Ascult de vreo două zile un podcast despre autenticitate, sens, traumă și dezvoltare personală de la Fain & Simplu, o discuție între scriitoarea Petronela Rotar și Mihai Morar. Subiectele dezbătute sunt foarte interesante și, inevitabil, m-au făcut să mă gândesc, retrospectiv, la foarte multe episoade din viață mea. Momentan vreau să mă opresc puțin la ideea de sens, și anume la nevoia de a simți că ai un scop pe acest pământ și nu îi faci umbră degeaba. Pentru mine, unul dintre lucrurile care îmi aduc multă satisfacție este munca cu copiii. Este foarte recompensatoare, deși grea, consumatoare de energie, mai ales atunci când vrei să îți pui amprenta într-un mod pozitiv pe sufletul lor.
Când am pornit pe acest drum, am făcut-o cu foarte multă teamă. Dacă nu sunt suficient de bună? Dacă o să dau greș? Dacă fac sau zic ceva care va traumatiza copiii? Să fii profesor mi se părea o chemare care presupunea multă responsabilitate, răbdare, tact. O meserie ce trebuia făcută fără cusur. Doar formam mici omuleți, nu? Perfecționistă fiind, am vrut de foarte multe ori să renunț, mai ales în primii ani, pentru că, mi se părea mie, nu fac o treabă excelentă. În plus, predatul nu era nimic din ce mă așteptăm eu să fie, copiii erau altfel față de cum fuseserăm noi, era foarte diferit față de ce citisem în cărți sau mă pregătise școală ori cursurile de specializare. Îmi aduc aminte ceva ca și cum s-a întâmplat ieri, ceva care mi-a schimbat total perspectiva asupra predatului.
Mă luptăm cu foarte multe noțiuni despre ce credeam eu că înseamnă să fii un profesor bun. Aveam în cap dascăli pe care i-am iubit, alții pe care nu. Încercăm să iau exemplul bun de la X și să evit să aplic ce a făcut Y și nu mi-a plăcut. Un profesor bun era mereu pregătit, nu greșea, nu țipa, nu certa, nu lovea, nu dădea multe teme, știa să controleze și să se controleze în orice situație – “un bun actor să fii”, îmi zisese cândva un prof-, nu i se citeau grijile pe față, nu avea zile proaste, avea mereu toate răspunsurile și multe alte astfel de credințe. Cu unele sunt încă de acord, altele făceau totul să fie epuizant. De mulți ani lucrez în privat și pe atunci obișnuiam să merg eu la casa clientului să fac engleză cu copiii. În ziua respectivă, lucram cu doi frați: o fetiță de clasa a VIII-a și fratele ei mai mic. Făceam de ceva vreme cu ei și, desigur, îmi erau dragi, mă atașasem de ei foarte mult. N-ai cum altfel când petreci mult timp cu cineva. Cu fetița nu aveam probleme, însă fratele ei îmi făcea zile fripte. Eram sigură că mă urăște pentru că nu voia să facă nimic din ce îi spuneam, nu voia să mai învețe, să lucreze. Nu fusese mereu așa, dar ceva se schimbase. Am încercat să aplic orice metodă îmi trecea prin cap, bună, rea, numai să reușesc să îl fac să învețe. Eram dezamăgită de mine, simțeam că îi dezamăgesc pe părinți și pe copil. Mă decisesem să renunț. Era ultima zi, ultima ședință. Îi spusesem și lui de multe ori că aveam să nu mai vin, dar nu mă lua în serios. Eram sigură că fac alegerea potrivită. Voiam până la urmă ce era mai bun pentru ei și acceptasem ideea că nu eram eu aia. Mama lui îmi spusese că refuzul de a învață nu se limita doar la engleză, dar eu voiam să fiu profesoara aceea care schimbă destine și te face să iubești studiatul. Doar ce încheiam ora și mă pregăteam să plec. Mama băiețelului îi zisese să intre în cameră, să își ia la revedere fiindcă era ultima oară când avea să mă mai vadă. A deschis ușa de la sufragerie, mi-a spus un “Pa!” rapid, a închis ușa la loc și a plecat. M-a întristat foarte tare, dar am zis că poate o merit, poate eram pentru el profesoara care avea să rămână în mintea lui – doamna „Așa nu”. Mi-am luat în schimb la revedere de la sora lui, ne-am îmbrățișat, ea mi-a mulțumit pentru ajutor, iar eu i-am urat succes la examene. Deodată, a intrat mama ei plângând în cameră. Am crezut că se întâmplase ceva, însă mi-a zis că se emotionase pentru că aveam să plec. Atât mi-a trebuit. Am început și eu să plâng, și fetița. M-au impresionat nespus. După ce ne-am liniștit puțin, m-am ridicat să îmi iau lucrurile. De nicăieri, simt cum două mâini mai mici mă cuprind. Mă uit în jos…băiețelul, care până atunci părea că nu dădea doi bani pe plecarea mea, era acum lipit de mine, în hohot de plâns, zicându-mi că îi pare rău și că nu credea că am vorbit serios. Am rămas înmărmurită, nu credeam ce îmi aud urechile. Nu mă așteptasem deloc la asta. Nu mai știu exact ce i-am spus, dar am plecat de acolo năucă. Am plâns și restul zilei. Nu înțelegeam ce s-a întâmplat, ce mi-a scăpat. Mai târziu am înțeles că am fost atât de preocupată de ideea că trebuia să fiu perfectă și a-l face cu orice preț să învețe încât îmi scăpase că pentru ei fusese suficient că îmi păsase, că le doream ce e mai bun. Uitasem complet de acest al șaselea simt, superputerea copiilor de a citi ce este în inima ta.
Am decis ulterior că trebuie să îmi dau voie să fiu vulnerabilă, imperfectă, să accept că uneori greșesc, pentru că doar așa aveam să învăț să fiu o profesoară bună, dar, mai ales, să renunț la a încerca să fiu dascăl ca X sau Y și să fiu eu, Andra. Cât de autentică și deschisă pot. Acum le cer copiilor feedback, le vorbesc despre provocările mele din copilărie, caut să-i înțeleg, îi rog la rândul meu să încerce să mă înțeleagă dacă nu fac ceva bine, admit când greșesc, dacă nu știu ceva sau nu îmi amintesc, nu pretind că de fapt știu și inventez o modalitate să-i duc de nas, ci caut răspunsurile împreună cu ei, ii întreb cum sunt, mă interesez de ce le place. Le arăt că îmi pasă, că mă străduiesc, chiar dacă uneori o fac stângaci deoarece am ajuns la concluzia că oricum mult mai semnificativ este ceea ce trezești în inima lor. Cu asta n-ai cum să dai greș. Nu suntem roboți, iar profesorii învață copiii mult mai mult decât materia pe care o predau, le dau lecții despre cum să fie oameni, adulți, despre viață, cum se trăiește ea și ce e important cu adevărat.
Feedbackurile mă ajută enorm. Îmi dau curaj și încredere să continui, de aceea am pus și două poze cu niște aprecieri primite recent, care mi-au făcut ziua mai frumoasă. Totodată, genul acesta de mărturisiri mă fac să vreau să fiu mai bună. Nu consider nicio clipă că n-aș mai avea de învățat multe despre cum se face meseria asta. Însă, am scris toată poliloghia aceasta dorind totodată, dacă ajunge și pe la alți profesori, să le spun…. poate nu li se spune des…Dacă ești genul de dascăl care îți pasă și te străduiești să îți faci munca cât de bine poți, în special în vremurile acestea, you rock! You are awesome! Keep up the great work!
Săptămâna aceasta facem Halloween. Online. Ne străduim.
Permiteți-mi să mă prezint. Numele meu este Andra Racoviță, dar mi se mai spune „Teacher„, „Doamna-Doamna” sau „Doamna Chin” (când vor copiii să mă tachineze) și aș vrea să vă vorbesc puțin despre mine și despre ce reprezintă Englishtopia.
Încă din copilărie visam să fac două lucruri în viitor: să fiu profesoară și să scriu. Chiar dacă am mai cochetat uneori și cu ideea de a avea o altă ocupație, întotdeauna m-am întors la acestea două. Scrisul a fost multă vreme o activitate intimă, rezervată pentru jurnalele mele sau „agenda cu nuvele” cum o numeam pe atunci, însă astăzi mă ajută să îmi spun povestea și sper să nu mă opresc aici. Plăcerea pentru predare a fost evidentă de timpuriu. Păpușile nu-mi scăpau de lecții sau de teme, adoptam adesea un aer de profesoară cu copiii la joacă, iar asta a continuat chiar și în generală când dragostea pentru limba engleză m-a împins să-mi testez abilitățile de dascăl pe câteva colege dornice să învețe aceasta limbă. În liceu deja nu mai aveam nicio urmă de îndoială că aveam să dau la Litere în speranța că asta mă va aduce mai aproape de a-mi îndeplini visurile.
Aș minți dacă aș spune că nu am avut și momente în care m-am îndoit de alegerile mele, ba chiar prin facultate am vrut la un moment dat să renunț fiind convinsă că am făcut o greșeală mare. Oricui mărturiseam că doresc să fac o carieră în educație îmi spuneau că n-am minte, că voi fi săracă și voi merge cu ciorapii rupți pe stradă pentru că nu mi-i voi permite, iar copiii mă vor teroriza. Nu înțelegea nimeni de ce aș lua-o pe drumul acesta ce părea cu adevărat sumbru. Știam că lucrurile nu erau roz în învățământ și când îmi mai punea cineva problema așa, ajungeam inevitabil să mă îndoiesc de mine. But the heart wants what it wants…și n-am renunțat. Îmi plăcea mult ideea de a avea privilegiu să fac parte din formarea copiilor și totodata de a avea un impac, speram pozitiv, în viața lor. Știam că profesorii pot schimba destine. Am simțit-o pe pielea mea. Am luat multe decizii în funcție de cât de mult am admirat sau nu anumiți dascăli. Îmi propusesem să fac parte dintre cei buni. Mai mult, munca cu tinerii mă încânta enorm spre deosebire de perspectiva de a lucra cu adulți. Așadar, pe vremea când eram încă studentă la Master – Studii Anglo-Americane – am început să îmi caut de muncă. Cum la școlile de stat perspectivele erau puține, am zis să îmi încerc norocul la privat. Am pornit foarte pesimistă la drum. Eram tânără, nu aveam experiență și nici nu dădeam pe afară la încredere în sine. Mă gândeam că va dura mult până avea să mă angajeze cineva. Totuși, am găsit, nu mai știu cum, un anunț despre un post vacant la un afterschool. M-am prezentat la interviu și, spre surprinderea mea, am fost angajată. Am să fiu veșnic recunoscătoare celei care mi-a oferit această oportunitate și încrederea avută în mine. Am învățat extrem de multe lucruri despre mine, despre ce presupune meseria aceasta, dar mai ales mi-a oferit o viziune despre ce doresc să fac mai departe cu viața mea. După ce am încheiat colaborarea mea acolo, am încercat să fac ceva pe cont propriu. Nu aveam să știu atunci, dar după niște ani de încercări, eșuări, muncă, ambiție și o doză mare de încăpățânare a luat naștere Englishtopia.
Englishtopia este un centru axat pe învățarea limbii engleze într-un mod plăcut, eficient, centrat pe nevoile cursanților, unde abundă predarea bazată pe atașament. Consider că sunt mai mult decât o simplă profesoară de limbă engleză pentru cei care au ales să studieze această limbă alături de mine, iar acest lucru îmi este adesea confirmat de copii, care uneori îmi spun că le sunt ca o prietenă, sau de părinții care mi-au investit cu încredere această responsabilitate și cu care am, de cele mai multe ori, o relație strânsă. Consider că este importantă în educația tinerilor comunicarea constructivă dintre părinți și profesori, în special atunci când al lor copil întâmpină obstacole în calea învățării.
Cu această ocazie doresc să le multumesc tuturor celor care au crezut în mine și mi-au oferit șansa de a face parte din viața sau formarea lor. Datorită lor a luat naștere Englishtopia, mai exact, visul meu de a crea un spațiu, un „tărâm fermecat” dedicat studiului limbii engleze.
Aș vrea să vă vorbesc astăzi despre o carte pe care am descoperit-o recent, urmărind cu sfințenie tot ce mișcă Hyperliteratura, și anume, Între două fronturi, cartea de debut a Oanei David. Se făcea că domnul Ruse dorea să o publice și organiza o campanie de crowdfunding în acest scop. Hipnotizată de coperta senzațională, subiectul lecturii și impulsionată de dorința de a vedea femei reușind în lumea literară, n-am stat deloc pe gânduri și am comandat-o neîntârziat. Nu știu de ce, fără să o fi citit, am avut de la bun început un presentiment puternic că o să îmi placă, însă trebuie să mărturisesc că mi-a depășit cu mult așteptările.
Între două fronturi este un romance plasat între 1937 și 1948, foarte bine documentat, ce dezvăluie povestea de iubire dintre o româncă, pianistă, din înalta societate și un ofițer de aviație german. Acțiunea este relatată din perspectiva protagonistei, Lulli, sub forma unei confesiuni, scrisă la persoana I și urmărește relația ei cu Heinrich (Atenție, fetelor! Mr. Darcy are concurență.), interzisă de altfel, care se desfăsoară înainte, în timpul și după cel de-al doilea război mondial.
Scriitura mi s-a părut reușită, încărcată cu detalii interesante – aici s-a văzut munca asiduă de cercetare, descrieri deloc fastidioase, relevante pentru a te teleporta în perioada respectivă, într-o Românie la început mai ferită de ororile războiului. Astfel, suntem invitați să trăim puțin boem, mergând la tot felul de recepții organizate la Athénée Palace, dineuri la Capșa, ceaiuri servite cu tot felul de bârfe, seri la opera și nu numai. Totodată, discutăm ultima modă a acelor timpuri, ne dăm cu parfumuri scumpe, degustăm băuturi fine, discutăm artă și muzică de calitate. O experiență absolut delicioasă! Dialogurile sunt spirituale, pline de umor și ironie, menite să îndulcească cumva contextul vremii cufundat în incertitudine, cu moartea ce părea mereu să fie în așteptare, dornică de a înghiți suflete noi, parcă blestemate. Utilizarea flashback-ului a creat și mai mult suspans, învăluind totul într-un mister pe care dorești să-l elucidezi cât mai repede. Apoi, a condimentat acțiunea cu tot felul de răsturnări de situație, puțin spionaj și – voila!- rețeta succesului, dacă mă întrebi pe mine. Personajele sunt complexe și bine conturate. M-am transpus efectiv în pielea Lucreției și am trăit intens toate raționamentele,frământările, îndoielile sale.
„-Ești o femeie teribil de neobișnuită, Lulli.
–Mi s-a mai spus, da. Niciodată într-un sens pozitiv, dinpăcate.
–Niciodată până acum.”
Și nu a dezamăgit. Lulli este, într-adevăr, sofisticată și inteligentă, deosebit de curajoasă, capabilă nu doar de a-și depăși condiția de soție-trofeu blazată, ci și de a iubi cu fervoare.
În ceea ce mă privește, o carte bună te bântuie, iar Între două fronturi a reușit să facă asta din plin. Mi-a apărut în vise, în reveriile de peste zi, m-am trezit adesea gândindu-mă la ea, încercând să anticipez ce avea să urmeze, dar mai ales la futilitatea războiului. Am trăit povestea ca și cum ar fi fost a mea – a ajutat probabil și faptul că al meu este plecat. I’m a sucker for romance. What can I say?! S-a încheiat totul cu lacrimi, suspine și revoltă. Însă, ceea ce cred că mi-a plăcut cel mai mult la această carte a fost o anumită familiaritate a modului de a povesti, care i-a oferit un efect de film. A creat o atmosferă vie, dinamică. Dacă ar fi după mine, aș traduce-o îndată. Consider că are șanse mari de succes internațional. Aștept cu interes și alte proiecte.
Astăzi este ziua internațională a cărților și a drepturilor de autor, iar cu această ocazie m-am gândit să întocmesc o listă de cărți pe care după ce le-am citit n-am mai fost niciodată la fel. Ce a ieșit a fost surprinzător chiar și pentru mine căci n-am ales titluri neapărat populare sau care am crezut că vor da bine, ci lecturi ce au avut cu adevărat un impact asupra mea sau care mi-au schimbat cumva cursul vieții. După o călătorie prin Tărâmul Amintirilor, iată ce a ieșit:
1. Harry Potter de Joanne K. Rowling
Trebuie să mărturisesc că nu am fost neapărat o cititoare înfocată de la o vârstă fragedă. Le-o spun adesea și elevilor mei, argumentând că de aceea nu cred să fie vreodata prea târziu pentru a te apuca. Nu spun că nu am citit în copilărie, din contră, însă nu consider că am fost un șoarece de bibliotecă care, cu vreo lanternă pe sub pătură, nu dormea nopțile pentru a termina un capitol nou. Cel puțin nu o vreme, asta a venit ceva mai târziu. În schimb, citeam multe povești ca cele ale lui H. Ch. Anderson, basme sau romane cu și despre animale precum Frumusețea Neagră de Anna Sewell sau Colț Alb a lui Jack London. În rest, fiind o elevă destul de conștiincioasă, lecturam ce ne mai cereau pe la școală, dar nu-mi făcea vreo deosebită plăcere pentru că nu mă atrăgeau de cele mai multe ori subiectele textelor.
Totul s-a schimbat undeva prin clasa a -VII-a. O problemă gravă de sănătate m-a ținut departe de școală, de prieteni și mai mult prin spitale sau acasă. Am pierdut tot semestrul I. Îmi amintesc că riscam să repet anul din cauza perioadei lungi în care absentasem, iar cum această posibilitate mă îngrozea am decis, printre altele, să mă apuc de citit suplimentar dintr-o listă dată de profesoara mea de Limbă și Literatură Română. Dintre lecturile propuse, cea care m-a atras cel mai tare a fost volumul I din Harry Potter și trebuie să recunosc, având acum în gând multă recunoștință pentru inspirația profesoarei mele, că a fost ceea ce m-a salvat în momentul acela sumbru din viața mea. De ce spun asta? Imaginați-vă că, deși anumiți doctori din Constanța, care au decoperit că am Citomegalovirus, au decis să mă trimită de urgență la București pentru că nu răspundeam la tratamentul prescris. Acolo, am stat în jur de două săptămâni internată la infecțioase. M-a marcat acea experiență deși atât doctorii, cât și asistentele au fost remarcabili/e. Totuși, vedeam zilnic oameni foarte bolnavi, unii chiar nu scăpau cu viață , așa cum mi-a fost dat într-o zi să văd, împins pe o targă, un tânăr care murise de meningită.
Atmosfera deprimantă din spital, mâncarea fără gust, analize peste analize, perfuzii peste perfuzii și toată incertitudinea legată de diagnosticul ce mi-a fost dat m-au afectat cumplit. Probabil de aceea sunt atât de îngrozită până și în ziua de astăzi de spitale. Din cauza virusului făcusem hepatită, îmi afectase fierea, dar și vederea – îmi provocase o retinită – doctorii i-au spus mamei că am scăpat că prin urechile acului fără să orbesc. În tot acest timp, eu eram foarte sigură că aveam ceva incurabil și că toată lumea nu dorește să îmi spună că probabil urma să mor. Îmi amintesc perfect când am întrebat-o pe mama dacă nu cumva am SIDA, dar nu vrea să recunoască. După cum bine observați, n-am plecat pe lumea ailaltă, ci într-o altă, cea a imaginației pentru că ceea ce mi-a ajutat moralul a fost cititul, dar nu orice fel de citit, ci răsfoitul cărții potrivite la momentul și mai potrivit. Atunci am înțeles cu adevărat ce înseamnă și ce putere are o carte bună. A fost evadarea de care aveam nevoie, o poveste cu adevărat magică care mă ținea trează până târziu, visând la momentul în care avea să apară o bufniță la geamul spitalului cu o scrisoare în cioc ce mă anunța că sunt așteptată la Hogwards. Nici asta nu s-a întâmplat, însă important este că am plecat de acolo vie și cu o nouă dragoste pentru cărți.
În consecință, sunt de părere că nu există copii sau chiar adulți cărora să nu le placă cititul, ci doar persoane care n-au avut încă norocul să găsească cartea care să le deschidă apetitul pentru lectură și tot ce are ea de oferit.
2. Biblia
Nu știe multă lume lucru acesta despre mine, însă am avut o perioadă în copilărie în care debordam de pioșenie și aș fi putut da lejer lecții multor mămăițe smerite la acest capitol „în numele Tatălui, și-al Fiului, și-al Sfântului Duh”. Aveam un comportament exemplar în biserică, unde mă duceam adeseori de bunăvoie și nesilită de nimeni. Pupam icoane, mă împărtășeam si nu uitam să-mi reînnoiesc stocul de pască sau apă sființită. Acasă nu exista să-mi încep ziua fără să spun mai întâi „Înger, îngerașul meu” urmat de niște mătănii făcute atât de conștiincios încât ai fi zis că aveam sfinte moaștela capul patului. Pe hol îmi improvizasem chiar și propriul altar, adică un perete plin de icoane, iar la baza lor lumânări, pasca cea de toate zilele, salcia și apa sfințită. N-aș fi pornit spre scoală fără să-mi îndes mai întâi degetul în apa aceea pe care apoi îl treceam îndată pe frunte într-un semn al crucii. Aveam și eu materii unde nu-mi strica puțină intervenție divină. Noaptea, pupam iar podeaua cu pietate și înainte să adorm îmi spuneam „Tatăl nostru”. În clasa I l-am iubit pe „domnul de religie”, la care luam mereu note bune – îmi plăceau orele sale. Mai târziu, mă mândream cu faptul că știam „Crezul” pe de rost, fără să mă încurc vreun pic.
Prima dată când le-am mărturisit asta prietenelor mele apropiate au bufnit în râs isteric presupunând că mă țin de șotii. Nu le-a venit a crede. Acest lucru se datora, probabil, amintirilor pe care le aveau cu mine din liceu de la orele de religie. Se întâmpla să devin adesea teroarea profesorului, deci persona non grata. Reușeam să-l înfurii până ce venele de pe gât îi deveneau proeminente și asta pentru că-l contraziceam ori de câte ori ne prezenta așa-zisele pilde ce nu aveau, în opinia mea, vreo legătură cu ceea ce ar trebui să însemne sau să fie credința în Dumnezeu.
Revenind la ritualurile din copilărie, toată perioada evlavioasă s-a încheiat odată ce am terminat de citit o bună parte din Vechiul Testament. Din păcate, nu a avut efectul dorit. Capitol după capitol, nu mi s-a părut că citesc altceva decât o colecție de povestiri fără sens, ce au dat naștere doar multor întrebări. Astfel, mi-am luat adio de la a crede și nu cerceta și am început în schimb să caut răspunsuri în istorie, cu ajutorul căreia am aflat că pe cât de necesară ne-a fost credința, pe atât de mult rău s-a săvârșit în numele ei. Cu toate că acest lucru m-a determinat cu timpul să mă orientez mai putin spre biserică și mai mult spre fapte sau știință, nu am renunțat să cred că Dumnezeu există. Am considerat că, până vor apărea dovezi concrete ce dovedesc inexistența Sa, să merg pe mâna lui Pascal și să-i accept pariul. Așadar, mi-am format o concepție religioasă proprie în care am ales să cred că divinitatea este pretutindeni, iar cel mai bine aș putea să o cinstesc încercând să fiu un om bun. În plus, am păstrat ritualul de a-mi spune în fiecare noapte „Tatăl nostru”, în gând, pentru că altfel nu aș putea să adorm. Totodată, îmi amintește de momentele în care, copil fiind, înainte de somn, mama obișnuia să vină în camera mea, îmi făcea o cruce, iar apoi mă pupa de noapte bună. Un gest simplu în urma căruia mă simțeam iubită și protejată, atât de ea, cât și de cineva acolo sus.
Anul trecut, pe 20 septembrie, îmi luam o parte din familie și porneam spre București pentru a merge la un protest împotriva schimbărilor climatice, cel inspirat de Greta Thunberg. Îmi doream foarte tare să iau parte la eveniment deoarece este o mișcare în care cred cu tărie și m-am bucurat nespus că s-a organizat și în România.
– Ce te tot duci, Andra, la protestele astea? Chiar crezi că tu și încă câțiva amețiți veți schimba ceva? Îți spun eu…Nu veți schimba nimic.
Așa simt câte unii să îmi zică când văd că am participat la X eveniment sau dacă în cursul vreunei discuții am pomenit că am fost la mișcarea Y. Trebuie să recunosc că mă întristează nespus această resemnare. Nu îi condamn. Românii sunt sătui de promisiuni goale, de decade în care parcă ne învârtim într-un cerc vicios. Într-o țară în care încă predomină nesimțirea, nepotismul, pilele, incompetența, educația de slabă calitate, este ușor să ne simțim ca niste Sisifi bezmetici ce împingem poveri pe culmi mai înalte decât Everest. Am trecut și eu prin această etapă în care eram Gigica contra, în care mi se părea zadarnică orice inițiativă, însă, dacă aș mai fi continuat mult pe această cale, cred că aș fi găsit din ce în ce mai puține motive să mă dau jos din pat dimineața. Merită oare să trăiești o viață lipsită de speranță, în care totul pare pierdut înainte de a fi căutat, orice lupta înfrântă înainte de a suna din corn, în care renunțăm chiar înainte să încercăm? De ce să ne grăbim, atunci când viață ne aruncă într-o mare de întuneric, să ne dăm bătuți? Plecăm capul spre pământ în loc să ridicăm privirea mai degrabă către stele, acele frânturi de lumină care străpung întunericul și care, astfel, ne-ar putea ghida.
Am observat că oamenii au tendința să creadă că dacă nu ești vizionar sau ocupi vreo funcție importantă nu poți să aduci vreo schimbare reală, de impact în zilele noastre. Însă, ceea ce cred că le scapă din vedere acestora este faptul că vizionarii nu se nasc, ci devin. Ei se formează. În opinia mea, nu este nevoie să fii Gandhi ca să poți face ceva benefic în jurul tău. Într-adevăr, personalități precum Martin Luther King, Maica Theresa, Maya Angelou, Nelson Mandela etc sunt rari, unul la un million, dar, când luăm în calcul ideea de schimbare, trebuie să realizăm că ei sunt volanul unui vehicul, iar poporul este motorul. Ei ne arată cert direcția, ne cârmuiesc pe calea cea bună, dar puterea, puterea stă în oamenii de rând. Oamenii obișnuiți sunt, de fapt, cei care pun cu adevărat roțile în mișcare. De aceea, de fiecare dată când alegi să te faci auzit, când alegi să nu rămâi indiferent în fața unei nedreptăți, când alegi să iei decizii pentru că așa este corect ori politicos, nu pentru că așa face o majoritate, când alegi să-ți pese, când cauți să judeci mai puțin, dar să înțelegi mai mult, când ai curaj să porți discuțiile incomode, să fii contra curentului, să aperi integritatea, ori de câte ori reușești să pui pauză vieții pe care ești forțat să o duci robotizat și dedici, măcar puțin, din timpul tău unei cauze altruiste – fie că ajuți un animal, un vecin, că te apleci să arunci un gunoi care nu este al tău, că spui mulțumesc sau îmi pare rău, că mergi la vot, că sădești în alte persoane credința că și ele pot, că efortul lor, oricât de mic, contează…ei bine, uite așa schimbi lumea. Să nu subestimăm niciodată puterea acțiunilor mărunte. În timp, ele sunt cele care adunate aduc rezultatele mărețe. Suntem spălați pe creier să ne considerăm prea mici, prea lipsiți de putere de influență să putem face ceva semnificativ, însă lumea se modifica neîncetat, se schimba chiar în secunda asta, cu fiecare gest pe care îl facem, cu fiecare vorbă pe care o articulăm, cu fiecare gând pe care-l gândim. Asigura-te că ele sunt bune, doar așa schimbarea va fi în bine. Fii blând! Citește! Educa-ți bunacuviință! Denunță răutatea, mitocănia sau injustiția!
Nu demult, am găsit în casa părinților mei niște jurnale d-ale mele din generală și, printre tot felul de chestii debitate despre cum era viața mea pe atunci, am dat peste un pasaj în care mărturiseam că aș vrea să schimb lumea, aș dori să o fac mai bună. Totuși, crescând, și eu am ajuns să mă simt adesea neputinciosă, să cred că trebuie să fii cel puțin genial ca să poți face ceva de valoare în era noastră. Când te întâlnești des cu „capul plecat sabia nu-l taie”, când în scoală se pune accept mai mult pe note decât pe bunul simț și empatie, iar în societate mai mult pe ce deții decât cu ce contribui, uiți repede că, de fapt, ceea ce transformă cu adevărat universul în care trăim este bunătatea. Dacă arunci o privire critică în trecut, ai să te convingi repede de acest aspect. Or fi modernizat geniile lumea materială, tehnologia, ne-au explicat ei cum funcționează lucrurile, însă adevărații aducători de schimbare au fost cei care au avut curajul să fie buni, să iubească, chiar și când nu era mare lucru de iubit, să vorbească în numele dreptății, a corectitudinii. Bunătatea este cea mai puternică armă a omului, cea care ne deosebește cu adevărat de animale. Așadar, dacă vrei o lume mai bună, fă bine, gândește frumos, iubește-ți familia, prietenii, îndrăgește viață, animalele, pământul, iubește-te pe tine, căci numai iubind se trezește în sinele nostru nevoia de a proteja, de a ajuta, de a ierta, de a îmbunătăți.
De-a lungul istoriei, nu realiștii au adus progresul. Nu. Realiștii acceptă situațiile așa cum sunt, nu cum ar putea fi. Avem nevoie de realiști deoarece ei sunt cei care denunță problemele, spun lucrurilor pe nume, știu cauzele, observă hibele și neregulile. Cu toate acestea, idealiștii sunt cei care au ascultat ce-au avut de spus realiștii, dar, în loc să vadă doar problemele, au ales să pună accent pe soluții, au îndrăznit să vizualizeze o lume mai bună, mai echitabilă, mai justă. Ei sunt cei care au curajul să viseze cu ochii deschiși și să facă ceva în direcția idealului închipuit. Au făcut asta chiar și cu riscul de a da greș sau știind că șansele pe care le aveau să obțină transformarea erau minuscule, însă au ales orbește să nu renunțe. Când în discuții mai prezint un discurs asemănător, mai primesc și replica:
– Ei, ce să îți povestesc, ai fost și tu la două, trei proteste și acum dai lecții altora. Știi ceva, schimbă tu lumea și lasă-mă pe mine să fiu ignorant.
Chiar și după astfel de reacții, mă încăpățânez de fiecare dată să nu cedez în fața pesimismului. Înțeleg că atitudinea asta refractară vine tot dintr-un sentiment de neputință. Persoanele care răspund așa sunt cei cărora le este mai simplu să-și justifice neimplicarea prin tot felul de scuze și țin neapărat să îmi arate că nu sunt cu nimic mai brează decât restul. Poate că nu sunt, poate n-am reușit să schimb mare lucru pentru omenire și sunt convinsă că există oameni mult mai dăruiți, mai activi, mai inteligenți, mai altruiști decât mine. Însă, știu sigur că după ce am participat la protestul de care vă spuneam la începutul articolului, pentru o persoană cel puțin, adică nepoata mea, am reușit să schimb ceva. I-am sădit niste speranță în suflet. Probabil sună insignifiant, dar totul depinde de cum alegi să privești lucrurile. Sunt convinsă că i-am mai întărit încrederea că vocea ei contează, că părerile și convingerile ei sunt importante și merită toată atenția. Poate eu am reușit doar pentru ea să produc un minimum de impact, dar, cine știe, ea poate va reuși să influențeze alți doi, trei inși, care la rândul lor vor influența alți cinci și aceia cinci încă zece. Cam așa se schimbă mentalitățile de la o generație la alta.
Englezii au o vorbă: „Roma n-a fost construită într-o zi”, nici toate de care ne bucurăm în secolul acesta nu au fost obținute peste noapte. Sunt schimbări ce au loc imediat, însă altele cer timp. Marele meu noroc și privilegiu este că lucrez cu copii și nu pot decât să sper că puterea mea de influență nu se va opri doar la nepoatele mele, căci mă străduiesc, uneori mai stângaci, alteori mai inspirat, pe lângă ceea ce le predau, să îi determin să devină cetățeni activi și implicați pe viitor. Dar mai întâi am început schimbându-mă pe mine, cu pași mici, atât cât mi-a permis timpul, sufletul, corpul, creierul.
Acum vreo două săptămâni îmi scrie Delia, nepoata mea, cu mult entuziasm, pe messenger:
– Andra, am o idee! Ai văzut în ce hal arată lacul din parcul Tăbăcăriei? mă întreabă ea serioasă.
– Da, am observat. Este plin de sticle sau pungi de plastic și fel de fel de gunoaie, îi mărturisesc cu părere de rău în suflet.
– Păi, n-ai vrea să facem ceva în privința aceasta? Mi-e milă de bietele animale ce trăiesc acolo. Putem să le strângem chiar noi. Mai chemăm niște prieteni sau cunoștințe să ne ajute. Știu câteva persoane care s-ar implica, zice Delia plină de optimism.
– Este o idee excelllleeennnntttă! îi răspund eu încântată și deopotrivă mândră că am așa o nepoată minunată. Așa vom proceda. Dau și eu sfoară în țară printre apropiați, poate chiar facem un event. Scriu pe blog despre el. Cred că începutul lui septembrie ar fi ideal.
Ei bine, cam așa a decurs discuția noastră de atunci. Și chiar aveam de gând, fără niciun dubiu, să ducem la capăt ce ne-am propus, însă la o zi sau două de la conversația noastră am găsit întâmplător pe Facebook un eveniment organizat de Asociația Act for Tomorrow care își propunea să facă fix același lucru. Am decis să ne alăturăm, trecând peste faptul că era sponsorizat de Kaufland, care mai are mult de lucrat la grija pentru mediul înconjurător prin a elimina plasticul inutil din supermaketurile lor și Primăria Constanța, care, probabil, dorea de asemenea puțină reclamă. Doar se apropie alegerile, nu-i așa? În fine. Pe mine mă interesa să ne atingem neapărat scopul, așa că am decis să facem de data aceasta pact cu „diavolul”.
Astăzi, 5 septembrie, ora 9:00, a avut loc activitatea de voluntariat. Am fost destul de impresionată de organizare, dar cel mai tare m-a surprins, atât pe mine, cât și pe Delia – amândouă mai participând la astfel de adunări – numărul mare de oameni care și-au rupt din timpul lor liber pentru a strânge deșeurile din lac. Au fost prezenți nu doar tineri, ci și părinți cu copiii lor.
Trebuie să recunosc că, remarcând asta, mi-a dat speranță pentru viitor și pentru acest oraș pe care-l consideram pierdut. M-a încercat chiar și un sentiment de mândrie pentru concetățenii mei. Sper din suflet să nu fi fost doar de fațadă și să văd de acum încolo din ce în ce mai mulți oameni la astfel de evenimente.
O bună parte dintre noi am încercuit zona, strângând gunoaiele de pe margini, iar alții, mai curajoși, s-au avântat în apă cu bărci sau caiace. A fost destul de răcoare și a bătut vântul puternic, însă asta nu a oprit pe nimeni. Toata lumea a muncit din greu, unii au rămas și peste programul alocat event-ului, adică după ora 2:00. Vedetele zilei au fost, evident, mucurile de țigară, cojile de semințe, bețișoarele de la acadele, PET-urile, dozele de aluminiu și pungile de plastic. Știu concret pentru ce se adună lumea în prezent la lac, mai exact, să „spargă o sămânță”, să fumeze o țigară la care sigur bea și o Cola, iar alții îl consideră locul ideal pentru a face dragoste deoarece am dat și peste câteva prezervative.
Oameni dragi, ce-ar fi să facem toate aceste lucruri în continuare, dar fără să mai aruncăm toate minunățiile pe jos sau în apă. Trebuie doar să le puneți în locurile special amenajate pentru asta, în scrumiera mașinii sau să sacrificați o pungă în care să le colectați și ulterior să le deșertați într-un coș de gunoi. Efortul este minim, însă rezultatul este un parc și un lac curat în care animalele pot trăi în siguranță. Sper ca imaginile de mai jos să tragă un semnal de alarmă doarece cantitatea de deșeuri a fost imensă, existau efectiv insule întregi cu gunoaie în lac. În plus, am avut neplăcerea să găsim animale prinse în ele, înotând cu ele sau chiar moarte din cauza lor. Ecologizarea de astăzi nu rezolvă problema, este doar o soluție de moment. Totul depinde de noi. Ca să adaptăm un citat celebru – Fii tu schimbarea pe care vrei să o vezi în orașul tău.
Nu știu exact cum percep sau gândesc alții despre situația din Belarus, însă eu una sunt dată peste cap. Simt că trebuie să fac ceva, oricât de mic, altfel o să-mi explodeze o venă curând. Pur și simplu nu pot rămâne indiferentă în fața opresiunii. Astăzi, m-am tot uitat dacă există vreo mișcare la Ambasada Belarusului din București sau urmează vreuna, așa cum am văzut că s-a întâmplat în Chișinău unde oamenii și-au arătat solidaritatea. Eram deja la volan acum dacă se organiza ceva, dar, probabil, din cauza pandemiei, lumea este reticentă să se adune în stradă. Sunt convinsă că nu aș fi singura care ar dori să le transmită cumva belarușilor că suntem alături de ei. Să nu uităm nicio clipă cum mișcarea românilor anticorupție a fost aplaudată și susținută atât în presa internațională, cât și de cetățenii altor țări, care au protestat alături de noi. Cum cred cu tărie că niciun gest nu este prea mic ca să conteze, am zis măcar să scriu despre asta.
Mă încearcă două sentimente: de profundă admirație pentru curajul, creativitatea și perseverența de care a dat dovadă poporul belarus când a întâmpinat obstacole, nedreptăți sau violență sălbatică și de groază la gândul ororilor la care sunt supuși cei care îndrăznesc să se răzvrătească. Inițial, mi-a atras atenția povestea incredibilă a Svetlanei Tihanovskaia, tot parcursul ei de la o femeie obișnuită, simplă – mamă, soție, profesoară, secretară – la lidera ce s-a opus dictaturii lui Lukashenco, inspirând mii de belaruși și devenind, astfel, un simbol al speranței, al dreptății și al libertății. Apoi, am fost puternic impresionată de faptul că belarușii nu s-au lăsat descurajați sau intimidați nici de măsluirea alegerilor, alungarea forțată a Svetlanei în Lituania, întreruperea internetului de către guvern, bătăilor crunte, arestărilor în masă și nici măcar în fața torturărilor. Ba din contră, încearcă să câștige lupta protestând într-o maniera pașnică, apelând la tot felul de tactici nonviolente: scandează de la balcoane ori sting, apoi aprind luminile în case, claxonează din mașini, muzicieni cantă pe stradă, actori se înregistrează denunțând agresivitatea poliției, se oferă flori, pupici sau îmbrățișări polițiștilor care renunță să apeleze la brutalitate și se alătură mișcării de rezistență etc. Este absolut uimitor ce se întâmplă acolo și cum din ce în ce mai mulți oameni aderă la cauză. Astăzi, eforturile lor au dat roade. Protestatarii arestați au fost eliberați. În plus, au fost trimiși miniștri să își ceară scuze pentru „abuzurile izolate”. Belarușii nu se mulțumesc cu atât și nici nu dau semne că se vor da bătuți prea curând.
Când citești prima dată despre toată tevatura aceasta, ai tendința să o tratezi cu superficialitate pentru că pare ruptă din ziarele și știrile secolului trecut. Cine crede că în zilele noastre suntem întru totul liberi se înșală amarnic, însă aș vrea să învățam și noi, românii, ceva din toată tragedia aceasta. Cel mai important de reținut este, cred, că Svetlana a demontat mitul conform căruia dacă ești un om de rând n-ai puterea să schimbi ceva în lumea asta. Pe urmă, belarușii ne-au arătat încă o dată, așa cum a făcut-o de-a lungul timpului și istoria, că daca suntem uniți putem obține schimbari, indiferent câtă vreme durează asta. Nu în ultimul rând, ar trebui să însușim credința că în fața terorii, niciodată, dar absolut niciodată, nu trebuie să rămâi nepăsător și rece.
Când vine vorba de femei minunate, inteligente și puternice, eu nu trebuie să caut prea departe pentru a găsi o mulțime de exemple. Lângă multe dintre ele am crescut, m-am format, am râs, am împărtășit greutăți sau probleme existențiale, iar lângă altele, chiar dacă le-am cunoscut recent sau fac parte din viața mea de puțin timp, m-am simțit inspirată, însuflețită și plină de speranță. De aceea, imediat cum am aflat de challenge-ul #womensupportingwomen, am zis că trebuie neapărat să profit de ocazie pentru a-mi exprima și eu public admirația. Pentru cine are dubii, nu, nu consider că aveam nevoie de acesta provocare pentru a-mi face cunoscute sentimentele și nici nu sunt genul de om care varsă declarații de iubire sau siropuri pe Facebook de ochii lumii. Îmi place să cred că reușesc adesea să le transmit în persoana cât de valoroase sunt aceste femei, atât pentru mine, cât și în general ca ființe umane.
Cred că de multe ori avem tendință să stimăm cine știe ce vedete, personalități sau persoane publice, care, firește, unele chiar sunt demne de admirat, însă trecem cu vederea persoanele obișnuite cu care intram adesea în contact și acțiunile lor ce produc un impact real, pozitiv, în viețile noastre. Acesta este scopul acestei postări, de a vă opri puțin și a conștientiză că, nu doar aveți femei deosebite în jurul vostru, dar cu siguranță sunteți una deja în ochii cuiva. În mod normal, challenge-ul presupune să postezi o poză cu tine alb-negru, iar apoi să numești alte femei care la rândul lor vor face la fel. Eu voi trișa puțin și aleg să pun un colaj compus din pozele unora dintre femeile speciale din viața mea fiincă consider că servește mai bine acestui scop. Vreau ca momentul să fie despre ele, nu despre mine și, astfel, să vă povestesc puțin despre fiecare în parte.
Încep, desigur, cu mama mea, o femeie simplă, fără studii superioare, dar grozav de inteligentă, înțeleaptă și răzbătătoare. Copil fiind, mă uitam la ea ca la un adevărat supererou deoarece nu credeam că ar exista pe lume vreo provocare la care ea să nu facă față remarcabil. Însă, mai ales, o admir pentru dragostea necondiționată pe care ne-a oferit-o și felul în care ne-a crescut pe noi, copiii ei.
Trec mai departe la patru dintre cele mai vechi prietene ale mele – Aleka, Roxana, Teo, Lulu – care cu siguranță ar fi speriat Vestul, Estul, Universul, ce mai doriți voi, în sensul că, dacă le-ai oferi mâine posibilitatea de a guverna țările, lumea ar deveni subit un loc mai bun, mai sigur și mai frumos. Ar reuși toate astea pe tocuri, cochete și cu un pahar de vin în mână. Ele sunt familia mea aleasă, sisters from other mothers, persoanele pe care știu că pot conta oricând, la orice oră și care mă acceptă cu toate defectele mele, căci am și eu destule.
Următoarele domnișoare despre care vreau să vă vorbesc sunt chiar nepoatele mele. Delia este o adolescentă integră, cu principii de viață solide și un nivel de empatie ce atinge cote foarte înalte. Iubește animalele atât de mult încât a decis să devină vegană, dar este foarte preocupată și de mediu înconjurător. Alesia este un copil tare descurcăreț, rar am întâlnit așa pui de om (o moștenește pe cea care i-a dat viață). Mama ar zice că este genul de copil pe care îl dai afară pe ușă, dar intră înapoi pe geam cu un zâmbet ștrengar pe buze. Eu doar visam să fiu asemenea lor în copilărie sau adolescență.
Alexandra Ilie este una dintre cele mai pasionate și dedicate profesoare din câte știu ce rezistă cu stoicism în sistemul de învătământ de stat. Face cu adevărat cinste meseriei de dascăl. Râsul, voia bună și energia ei sunt molipsitoare când petreci timpul alături de ea.
Daciana sigur a decoperit elixirul tinereții, dar nu vrea să recunoască. Pe lângă felul incredibil în care arată și senzualitatea ei, o „invidiez” pentru energie și spiritul ei de aventură. Totodată, este o fire sensibilă, plină de pasiune și, atunci când își propune ceva, nimic nu o mai poate opri.
Alexandra Stere este îndrăgostită de japoneză și a reușit să transforme dragostea pentru această limbă și cultura ei într-un business foarte mișto sub forma Experiențe Japoneze – vă recomand să o căutați dacă vă atrage ideea sau doriți să călătoriți în Țara Soarelui Răsare. Este o femeie interesantă, cu un farmec aparte, simțitoare și romantică, care îmi amintește mereu să mă bucur de lucrurile mici, de gesturile mărunte, dar făcute din dragoste și, mai ales, de importanța prieteniei. Tot ea mă îndeamnă să trăiesc în prezent, să mai iau o pauză de la așteptări, griji și, în schimb, să îmi ofer momente în care apreciez ce am deja.
Dacă pasărea Phoenix ar decide să ia o formă umană, atunci sigur s-ar întrupa în Laura Busuioc ori, de veți auzi cândva vreo știre cum că o femeie a reușit să mute munții din loc, cu siguranță despre ea este vorba. Pe deasupra, Laura este și un fel de guru al îngrijirii pielii. Conceptul său de frumusețe 3 D îți dezvăluie cum să arăți bine atât în exterior, cât și în interior.
Melania Kaitor este mai mult decât un storyteller. Daca vei participa vreodată la cursurile ei, s-ar putea să te alegi cu un prieten pe viață, unul de la care ai de învățat lucruri fascinante, nu doar despre arta de a scrie, dar și despre arta de a trăi.
Adrianei Medvedi i-am și mărturist că, dacă ar fi să o descriu într-un titlu de poezie, acela ar fi „Leoaica tânără, iubirea”. Nu doar pentru că s-a născut sub semnul zodiacal al Leului, ci și datorită puterii interioare pe care o emană, ce o pot compara cu o felină feroce. Iubirea de care e capabilă se manifestă atât pentru familia ei, cât și în meseria pe care o practică, fiind logoped la un centru de plasament. Cel mai tare apreciez la ea că face tot posibilul să nu uite de iubirea de sine și găsește timp pentru plăcerile și talentele ei. Momentan lucrează la un roman.
Nașa mea a fost ca o a doua mamă care s-a ocupat, împreună cu nașul meu, de educația mea, de bunăstarea mea și mi-a ajutat părinții în nenumărate rânduri în momente de răscruce în viață lor. Probabil, cea mai frumoasă latură a ei rămâne totuși cea de povestitoare. Unele dintre cele mai dragi amintiri ale mele din copilărie sunt legate de poveștile frumoase pe care mi le spunea cu intonație și magie în voce înainte de culcare. N-aș putea să vorbesc despre femeile geniale din familia mea fară să pomenesc de mătușă mea, Nuțica, altă pasăre Phoenix, și verișoarele mele, Iulia și Monica. Prima este una dintre cele mai citite și sufletiste femei pe care le cunosc, iar cea de-a doua reușește, fără prea mare efort, să mă facă să râd, de cele mai multe ori cu lacrimi și, în același timp, nu încetează niciodată să mă uimească de cât de întreprinzătoare este.
Bibica, așa cum o strigă nepoții, face parte din familia lui Ștefan. Imediat după ce am avut ocazia să o cunosc am simțit că este bunica pe care mi-aș fi dorit să o am crescând. M-a impresionat bunătatea, blândețea ei și dragostea cu care își răsfață familia, pregătind mereu bucate alese, cum numai o bunică adevărată știe să facă. Pe mama mamei mele regret să mărturisesc că nu am nu am apucat să o cunosc. S-a stins din viață când eu eram foarte mică, însă, din povestirile celor dragi, am aflat că a fost o femeie cu adevărat specială. Cu cea din partea tatălui, din păcate, nu am avut o relație apropiată. Femeia pe care eu sau fratele meu o strigam „bunica”, care ne-a ocrotit asemenea unui membru din familie, a fost Doina, o prietenă bună de-a părinților mei. Am respectat-o nespus pentru intelect și curajul cu care aborda viața, fiind veritabil un spirit liber, neconvențional.
Nu în ultimul rând, vreau să vă vorbesc și despre doamna Liliana, mama lui Ștefan, cea care mi-ar fi fost soacră, dar care, cu tristețe trebuie să spun, că nu se mai află printre noi. Nu am avut ocazia să o cunosc foarte bine, însă în timpul acela scurt ce ne-a fost dat am avut plăcerea să descopăr o doamnă tare frumoasă, fină, elegantă, foarte iubită de cei apropiați. Mi-am dat seama că a fost o persoană cu adevărat deosebită din modul în care și-a educat băieții. Sunt multe detalii pe care le admiram la dânsa și le regăsesc în Ștefan.
Fără doar și poate le datorez enorm tuturor acestor femei. Mereu am ce învăța de la ele și mă simt foarte recunoscătoare, plus norocoasă să fac parte din lumea lor. Bineînțeles că mai sunt zeci de femei pe care le-am omis deoarece nu mi-am permis să le fur pozele, deși știu personal că poseda talente remarcabile, povești de viață extraordinare ori o forță de nestăvilit.
*Țin să precizez că termenul „suroritate” l-am întâlnit prima dată în scrierile doamnei Mihaela Miroiu. De la dânsa l-am împrumutat.
roanoptii 