eu contez pentru mine, că pot să îmi fiu alături, că e mai important ce simt eu despre mine, nu restul. Este de fapt una din resursele importante din viața mea care mă fac să mă simt puternică și autentică. N-am să vă mint și să susțin că nu mă bucură tare atunci când scriu ceva și place sau, poate, ajută. Mă bucură enorm, dar mai tare mă încântă că nu e motivul principal pentru care o fac. Îmi confirmă că sunt pe drumul cel bun. Sper că sunt. Nu mai vreau să am certitudini. Încerc să găsesc confort în a nu avea toate răspunsurile. Am îmblânzit din pornirile maniheiste.
Prin urmare, de fiecare dată când o să mai vedeți că am postat ceva scris de mine, să știți că nu mi-a fost ușor, mereu o fac cu îndoială, teamă, anxietate, dar cumva am găsit puterea să fiu alături de mine, faptic, nu doar la nivel declarativ.
Zilele acestea nu pot să nu mă gândesc la profesori. Mi-ar fi imposibil. Îmi vorbesc copiii la centru despre asta. Vuiește televizorul cu știri despre grevă. Văd îngrijorarea, susținerea sau revolta pe fețele multor părinți. Prietenele mele care lucrează în sistem luptă pentru un trai decent, pentru respect, pentru a aduce o schimbare reală, nu doar în viața lor, ci și a copiilor. Foștii mei profesori din generală sau liceu am auzit că luptă și ei. Pe social media curge cu păreri împărțite. Am pe Facebook multe foste colege de facultate care activează în învătămânțul de stat. Femei minunate care fac cinste meseriei de dascăl, dar sunt sătule de umilințe, promisiuni deșarte și cerințe la limita imposibilului pe un salariu de nimic. Să fie astă un moment de răscruce? Să fie clipa mult așteptată în care profesorii merg până în pânzele albe pentru a fi luați în serios? Sper mult răspunsul să fie da. Și nu e ușor, oameni buni! În momentul de față, profesorii sunt teribil de șantajați emoțional. Li se spune că nu se gândesc la viitorul copiilor, că pun în pericol examenele, că elevii vor avea de suferit, că nu vor putea recupera ce pierd zilele acestea. Din ce am auzit, sunt școli unde se pune o presiune fantastică pe ei să înceteze greva. Sunt amenințați că vor rămâne fără loc de muncă. Le reamintesc constant că dacă greva nu ține pot pierde într-o săptămână până la 1000 lei din 2500, 3000 sau 4000 lei.
Dragi colege sau colegi (pentru că am și bărbați pe aici care lucrează ca profesori), vă văd, vă aud și vă susțin cu toată inima mea. Nu știu cum să vă ajut mai mult decât să vă încurajez cum știu eu mai bine, adică scriindu-vă, vorbind despre asta. Din punctul meu de vedere sunteți niște eroi. Nu există zi să nu mă încerce un sentiment de regret că nu predau la stat. Însă îmi cunosc limitele. N-aș fi putut niciodată să trăiesc la limita subzistenței, nici în numele unui țel mai măreț ca mine. Mă cunosc, m-aș fi frustrat tare, aș fi fost teribil de nefericită, de stresată. Toate le-aș fi dus ulterior în sala de clasă. Când iubești cu adevarat meseria asta vrei să o faci bine, vrei să oferi copiilor tot ce ai mai bun din tine. N-ai cum să faci asta când te lupți pentru supraviețuire sau depinzi de alții ca să poți face ce îți place. Multe dintre profesoare, ca să poată continua în școli, care o fac cu demnitate, de cele mai multe ori trăiesc cu părinții la 30, 40 de ani sau depind exclusiv de salariul șotului. Dar ce facem cu cei care n-au cu cine să își împartă traiul, cheltuielile? Dragi profesori, hai să nu mai lăsăm pe nimeni să ne spună că suntem egoiști, că cerem prea mult. Noi știm foarte bine că datoria principală pe care o avem cu toții este, înainte de toate, față de noi și de familiile noastre. N-ai cum să faci magie în sala de clasă când nu poți să dormi de griji că nu știi dacă ai ce pune mâine pe masă, dacă îți ajung banii să plătești facturile, poate chiria. Dacă ai tu ca profesor copii, e mai tragic. Dedicarea aceea pe care o doriți de la profesori vine cel mai mult când sufletul tău e plin, atât de plin că vrei să împrăștii bunăstarea aceasta pretutindeni. Nu mai amintiți de dascălii aceia care se sacrifică și fac performanță, de cele mai multe ori în mediul rural, cu toate că se chinuie. Sunt, da, oameni deosebiți, sunt de 3 ori eroi, însă aș baga mâna în foc că le dau și lor târcoale amărăciunea, îndoielile, burnout-ul. Sunt de multe ori pe pilot automat. Nu toată lumea poate funcționa așa, cu atâta sacrificiu de sine. Mulți psihologi v-ar confirma că nici nu e sănătos. În sufletul salvatorilor stă foarte multă durere de fapt. Și dacă chiar merită toată aprecierea, hai să le-o arătăm luptând împreună.
Dragi părinți, susțineți-vă și apreciați-vă învățătorii copiilor voștri. Mă adresez mai ales celor foarte revoltați, supărați pe profesori. Știu, sunt mulți care vă dezamăgesc, care le fac viața elevilor parcă un iad. Știu, doare teribil când vă vine acasă copilul plângând că a fost jignit, bătut sau îngropat în teme. Dar nu e cazul să ne răzbunăm pe toți. Nu e momentul să generalizăm. Altfel riscăm și pe cei buni, cei care își duc munca cu dragoste, să îi pierdem. Acum e momentul să le fim alături. Luptăm apoi să înlăturăm oamenii care n-au ce căuta în învățământ. Credeți-mă, sunt mulți, mulți profesori, nu doar părinți, care doresc să dispară. Să le luam pe rând, mai întâi să îi ajutăm să câștige înapoi din demnitate. Scrieți-le și mulțumiți-le, spuneți-le că le sunteți alături, chiar dacă aveți copii care dau examene. Nu sunt ei cei egoiști, cei care nu se gândesc la binele copiilor voștri. Să nu uităm asta. Sau dacă nu îi puteți susține, măcar nu mai aruncați cu noroi, nu îi mai jigniți, nu îi mai certați. Uneori te simți tare singur ca profesor, te simți tare deznădăjduit.
Nu sunteți singuri, iubiți profesori! Ceva trebuie să se schimbe. Dacă nu vreți să luptați pentru cei care sunt în sistem, luptați pentru cei care urmează să intre. Să facem meseria asta atractivă pentru tineri. Luptați pentru cei care își doresc nespus să profeseze, dar nu s-ar putea descurca niciodată doar din salariu de acum. Cum am fost eu acum mai bine de 10 ani. Când am terminat facultatea, remunerarea unui profesor de engleză era undeva până în 1000 lei. Eu nu proveneam dintr-o familie cu posibilități materiale mari. M-am orientat spre privat. Acolo îmi ofereau 900 lei, dar mi se promitea că va crește (nu a crescut, dar asta este o altă discuție). Părinții mei, pentru a mă ajuta la început de drum, și-au vândut singurul bun pe care îl mai aveau, un apartament cu 3 camere. Au împărțit suma la jumătate între mine și fratele meu. Ei s-au mutat la țară și s-au descurcat cu ce le mai oferea traiul acolo, mai nimic adică. Din banii dați de părinții mei mi-am luat o garsonieră la mansardă și m-am angajat imediat cum am terminat anul III. Vă dați seama că nu puteam să trăiesc cu atât. Ai mei mai îmi ofereau și pensia lor amărâtă de 600 lei și puțin, plus mâncare ce o produceau la fermă. Dar și ei se chinuiau să trăiască decent. Să nu credeți că erau boieri. Acolo și-au distrus sănătatea mintală și fizică. Însă și asta este o poveste pentru altă dată.
Dacă vreți profesori bine pregătiți, trebuie să fie bine recompensați. Și da, unde sunt salarii mari, este și multă responsabilitate. Ca să faci față ca profesor în zilele noastre trebuie să tii pasul cu schimbările, să te formezi continuu. Toate cursurile, workshop-urile, atelierele sunt foarte scumpe. Mai ai nevoie de terapie, să faci față epuizării (care este inevitabilă de multe ori, mai ales în sistemul ăsta bolnav), să înveți să îți gestionezi stresul, presiunea. Nu poți să te oprești la ce te învață facultatea sau modulul psihopedagogic. Învățarea meseriei se face cu adevarat în practică. Nicio carte, modul sau facultate nu te pregătește pentru ce întâmpini în sala de clasă. D-aia profesorii mai au nevoie de mentori, dar mai ales de susținere continuă.
Împreună putem. Împreună trebuie de fapt să lucrăm. Educația de calitate se face prin buna colaborare dintre educatori și părinți. Susținerea trebuie să existe din ambele părți, fără să mai arătăm atâta cu degetul. Fără să căutăm mereu vinovatul. Viața e destul de grea și așa, hai să ne-o facem mai frumoasă.
Întrerup seria de poze frumoase din Thailanda cu o fotografie făcută săptămâna trecută la ziua mamei mele. Una în care n-am stat să mă chinui să găsesc unghiul perfect în care să ieșim fară cusur. Am vrut doar să imortalizez momentul cu toate că, după cum se vede, îmi era greu să schițez un zâmbet. Mi-a fost greu să mă dau jos din pat. Să mă îmbrac. Trăgeam ceva pe mine și mă opream să plâng. Mă pieptănam și apoi stăteam să mai îmi șterg din lacrimi. Mă duceam în sufragerie și mă ghemuiam în brațele lui Ștefan, care mă pupa, mă mângâia, mă alinta. Când mă gândesc la lucrurile pentru care sunt recunoscătoare, răbdarea și afecțiunea lui sunt mereu în topul listei mele. Mă fac să mă simt norocoasă și în siguranță. Cumva am reușit să ies din casă chiar dacă mă simțeam mizerabil, pentru că asta facem pentru oamenii pe care îi iubim, nu? Ne străduim, luăm fiecare zi cum vine, punem pauză suferințelor noastre pentru a-i alina pe alții sau, în cazul meu, a-i sărbători. Și de ce vă spun vouă toate astea? Motivele mele sunt deopotrivă egoiste și altruiste.
În primul rând, este despre autenticitate și înfrângerea unei frici. Mi-a fost mult timp aproape imposibil să vorbesc sau să recunosc că am perioade în care îmi este greu, în care mă simt copleșită. Să mai și scriu despre asta este ceva care mă sufoca de-a dreptul. Însă am descoperit mai demult că exact lucruile care mă sperie teribil, dar pe care aleg să le înfrunt, chit că doar pun vârful degetului în marea învolburată, sunt lucrurile care apoi slăbesc corsetul și mă lasă să respir mai bine. De fiecare dată când voiam să împărtășesc din momentele apăsătoare, vocea mea critică interioară mă certa. “Dar ce îți dai tu atâta importanță?”, “Ce atâta îți plângi de milă? Crezi că alții nu au probleme?”, ”De ce vrei să îi încarci pe alții cu dramele tale?”, ”Unii oameni au probleme serioase, reale, nu fleacurile tale”. Iar exemplele pot continua la nesfârșit. Apoi, a intervenit frica de a nu fi judecată sau, mai rău, de a nu fi percepută ca un om slab. Adevăratul film horror la care nu voiam să mă uit deoarece masca de “femeie puternică” a fost un proiect la care am muncit silnic. De fiecare dată când lăsam garda jos în preajma cuiva și mă confesam că mă simt copleșită sau că îmi este teamă de ceva anume, reacțiile erau de pura uimire. “Serios? Păi, tu pari Xena, prințesa războinică. Pare că ai putea să muți munții din loc.” În momentele acelea îmi făceam o cruce invizibilă, mă bucuram enorm că dau impresia asta, pentru că eu trăiam mereu cu senzația că oamenii văd perfect în interiorul meu. Acum, nu mai doresc să fac asta. În viață de zi cu zi nu o mai fac de ceva vreme. Nu mă mai bucur când “păcălesc” oamenii. Îmi adâncește sindromul impostorului cu care mă lupt de când mă stiu. Social media are multe minusuri, dar cred că poate fi și un loc minunat în care citim fel de fel de povești reale care ne inspira, ne dau putere, ne fac să ne simțim mai puțin singuri sau anormali. Iar pagina mea nu vreau să fie doar despre vacanțe frumoase, reușite, petreceri și cine știe ce alte experiențe care dau impresia că am viața perfectă. Postarea aceasta exact despre asta este, despre a mă lepăda de nevoia de a fi perfectă. Și dacă ceea ce am scris face pe cineva să respire ușurat și să gândească – “Phuu, deci nu sunt singurul care simte așa sau are zile în care datul jos din pat pare o misiune imposibilă”-, mă bucură enorm. Am ajuns la partea altruistă pentru care mă expun. De vă întrebați ce anume mi-a declanșat starea de atunci, vă spun sincer că nu știu sigur. Din ce am citit și am discutat în terapie, ar fi “prețul pe care îl plătești” în momentul în care ieși ușor, ușor de pe pilot automat. Sau poate este o trăsătură de caracter care mă face să fiu melancolica. Încă descopăr lucruri despre mine. Este un proces și trebuie să am răbdare se pare. Sunt foarte mulți ani de când sunt pasionată de dezvoltare personală și lucrez cu mine. A pornit ca o dorință puternică de a fi o parteneră, o profesoară, o fiică, o soră sau o prietenă mai bună și de a mă ierta pentru toate momentele în care n-am fost. Deocamdată, atât mă simt în stare să scriu. Îmi doresc în viitor să pot mai mult.
A doua zi am fost mai bine, chiar dacă nu în totalitate. Ce a ajutat a fost o discuție pe bune, vulnerabilă, sinceră cu o prietenă despre ce ne este teamă, ce ne îngrijorează sau ne stresează. Sunt recunoscătoare și pentru asta, că am astfel de oameni în jur. I’m lucky that way.
Astăzi este Ziua Internațională a Bărbatului, iar Facebook-ul mi-a amintit că pe vremea asta anul trecut postam un filmuleț tare drag mie cu tatăl meu din ziua în care am scos actele cu Ștefan. Cred că este un exemplu minunat pentru de ce merită să celebrăm bărbații din viața noastră. Totuși, uităm adesea de ziua aceasta sau dacă ne amintim, nu facem același tam-tam ca de Ziua Femeii. M-am întrebat de ce oare stau lucrurile așa, de ce nu sunt rețelele de socializare pline de poze cu femei care își sărbătoresc bărbații, postări în care le mulțumesc că există, de ce nu aleargă de bezmetice după cadouri sau de ce nu se face coadă la raionul de bere ori nu se stresează să organizeze vreo cină romantică, vreo surpriza prin care să le dăm de înțeles ce importanți sunt în viața noastră. Care ar putea fi motivele reale ce ne împiedică să facem asta, daca nu luam în calcul cauza istorică a discriminării femeilor, care, firește, deține un prim loc în clasificarea argumentelor plus faptul că este o sărbătoare relativ nouă. Cred că ar fi un subiect fain de dezbătut cu ei, însă până una alta am încercat să îmi răspund la această întrebare și m-am gândit cam așa. Să fie explicația faptul că nu pun ei mare accent pe asta? Să le fie indiferent, doar e o zi că oricare alta? Aici instinctul meu ar zice că nu stau lucrurile chiar așa. Doar orice ființă umană e dornică de admirație și apreciere. Atunci poate nu le place pur și simplu pentru că vine în contradicție cu anumite principii de masculinitate? Îmi și imaginez o replică dată de vreun Gigi-contra:”Acum ce mai urmează, să dorim să primim și flori ca niște p–e “. Culmea, este o replica pe care cred că aș auzi-o perpetuată și de multe femei. Asta ar însemna că de vină ar fi societatea care poziționează mereu femeile și bărbații la poluri opuse. Ne-am obișnuit cu ideea că femeia este simbolul frumosului, bunătății, blândeții, sacrificiului, iar bărbatului i se pune semnul egal cu duritatea, puterea, acțiunea, protecția, chiar imaturitatea. Raționând așa, nu e de mirare că femeia se dorește a fi sărbătorită, iar bărbatul nu. Judecata asta m-a dus apoi cu gândul în alte două direcții. Prima ar fi că din multe discuții cu femeile cu care interacționez, fie ele persoane apropiate sau cunoștinte, reiese că nu își considera iubitul, soțul, concubinul a fi un partener la viața în doi în adevăratul sens al cuvântului. Aud femei care își descriu bărbatul comportandu-se “ca un copil”, “de parcă e handicapat”, “ca și cum îl doare în cot” mai ales când vine vorba de responsabilitățile care țin de casă, de organizare, de creșterea copiilor. Desigur, cauzele sunt multiple și au uneori legătură ba cu nevoia excesivă de control a femeilor în aria asta, ba cu concepția fie a unuia, ori a amândurora că nu e responsabilitatea bărbatului să se implice în astfel de treburi. Mai sunt și altele, evident, însă asta explică o leacă de ce atât femeile, cât și bărbații ar fi de părere că femeile merită mai mult să fie cinstite. A doua cărare pe care au apucat-o cugetările mele a fost una asemănătoare unei expresii englezești – “A trip down memory lane” (o călătorie pe străduță amintirilor, o excursie în trecut)- în care mi-am amintit cu ce credințe despre bărbați am crescut. Cu ocazia asta mi-am amintit și motivul pentru care îmi displac generalizările de tipul “toți bărbații sunt../, toate femeile vor…/toți creștinii fac…./, toți francezii/evreii/arabii sau etc dreg. Le consider dăunătoare deoarece creează cadru pentru discriminare, feminitate/masculinitate toxică, ură, fanatism, naționalism toxic, you name it, adică, când tragi linie, multă suferință. Astfel, mergând pe aceasta cărare, mi-au venit în minte credințe ca: “toți bărbații înșală”, “toți bărbații vor femei slabe”, “bărbații adevărați nu plâng/nu poartă roz/ vor doar sex” și multe altele pe care nu mi le mai amintesc. În schimb, pentru ei era mult mai acceptat, scuzat, chiar de așteptat, să se angajeze în comportamente promiscue, iresponsabile, imature, cumva erau puternici, dar slabi în a-și controla instinctele animalice, agresive, sexuale. Ca tânără ți se spune des că bărbații buni sunt rari, aproape ființe mitologice, unicorni ,dacă vreți, despre care se zvonea că exista, dar trebuia să fii mega norocoasă să găsești vreunul printre atâția cai deșucheați. Genul acesta de convingeri te învață să te ferești de bărbați ca și cum ar fi ceva rău, te învăță să fii mereu în gardă și totodată, să accepți sau să scuzi niște comportamente nocive. Personal, a fost nevoie de multă muncă să ies din filmul ăsta, să zdruncin aceste gândiri limitative, iar asta s-a datorat nu doar lucratului conștient cu mine, ci și bărbaților mișto din viața mea, fie ei prieteni, iubiți, tata, frate, soț, unchi. Stând de vorbă cu ei mi-am dat seama că este al naibii de greu să fii și bărbat. Și ei suferă, plâng, au frici, își doresc să fie văzuți, apreciați pentru cine sunt. Se tem să nu dezamăgească, să nu fie respinși, mințiți, manipulați. Sunt confuzi în legătură cu anumite așteptări, de multe ori nerealiste, pe care le avem de la ei: să ne citească gândurile, să fie sensibili, dar nu plângăcioși, să fie duri, dar nu agresivi, să fie stăpâni pe sine, dar nu aroganți, să fie romantici, dar cu măsură, să fie atenți, dar nu disperați, să fie stâlpul casei, dar să te trateze ca pe un egal. În plus, dacă ar putea să se poarte cu tine precum o prințesă, să te plimbe prin toată lumea, eventual să te ducă pe o plajă exotică în care el, acum cu vreun trup de Jason Momoa, să îți aducă un cocktail fară să comenteze, ar fi excelent. Fiecare sex își are propriile provocări și cred că ar trebui să încetăm să facem o competiție din cine suferă mai mult, care e sexul mai tare, care e mai util. Este un consum cretin de energie care nu aduce nimic bun, doar o luptă continuă de putere din care nu are nimeni nimic de câștigat in the end. Femeile, ca să facă față într-o lume a bărbaților și să-și câștige niște drepturi, au împrumutat multe comportamente și trăsături considerate cândva pur masculine. Acum câțiva ani se vorbea cu frică de un fenomen ce părea de nedorit, de speriat chiar, și anume, “p–dificarea bărbatului”. Mi s-au părut nedrepte miștourile. Dacă pe vremea războaielor se justifica cumva dinamica polarizată dintre femei și bărbați, acum nu prea îi mai văd sensul. Femeile au avut șansa să arate că pot rămâne femei și jonglând cu multa energie masculină. Cred că și bărbații au acest drept fară să le fie teamă de a fi judecați. O majoritate de bărbați n-au mai fost nevoiți să plece la război și s-au trezit deodată că nevoile pe care le au femeile de la ei nu mai sunt aceleași ca până atunci și că trebuie să le descopere cu noi instrumente ce mult timp au fost considerate pur feminine: ascultare, blândețe, o altă implicare în viața domestică, vulnerabilitate, o altă relație cu partea emoțională. Așadar, dragi bărbați, de ziua voastră vă doresc un drum lin spre autocunoaștere, curajul de a fi voi înșivă, orice înseamnă asta și credința că sunteți cu siguranță iubiți și apreciați. Nevoia de voi încă există, însă pentru fiecare femeie este diferită, iar voi doar trebuie să vă dăruiți celei potrivite. Aș mai vrea să vă spun să nu uitați că nu sunteți niciodată mai frumoși, in and out, ca atunci când iubiți sincer, protejați, încurajați și sunteți autentici. Nu aveți cum să dați greș în felul acesta. Tatăl meu a iubit o singură femeie timp de 46 de ani și din momentul în care și-a asumat o familie a fost acolo pentru noi zi de zi, oricât de greu l-a tratat uneori viața și pentru asta va avea mereu dragostea și respectul meu, mai ales pentru faptul că mi-a arătat că unicornii există. Ba chiar trăiam cu unul în casă. De 7 ani trăiesc alături de un alt unicorn. Voi credeți în ei?
roanoptii 