A fi părinte nu vine cu un manual sau…poate…??? Ia stai așa.

După ce s-a aflat că sunt însărcinată, mai toată lumea mă întreba ce îmi doresc: fată sau băiat?! Le-am răspuns cu sinceritate că nu conta sexul, important pentru mine era să se nască sănătos/asă. Totuși, trebuie să recunosc că imediat completam că ceva îmi spune că va fi băiat. Nu a mai durat mult până am primit confirmarea. 

După o vreme m-a lovit ușor panica. “Nu am nici cea mai vagă idee despre cum să cresc și să educ un băiat”, am gândit. Știu că mulți consideră că e mai ușor să crești băieți decât fete. Eu sunt de părere că fiecare sex și gen atrage după sine tot felul de provocări. În plus, nu mi se pare deloc facil să crești un băiat dacă dorești să aibă bun simț, empatie, respect și bunătate pentru sine și cei din jur, dacă dorești să crești un viitor soț și tată iubitor, un prieten de nădejde, un cetățean decent, toate astea fără a-i inhiba sinele autentic și masculinitatea. Ca să-mi liniștesc creierul care era deja în alertă, am cumpărat cartea asta. Aur curat! Dacă aș avea banii necesari, aș achiziționa-o și dărui-o tuturor mamelor de pe planetă. Atât de importantă și faină mi se pare. Ba chiar i-aș schimba titlul în “Părinți și profesori pentru băieții noștri” fiindcă nu doar mamele au impact asupra dezvoltării lor fizice, cognitive, emoționale și sociale. 

Adevarul este că băieții sunt de multe ori blamați și neînțeleși pentru niște nevoi care sunt adânc imprimate în biologia lor. Ne mai mirăm atunci că vedem atât de mulți bărbați furioși și agresivi, când de mic ești criticat, certat, bătut, comparat, ironizat, rușinat, forțat să îți ascunzi emoțiile și obligat să te porți ca un “bărbat” eventul încă de când ești în scutece?! Dacă feminismul a pus cumva lupa pe cum ne creștem și educăm fetele, în cazul băieților consider că au fost lăsați de izbeliște, lăsând vechile credințe, multe toxice, despre masculinitate să își pună amprenta pe educația lor. Cred că le datorăm să ne educăm pe noi înșine mai întâi ca să fim părinți și dascăli mai buni, să îi putem ghida mai echilibrat și respectuos. 

Las aici câteva idei cu care am rămas din cartea asta:

1. Băieții sunt mai predispuși la comportamente agresive datorită amigdalei centrale care este mai mare la bărbați decât la femei. Nevoia de risc, competitivitate și comportamentul teritorial se explică prin nivelul crescut de testosteron și a neurotransmițătorului vasopresină. Totuși, aceste impulsuri biologice nu sunt motiv pentru a perpetua credința “așa sunt baieții” sau a scuza comportamentul negativ. Băieții sunt capabili să învețe să-și controleze impulsivitatea, iar adulții îi pot ajuta în acest sens fără a-i face să se simtă ca și cum este ceva în neregulă cu ei.
2. Băieții au o nevoie uriașă de a-și dovedi propria valoare pe care trebuie să și-o obțină singuri. Așadar, mamele trebuie să își controleze tendința de a face lucruri în locul lui pe care le poate face singur.
3. Credința că băieții trebuie disciplinați prin bătăi și duritate este de cele mai multe ori sursa furiei și agresivității ulterioare a acestora. Băieții nu sunt duri, ba chiar sunt mult mai fragili emoțional în primii ani de viață și pot întâmpina dificultăți în a comunica ce simt, de aceea când sunt copleșiți apelează deseori la furie și se pot retrage emoțional dacă se simt neiubiți.
4. Băieții sunt in urma fetițelor din punct de vedere al dezvoltării între 6 și 12 luni, uneori chiar 20 de luni. Așadar, forțarea învățării formalizate care e dublată de critică și rușinare intensifică comportamentele agresive, negative. Neimplicarea, neatenția, agitația și ieșirile emoționale sunt de multe ori semne ale unei autoreglări defectuoase, nu a obrăzniciei. Vechea vorbă “ băieții se maturizează mai târziu” are niște adevăr, dar asta nu înseamnă că se întâmplă la 40 de ani.
5. Școala se pliază mult mai bine pe nevoile fetelor decât ale băieților, ceea ce lovește direct în valoarea lor personală. Nu e de mirare de ce mulți băieți urăsc școala. Băieții au, în general, nevoie de mai multă mișcare, aud mai puțin din ce li se spune, își mențin concentrarea pe perioade mai scurte de timp, trebuie stimulați mai mult, uită mai repede.
6. Băieții au tendința să își facă mai greu prieteni decât fetele și să se angajeze în jocuri mai active, în care folosesc mai mult puterea fizică. Trebuie ajutați să înțeleagă că există o limită care odată depășită provoacă rău. 
7. Temperamentul masculin trebuie privit în cadrul unui spectru care nu este fix, cocoșii la un capăt și mielușei la celălalt. Băieții mai sensibili, adică mielușeii, nu sunt mai slabi sau “greșiți”. Mai mult, sunt si fete “băiețoase” cărora li se potrivesc mai multe abordări “masculine” și recomandări din cartea aceasta.
8. Ca mamă, poți crea destul de ușor o rană maternă, de aceea este important ca băieții să aibă parte de un atașament matern puternic, de blândețe, de ritualuri prin care aceștia să se simtă iubiți și apreciați. Există o corelație puternică între lipsa unei legături afective cu mamele și cazurile de adicție, abuz, agresiune la bărbați.
9. Băieții trebuie învățați să își asume responsabilitatea atunci când greșesc și instruiți în cum pot face alegeri mai bune. Totodată, trebuie implicați în treburile casnice pentru a învăța abilități de bază și ce înseamnă să faci parte dintr-o familie. A forma caracterul este la fel de important ca toate celelalte învățături. 
10. În cazul băieților, dragostea chiar trece prin stomac. Mâncarea îi face să se simtă mai bine și poate crea obiceiuri și amintiri valoroase.

Toate astea și mult mai multe, pe îndelete explicate, cu exemple clare și amuzante le găsiți în carte. Cu siguranță o să iau și “Mame pentru fetele noastre”, chiar dacă nu am (poate momentan) fată, dar cu siguranță mă va ajuta să fiu o profă mai bună, poate, în viitor, un psiholog mai bun, cine știe, și m-ar ajuta mult în a îmbunătății relația cu părinții. În sensul acesta, le-aș recomanda mai ales educatoarelor pentru că primii 5 ani de viață sunt esențiali pentru a forma adulții echilibrați de mai târziu și a-i pregăti mai bine pentru școală. Ca mamă, mi-a întărit încrederea în anumite credințe pe care le consider bune și sănătoase, mi-a clarificat multe semne de întrebare, dar mi-a arătat și câte mai am de învățat și de lucrat la mine. 

M-a chinuit tare cartea aceasta, la propriu și la figurat. Am terminat-o foarte greu și la mult timp după ce am început-o. M-am întrebat, desigur, care să fi fost motivul și am identificat mai multe. În primul rând, are legătură cu mărimea fontului ales. Am observat că cu cât scrisul este mai mic și înghesuit, cu atât mai mult îmi scade puterea de concentrare și viteza de citire. Mai pățește cineva așa :D? În cazul cărții de față, scrisul nu era nici pe măsura preferată de mine, dar nici foarte mic. Totuși, am parcurs-o mai greu decât alte lecturi. În al doilea rând, este o carte cu foarte multe detalii, nume, nume de clanuri, amănunte istorice, politice și acest aspect a adăugat la încetineala cu care am citit-o. Totuși, motivul principal a fost negreșit subiectul cărții. Am avut parte de multe șocuri, de numeroase paragrafe cutremurătoare, dureroase. Am simțit nevoia să iau pauze de la ea, fiindcă mă răscolea, dar fără să fi avut vreodată intenția de a nu o finaliza.

Pe scurt, este o carte autobiografică, a unei femei musulmane, care a trăit în Somalia, Kenya și Arabia Saudită, în sânul unei familii dure și stricte și sub influența Islamului. Povestea ei este una despre curaj, curajul cu care și-a înfrunta familia, semenii, cultura, prejudecățile, credința, așteptările societății, dar, mai ales, curajul de a denunța nedreptatea, violența împotriva femeilor, cruzimea, mutilarea. În prima parte a cărții, autoarea își prezintă copilăria și tinerețea, cu toate nedreptățile și tortura de care a avut parte, într-o manieră tranșantă, fără menajamente, însă totodată sensibilă și empatică. După ce și-a sfidat tatăl, refuzând căsnicia aranjată de acesta și fugind în Olanda, a doua parte a cărții se axează pe evoluția sa, pe capacitatea ei de a renaște din propria cenușă precum un phoenix și de a se adapta într-o nouă cultură, total diferită de cea în care a crescut. Dincolo de adaptare, Ayaan Hirsi Ali a reușit să găsească puterea să își construiască o carieră politică și, ulterior, să lupte pentru drepturile femeilor și reforma Islamului. Povestea ei, pe cât de șocantă, controversată, pe atât este de inspiratoare și uimitoare.

Las aici câteva citate răscolitoare.

„Dacă mama sau surorile ei erau atacate de către bărbaţi în deşert, era vina lor: trebuiau să plece de cum vedeau o cămilă necu- noscută. Dacă erau vreodată prinse, trebuiau să spună de trei ori: „Allah îmi este martor că nu vreau să am nimic de-a face cu tine, te rog să mă laşi în pace”. Să fie violate era cu mult mai rău decât să moară, deoarece aceasta întina onoarea întregii familii.
Dacă invocarea lui Allah nu avea niciun efect, bunica le-a învăţat pe fetele ei să fugă în jurul bărbatului, să se lase în jos, să-i atingă partea dintre picioare, de sub brâu, şi să-l tragă tare de testicule. Dacă nu scăpau, bărbatul putea să le lovească, dar ele trebuiau să-şi protejeze capul ca să încaseze loviturile numai în spate şi să spere că rezistă suficient de mult până leșină ata- catorul. Mişcarea aceasta se cheamă Qworegoys, iar femeile din familia bunicii mele le învățau la rândul lor pe fiicele lor, exact aşa cum le învățau să facă garduri din ramuri spinoase ca să pro- tejeze coliba de hiene.”

„În Matabaan, pereții closetului nu erau decât nişte bete legate între ele. În mijlocul podelei din pământ bătătorit era o gaură mare cu două pietre de o parte şi de alta. Trebuia să-ţi aşezi picioarele pe câte una dintre acele pietre şi să urinezi sau să ai scaun, în faţa unui public mare şi ostil alcătuit din muşte. Eu şi Haweya eram îngrozite de gaura respectivă când trebuia să o folosim; mai mult decât atât, picioarele noastre nu erau destul de lungi ca să le întindem. Aşa că, sub supravegherea mamei şi a bunicii, ne făceam nevoile în tufişurile din apropiere.
Acum, mă urcasem totuşi şi mă uitam la gaura neagră şi adâncă a latrinei. Mirosul era îngrozitor, iar muşte uriaşe zumzăiau împrejur. Deodată, Mahad a alergat în spatele meu şi m-a împins înăuntru. Am ţipat cum nu mai făcusem niciodată. Latrina era cu adevărat dezgustătoare şi foarte adâncă, pe deasupra, îmi venea aproape până la umeri. Când mama m-a pescuit de acolo, eram într-o stare de nedescris şi la fel erau şi hainele mele noi. A început să-l blesteme zgomotos pe Mahad.

• Să te ia Atotputernicul Allah! Să putrezeşti într-o groapă! Să mori în flăcări! La ce mă puteam aştepta vreodată de la tine? Comunistule! Evreule! Eşti un şarpe, nu eşti fiul meu!

Mahad o făcuse să îşi piardă complet cumpătul. Într-un acces de furie, l-a apucat pe Mahad şi l-a aruncat în latrina respingătoare. Apoi, bunica a trebuit să-l pescuiască pe Mahad şi aşa o bună parte a dimineții festive s-a scurs ca să ne redea din nou curăţenia.”

„În Somalia, ca în multe alte țări din Africa și din Orientul Mijlociu, fetițele sunt purificate prin tăierea organelor genitale. Nu există o alte modalitate de a descrie această procedură care, în mod normal, are loc în jurul vîrstei de cinci ani. După ce clitorisul și labiile interne sunt îndepărtate sau, în cele mai compătimitoare zone, doar crestate sau străpunse, toată zona este apoi cusută, astfel încît o bucată groasă de țesut alcătuiește o centură de castitate formată chiar din pielea cicatrizată a fetei. I se lasă cu grijă o mică gaură care să permită un jet mic de urină. Doar o forță puternică poate să lărgească țesutul cicatrizat pentru sex. Mutilarea genetică a femeii precedă Islamul. Nu toți musulmanii fac asta, iar cei cîțiva care nu o fac nu sunt islamiști. Dar în Somalia, unde realmente toate fetele sunt excizate, obiceiul este deseori invocat în numele Islamului. Se spune că fetele necircumcise vor fi posedate de diavol, vor cădea pradă viciilor și pierzaniei și vor ajunge prostituate. Mai-marii religiei islamice niciodată nu descurajează această practică: ea asigură puritatea fetei, spun ei. Multe fete mor în timpul sau ulterior exciziei, din cauza infecțiilor. Alte complicații provoacă durere enormă, care durează mai mult sau mai puțin toată viața. Tatăl meu era un om modern și considera această practică barbară. El a insistat mereu ca fetele lui să nu fie tăiate. Nu la mult timp după (…) bunica a considerat că a venit timpul ca și noi să suportăm demnitatea necesară și adecvată a purificării.”

„ Femeile musulmane credincioase trebuiau să-și acopere trupurile pînă și în fața unui bărbat orb, chiar dacă se aflau în propria casă. Ele nu aveau dreptul să meargă pe mijlocul străzii. Nu trebuiau să se mute din casa tatălui lor fără permisiunea acestuia. Mi se părea remarcabil cum atît de mulți gînditori musulmani filosofaseră despre măsura în care pielea femeii putea să rămînă neacoperită fără să producă un haos care să aducă schimbare în peisajul obișnuit. Aproape toți acești gînditori fuseseră de acord cu faptul că, odată ce o fată ajunge la vîrsta pubertății, toate părțile corpului ei, cu excepția feței și mîinilor, trebuiau să fie acoperite cînd se afla în compania unui bărbat care nu face parte din familie, precum și ori de cîte ori ieșea din casă. Asta se întîmpla din cauză că pielea ei neacoperită i-ar fi făcut pe bărbați să fie cuprinși de o frenezie incontrolabilă de excitație sexuală. Dar nu toți gînditorii erau de acord cu privire la care parte a feței și mîinilor erau atît de ademenitoare încît trebuia să fie acoperită. Unii învățați susțineau că ochii femeii erau cea mai puternică sursă de provocare sexuală: cînd în Coran se spune că femeile trebuie să-și coboare privirea, asta înseamnă, de fapt, că trebuie să-și ascundă ochii. Alții erau de părere că pînă și vederea buzelor unei femei, mai ales a celor pline, care erau ferme și tinere, puteau să-l aducă pe bărbat într-o stare de excitare sexuală maximă. Iar alți gînditori alocau pagini peste pagini arcuirilor senzuale ale bărbiei, unui nas frumos sau unor degete lungi și subțiri și tendinței pe care o aveau unele femei de a-și mișca mîinile într-o manieră care atrăgea atenția asupra plăcerii pe care o ofereau. Profetul era citat pentru fiecare din aceste restricții. Gîndurile erotice păcătoase ale unui bărbat erau mereu din vina femeii care-l incita.”

„Odată, când mă duceam la matatou, am auzit pe cineva ţipând: „Hoțul!” O mulţime prinsese un bărbat care alerga pe stradă, un băiat din Kenya, cam de vârsta mea, care nu purta decât o pereche de pantaloni scurţi. Când am trecut pe lângă ei, l-am văzut pitindu-se de frica lor la pământ, în mijlocul unui cerc pe care-l formaseră oamenii care aruncau în el cu pietre mari.
Mulţimea devenea tot mai numeroasă şi mai hotărâtă, unii erau îmbrăcaţi în zdrenţe, alţii purtând costume. Fete tinere aclamau de parcă echipa kenyană câştigase cupa mondială. Erau pietre, ţipete, lovituri şi tot mai multe pietre. Oamenii strigau: MWIZI, MWIZI, „HOȚ, HOȚ”. Copilul era grav rănit. Îi curgea sânge din cap. Avea ochii atât de umflați, încât abia dacă îi mai puteai distinge. Apoi, cineva l-a lovit tare în gură şi pur şi simplu zăcea acolo, pe pământ, schimonosit de durere.
Credeam că o să vomit. M-am tras înapoi; nu puteam să mai privesc. Asta era cea mai dezgustătoare privelişte pe care o văzusem vreodată. Mă simţeam vinovată şi numai pentru faptul că am privit, nu mai spun să fi participat la ea. Băiatul probabil că murise. Cât am trăit în Nairobi am auzit despre linşări: hoţi omorâţi pe stradă de către mulţimi răzbunătoare. Dar era pentru prima dată când ve- deam cu ochii mei aşa ceva.”

2019, vara. Scroll pe Facebook. Scroll. Scroll. Scroll. Hop! Eveniment. Lansare de carte la Constanța: Despre tristețea femeilor frumoase. Uhh, interesant titlu! Cine ar fi crezut că femeile frumoase ar avea motive să fie triste?! Nu au ele totul? Nu li se oferă totul? Nu li se deschid toate ușile? Cam așa tindem să credem, nu? „Trebuie să merg neapărat să aflu ce vrea mai exact să transmită autorul” gândit-ai eu. Uite așa am avut plăcerea să îl „cunosc”, platonic vorbind, pentru că nu i-am adresat mai mult de un mulțumesc după ce mi-a semnat cartea achiziționată la finalul evenimentului, pentru prima dată pe Andrei Ruse. Cu ocazia lansării colecției sale de proză scurtă, am aflat nu doar că este un tânăr scriitor român cu ceva publicații apreciate în palmares, dar și editorul de la Hyperliteratura, o editură care promovează scriitori români și le oferă procente mai mari la drepturile de autor față de multe alte edituri cunoscute de pe piață românească. Cu asta m-a cucerit din prima. „Avem nevoie de astfel de oameni în România” mi-am zis. Apoi, ceva din felul său modest de a fi, atitudinea de om obișnuit și emoționat de ceea ce trăiește, genul de om care nu ia de bun aprecierea ce i se aduce, toate acestea m-au făcut și mai curioasă. După ce i-am citit cartea (voi scrie cândva și despre aceasta), i-am aflat sensibilitatea și talentul. Combo & Jackpot. De atunci îl urmăresc, îl share-uiesc, îi cumpăr cărțile, fie că sunt scrise de el sau de alți autori pe care îi lansează. Așa am descoperit-o, de exemplu, pe Oana David cu minunatul ei roman – Între două fronturi. Consider că măcar atât pot face, chiar dacă la nivel mic, să ajut și să susțin un om care dorește să miște ceva într-un domeniu, destul de dificil de urnit de altfel, la noi în țară. Așadar, va încurajez și pe voi, cei îndrăgostiți de lectură, să faceți la fel, în limita în care puteți ca să sprijinim oamednii deosebiți și literatura autohtonă.

          Revenind la subiect, regret că am pierdut trenul cu Soni, pe vremea aceea eram studentă în anul I la Facultatea de Limbi Străine și aveam alte lecturi pe cap, însă aștept cu interes o reeditare. Astăzi, în schimb, vreau să mă opresc la Zaraza, al treilea roman al lui Andrei Ruse, ediția a III-a, revizuită, pe care am terminat-o recent de citit. Trebuie să mărturisesc că am început cam sceptică lectura, nu știam dacă avea să mă atragă subiectul, însă deja de la primele pagini parcurse m-am convins că nu va fi deloc așa. Zaraza este un roman de istorie ficționalizată, acțiunea fiind plasată în perioada dintre cele două războaie mondiale, mai mult în a doua jumătate a ei, adevărata Epocă de Aur a României, cum o numesc unii. Romanul prezintă debutul pe scenele restaurantelor micului Paris al cântărețului Cristian Vasile, cel care a interpretat faimoasa Zaraza, de unde numele cărții, și urmărește ascensiunea sa ca unul dintre cei mai iubiți și apreciați cântăreți de muzică ușoară din vremurile acelea. Datele și cronologia evenimentelor sunt respectate întru totul, ficțiunea apare în interpretarea personală conferită de autor acestora.

          După cum vă spuneam mai devreme, am pornit neîncrezătoare că-mi va menține interesul subiectul cărții, pentru că nu sunt o mare ascultătoare a muzicii ușoare de pe atunci și nici nu cunoșteam prea multe lucruri despre acest interpret, însă stilul în care autorul scrie este fluid și știe să mențină atenția cititorului prin detalii vibrante sau alteori cu adevărat tulburătoare. Dialoguriile sunt spirituale, dotate cu umor, agerime și patos, conturând personajele într-o manieră fermecătoare și oferind senzația că totul se desfășoară în fața ochilor tăi. Iar descrierile captivante despre viață boemă a artiștilor, plină de aventuri sau experiențe inedite, îndrăgostiri sau dezamăgiri m-au făcut să o sorb efectiv. Acum te aflii la o șuetă în vreun birt de cartier ca mai apoi să nimerești în mijlocul vreunui scandal sau vreunei curse ilegale cu cai. În alte seri, ciocnești pahare cu vinuri scumpe la Capșa sau dansezi tangouri la Grand Restaurant și inevitabil aluneci în cearșafuri fine cu dame cochete și senzuale. Seara după muncă, îmi turnam în grabă un pahar de vin, mă colaceam în pat și, înainte să reiau lectura de unde o lăsasem, ascultam 3, 4 romanțe ale artistului ca să intru cu adevărat în atmosfera efervescentă a cărții. În alte seri, mă trezeam căutând mai multe informații despre vreun amănunt întâlnit ce mi-a stârnit curiozitatea. Astfel, romanul acesta a devenit o veritabilă mașină a timpului, care m-a plimbat de la cele mai luxoase locații ale Bucureștiului interbelic, la zonele cele mai sărace, iar mai apoi până la unele dintre cele mai sumbre momente din istoria noastră și a umanității. La finalul cărții asiști neputincios la decadența oamenilor și la declinul epocii de glorie. Cel mai mult mi-a plăcut că, deși în structura de suprafață întreaga carte își propune să elogieze protagonistul, în profunzime  se folosește de acesta pentru a cinsti de fapt iubirea de viață, de camarazi, de artă, de libertate și de frumos. O astfel de dragoste transcede orice vârstă, rasă, etnie, cultură, religie, sex sau graniță, nu tolerează mediocritatea și mojicia, fiind singura capabilă să reziste testul timpului și să cunoască nemurirea. Arta vindecă, iar tema artistului care vrea să aline durerile oamenilor cu măiestria sa este superb evidențiată în Zaraza.

„Dragul meu Cristi, îți promit un singur lucru. Nu știu cum va ieși romanul și cum va reacționa publicul la el, dacă va fi unul de succes sau nu, iar povestea ta (și a câtor altora) va renaște, dar îți jur că nu voi minți nicio clipă cât ai iubit viața.” -Andrei Ruse

         Autorul a făcut o promisiune lui Cristian Vasile care, din punctul meu de vedere, a onorat-o. Desigur, ar mai fi multe de zis despre această carte, însă vă las să descoperiți singuri ce anume o face cu adevarat specială. Nu cred că veți fi dezamăgiți. Enjoy!

Astăzi, 2 februarie, este ziua internațională a cititului împreună și m-am gândit să profit de această ocazie pentru a promova cărțile și lectura. Pentru mine cititul este important, deși nu reușesc sau n-am reușit să citesc mereu atât pe cât mi-aș dori. Știu foarte bine că lipsa de timp sau dispoziție nu este chiar o scuză în zilele noastre, atât pentru adulți, cât și pentru cei mici. Muncim mult, suntem mereu pe fugă, suntem prea obosiți sau stresați și ne este greu să ne concentrăm. Copiii, de asemenea, au programul încărcat cu școala, temele și activitățile extrașcolare. Nu putem nega, bineînțeles, ca să cumperi cărți poate fi destul de costisitor. Toate acestea fac din citit o provocare, însă nu este imposibil să îi facem loc dacă ne dorim cu adevărat. Am mai spus-o și o repet, eu nu cred că există adult sau copil care să urască cu adevărat să citească. Consider doar că nu au găsit cartea aceea magică, cea care să le deschidă apetitul pentru lectură. În plus, sunt tot felul de mituri sau gândiri limitative ce se învârt în jurul cititului și care îl pot transforma într-o activitate de-a dreptul dezagreabilă. Acest subiect o să îl dezvolt în alt articol. Acum vreau să va dau câteva idei despre cum putem integra și încuraja cititul la orice vârstă, pe care le-am încercat personal și au funcționat.

1.    Fii un exemplu

În majoritatea cazurilor, cel mai bun mod prin care poți determina pe alții să adopte un obicei este prin modelul propriu. Toată lumea știe că cititul are multe beneficii, dar cumva nimeni nu prea îl practică. Acest lucru este foarte important în special dacă vrei să îți determini copiii să citească. Mulți părinți citesc copiilor la culcare, un obicei foarte drăguț și bun de altfel, le cumpără cărți, insistă să le citească, dar nu se avântă să facă asta individual. Așadar, cei mici nu văd adulții din viața lor citind pentru propria lor plăcere, observă că pot funcționa bine mersi fără și atunci nu îi înțeleg nici utilitatea sau motivul pentru care este atât de lăudată această activitate.

Ca profesor, eu le vorbesc cât de des pot copiilor despre cărți și importanța lor, includ poveștile în predare, fac recomadări, le împrumut cărți, cu anumite ocazii chiar le ofer în dar. La școală, dascălii pot să își aducă cărțile cu dânșii/dânsele ca să ofere un exemplu, pot recomanda opere fără să le impună sau să îi ia peste picior dacă refuză, pot organiza concursuri de citit, un club de lectură, un spațiu interesant de citit. O inițiativă care mi-a plăcut mult și pe care o pot adopta școlile este cea a doamnei Anca Tîrcă, și anume campania Toată școala citește. În fiecare zi, toată lumea din școală, fie el profesor, elev sau paznic citește timp de 15 minute la o oră prestabilită.

Ca om obișnuit, vorbește-le prietenilor, membrilor familiei, cunoștiințelor despre ce ai mai citit interesant în ultima vreme. Încearcă să le stârneșți curiozitatea cu detalii captivante sau informații utile dobândite. Eu am început să fac chestia această acum câțiva ani și chiar a dat roade. Acum, discuțiile despre ce mai citim sunt nelipsite în familie, la cafele cu prietenii, în vizite la rude etc.

2.    Impuneți-vă o rutină

Suntem ocupați. Adevărat. Am spus-o și mai sus, însă cu puțină disciplină orice e posibil. Eu cred că este util să vă găsiți momentul din zi în care puteți dedica cititului măcar 30 minute din timpul vostru. Asta poate fi dimineața înainte să se trezească copiii, în pauza de prânz de la muncă, seara înainte de culcare sau orice alt moment din zi care vă avantajează. Totodată, ajută dacă va stabiliți un target, adică un număr minim de pagini sau un timp minim pe care îl puteți acorda realist acestei activități.

3.    Alegeți constructiv

O altă modalitate prin care am reușit să îmi fac timp pentru citit a fost prin a înlocui în anumite zile alte activități în favoarea unei lecturi. De exemplu, am renunțat să mă uit la televizor (în fosta locuință chiar îmi scosesem cablul TV, pentru că nu mă uitam niciodată), în altă seară poate am dat skip la seriale sau filme sau am limitat timpul petrecut pe social media. Alt lucru pe care îl mai fac este să-mi dau telefonul pe mute ca să nu mă mai distragă discuțiile de pe zecile de grupuri. Pe cât de mult îmi place să citesc, pe atât de mult îmi place să îmi petrec timpul cu prietenii, familia sau să ies la distracții. Când se întâmplă să fiu totuși mult prea obosită pentru așa ceva, am învățat să refuz invitațiile lansate (chiar dacă sufăr puțin de FOMO – fear of missing out 😉) și aleg mai degrabă să stau să mă relaxez în pat cu o carte ori poate să scriu.

4.    Ia o carte cu tine oriunde mergi

Dacă faci asta, ai să descoperi că mereu se găsesc timpi morți pe care îi poți umple citind. Te duci și îți speli mașină? Ia cartea cu tine și citește până e gata. Stai la o ditamai coadă la bancă, în instituții publice, la doctor sau cine știe unde? Citește. Îți trece și timpul mai ușor. Mergi des cu mijlocul de transport în comun sau cu trenul, avionul etc? Lecturează. Ia cartea cu tine în parc, la plajă, la cafenea, în vacanțe, la buda chiar. Ar fi cu adevărat grozav să văd mai mulți oameni sau tineri care nu se feresc să răsfoiască cărți în afara casei sau școlilor. Dacă nu îți este comod să cari o carte după tine, pentru asta există kindle. Poți ține cărți și în telefon, însă, personal, prefer să evit să citesc așa. Este obositor și nici nu e recomandat.  

5.    Fii blând cu tine

Nu te supăra pe tine în momentele în care chiar nu găsești resurse pentru această activitate. Sunt zile sau perioade mai lungi când nu ne putem focusa oricât am încerca. Important este ca mai devreme sau mai târziu să îl reiei. Dacă unul dintre motivele pentru care nu ai spor la citit este că nu te atrage cartea la care ești, nu pierde timpul. Alege o alta. Cititul trebuie să fie plăcut, nu o tortură. Poți reveni la ea cu altă ocazie sau să o oferi cadou.

6.    Oferă cărți în dar sau dă-le cu împrumut

Mai ales copiilor. La început e posibil să nu aprecieze gestul, dar cu timpul sau cu cartea potrivită se pot întâmpla minuni. Eu și prietenele mele mele ne-am făcut în ultimii ani o mică tradiție ca de Crăciun să ne luăm cărți. Anul acesta de Sf. Andrei am insistat să nu îmi ia altceva în afară de asta. Într-un an de Moș Nicolae, am convenit cu soțul, iubitul meu pe atunci, să ne luăm cărți și apoi să citim împreună. Părinții mei, deși bătrâni, se bucură când primesc cadou cărți, mai ales dacă era vreuna pe care și-o doreau tare. Când vine vorba de împrumutat, știu, multora nu le place să o facă, pentru că anumite persoane uită să le înapoieze. Este într-adevăr neplăcut. Și pe mine mă deranjează. Așadar, dacă ceri cuiva o carte, fă tot posibilul să i-o aduci înapoi așa cum ți-a dat-o. Iar dacă ai nevoie de extra timp să o termini, frumos este să ceri permisiunea celui de la care ai împrumutat sau măcar să anunți că întârzii.

7.    Caută chilipirurile

Dacă banii sunt o problemă, slavă Domnului că mai avem biblioteci de unde se pot împrumuta gratuit cărți. Pe net găsești de asemenea tot felul de cărți în format PDF moca. De exemplu, scriitorul și editorul Andrei Ruse își pusese la un moment dat una din cărți gratuit în PDF pe site-ul său Hyperliteratura. În plus, există anticariate, licitații pe net, perioade cu promoții sau poți împrumuta de la cunoscuți. O prietenă mi-a mărturisit că preferă să ceară cu împrumut, pentru că astfel se ambiționează să ducă lecturile la bun sfârșit.

8.    Găsește o comunitate interesată de citit

Eu mă bucur să spun că am ceva persoane în jur cărora le place să citească și se străduiesc să își facă timp pentru asta, oricât de ocupați ar fi. Dacă nu ai așa oameni în jur și asta e un motiv care te ține și pe tine din citit, poți găsi zeci de grupuri pe social media pentru cititori. Grupurile sunt mișto pentru că găseșți multe recomandări, recenzii, provocări, poți cunoaște oameni faini cu aceleași pasiuni sau preferințe literare. Totodată, poate fi o modalitate prin care te poți motiva să te ții de treabă. Mai poți cunoaște oameni interesați de lectură la lansări de cărți, la târguri, în perioadele cu reduceri în librării când e plin de cititori sau, de ce nu, da tu startul unui club de lectură. Poți chiar și online.

Înainte de pandemie am făcut un experiment. Din dorința mea de a-i face pe cei mici să citească, i-am întrebat dacă vor să facem un cerc de lectură. Ei au fost de acord, așa că îi invitam în fiecare sâmbătă la mine acasă să citim ceva împreună timp de 1 h – 1 h 30 min. La început am crezut că nu o să vină deloc, că vor găsi tot felul de scuze sau alte lucruri mai interesate de făcut. Nu a fost deloc așa, au venit de fiecare dată. Le ofeream un număr de cărți din care să aleagă, supuneam la vot și apoi citeam împreună cartea aleasă. Citeam când eu, când ei. Făceam pauze, dezbăteam idei, le puneam întrebări când voiam să fiu sigură dacă au înțeles vreo secvență, un cuvânt sau o expresie. În alte dăți, fiecare își alegea câte o carte și citea în liniște ce îl tenta. A fost o experiență frumoasă pe care sper să o repet cât de curând.

Chiar cred că cititul de unul singur sau împreună, în familie, în grup, în cuplu, în locuri publice poate fi un mod plăcut de a-ți petrece timpul, care aduce cu el și multe plusuri. Poți crea amintiri deosebite, tradiții faine, obiceiuri sănătoase, discuții care te stimulează intelectual sau creativ. În concluzie, îți poate schimba viața. Sooo… Începe. Fă-o cu pași mărunți, în ritmul tău, cu ce te atrage, dar începe. Sper să vă încurajeze și ajute ceea ce am scris și vă urez cu drag – Lectură plăcută!

Aș vrea să vă vorbesc astăzi despre o carte pe care am descoperit-o recent, urmărind cu sfințenie tot ce mișcă Hyperliteratura, și anume, Între două fronturi, cartea de debut a Oanei David. Se făcea că domnul Ruse dorea să o publice și organiza o campanie de crowdfunding în acest scop. Hipnotizată de coperta senzațională, subiectul lecturii și impulsionată de dorința de a vedea femei reușind în lumea literară, n-am stat deloc pe gânduri și am comandat-o neîntârziat. Nu știu de ce, fără să o fi citit, am avut de la bun început un presentiment puternic că o să îmi placă, însă trebuie să mărturisesc că mi-a depășit cu mult așteptările.

         Între două fronturi este un romance plasat între 1937 și 1948, foarte bine documentat, ce dezvăluie povestea de iubire dintre o româncă, pianistă, din înalta societate și un ofițer de aviație german. Acțiunea este relatată din perspectiva protagonistei, Lulli, sub forma unei confesiuni, scrisă la persoana I și urmărește relația ei cu Heinrich (Atenție, fetelor! Mr. Darcy are concurență.), interzisă de altfel, care se desfăsoară înainte, în timpul și după cel de-al doilea război mondial.

          Scriitura mi s-a părut reușită, încărcată cu detalii interesante – aici s-a văzut munca asiduă de cercetare, descrieri deloc fastidioase, relevante pentru a te teleporta în perioada respectivă, într-o Românie la început mai ferită de ororile războiului. Astfel, suntem invitați să trăim puțin boem, mergând la tot felul de recepții organizate la Athénée Palace, dineuri la Capșa, ceaiuri servite cu tot felul de bârfe, seri la opera și nu numai. Totodată, discutăm ultima modă a acelor timpuri, ne dăm cu parfumuri scumpe, degustăm băuturi fine, discutăm artă și muzică de calitate. O experiență absolut delicioasă! Dialogurile sunt spirituale, pline de umor și ironie, menite să îndulcească cumva contextul vremii cufundat în incertitudine, cu moartea ce părea mereu să fie în așteptare, dornică de a înghiți suflete noi, parcă blestemate. Utilizarea flashback-ului a creat și mai mult suspans, învăluind totul într-un mister pe care dorești să-l elucidezi cât mai repede. Apoi, a condimentat acțiunea cu tot felul de răsturnări de situație, puțin spionaj și – voila!- rețeta succesului, dacă mă întrebi pe mine. Personajele sunt complexe și bine conturate. M-am transpus efectiv în pielea Lucreției și am trăit intens toate raționamentele,frământările, îndoielile sale.

„-Ești o femeie teribil de neobișnuită, Lulli.

–Mi s-a mai spus, da. Niciodată într-un sens pozitiv, din păcate.

–Niciodată până acum.”

Și nu a dezamăgit. Lulli este, într-adevăr, sofisticată și inteligentă, deosebit de curajoasă, capabilă nu doar de a-și depăși condiția de soție-trofeu blazată, ci și de a iubi cu fervoare.

         În ceea ce mă privește, o carte bună te bântuie, iar Între două fronturi a reușit să facă asta din plin. Mi-a apărut în vise, în reveriile de peste zi, m-am trezit adesea gândindu-mă la ea, încercând să anticipez ce avea să urmeze, dar mai ales la futilitatea războiului. Am trăit povestea ca și cum ar fi fost a mea – a ajutat probabil și faptul că al meu este plecat. I’m a sucker for romance. What can I say?! S-a încheiat totul cu lacrimi, suspine și revoltă. Însă, ceea ce cred că mi-a plăcut cel mai mult la această carte a fost o anumită familiaritate a modului de a povesti, care i-a oferit un efect de film. A creat o atmosferă vie, dinamică. Dacă ar fi după mine, aș traduce-o îndată. Consider că are șanse mari de succes internațional. Aștept cu interes și alte proiecte.

           Astăzi este ziua internațională a cărților și a drepturilor de autor, iar cu această ocazie m-am gândit să întocmesc o listă de cărți pe care după ce le-am citit n-am mai fost niciodată la fel. Ce a ieșit a fost surprinzător chiar și pentru mine căci n-am ales titluri neapărat populare sau care am crezut că vor da bine, ci lecturi ce au avut cu adevărat un impact asupra mea sau care mi-au schimbat cumva cursul vieții. După o călătorie prin Tărâmul Amintirilor, iată ce a ieșit:

1.     Harry Potter de Joanne K. Rowling

         Trebuie să mărturisesc că nu am fost neapărat o cititoare înfocată de la o vârstă fragedă. Le-o spun adesea și elevilor mei, argumentând că de aceea nu cred să fie vreodata prea târziu pentru a te apuca. Nu spun că nu am citit în copilărie, din contră, însă nu consider că am fost un șoarece de bibliotecă care, cu vreo lanternă pe sub pătură, nu dormea nopțile pentru a termina un capitol nou. Cel puțin nu o vreme, asta a venit ceva mai târziu. În schimb, citeam multe povești ca cele ale lui H. Ch. Anderson, basme sau romane cu și despre animale precum Frumusețea Neagră de Anna Sewell sau Colț Alb a lui Jack London. În rest, fiind o elevă destul de conștiincioasă, lecturam ce ne mai cereau pe la școală, dar nu-mi făcea vreo deosebită plăcere pentru că nu mă atrăgeau de cele mai multe ori subiectele textelor.

        Totul s-a schimbat undeva prin clasa a -VII-a. O problemă gravă de sănătate m-a ținut departe de școală, de prieteni și mai mult prin spitale sau acasă. Am pierdut tot semestrul I. Îmi amintesc că riscam să repet anul din cauza perioadei lungi în care absentasem, iar cum această posibilitate mă îngrozea am decis, printre altele, să mă apuc de citit suplimentar dintr-o listă dată de profesoara mea de Limbă și Literatură Română. Dintre lecturile propuse, cea care m-a atras cel mai tare a fost volumul I din Harry Potter și trebuie să recunosc, având acum în gând multă recunoștință pentru inspirația profesoarei mele, că a fost ceea ce m-a salvat în momentul acela sumbru din viața mea. De ce spun asta? Imaginați-vă că, deși anumiți doctori din Constanța, care au decoperit că am Citomegalovirus, au decis să mă trimită de urgență la București pentru că nu răspundeam la tratamentul prescris. Acolo, am stat în jur de două săptămâni internată la infecțioase. M-a marcat acea experiență deși atât doctorii, cât și asistentele au fost remarcabili/e. Totuși, vedeam zilnic oameni foarte bolnavi, unii chiar nu scăpau cu viață , așa cum mi-a fost dat într-o zi să văd, împins pe o targă, un tânăr care murise de meningită.

          Atmosfera deprimantă din spital, mâncarea fără gust, analize peste analize, perfuzii peste perfuzii și toată incertitudinea legată de diagnosticul ce mi-a fost dat m-au afectat cumplit. Probabil de aceea sunt atât de îngrozită până și în ziua de astăzi de spitale. Din cauza virusului făcusem hepatită, îmi afectase fierea, dar și vederea – îmi provocase o retinită – doctorii i-au spus mamei că am scăpat că prin urechile acului fără să orbesc. În tot acest timp, eu eram foarte sigură că aveam ceva incurabil și că toată lumea nu dorește să îmi spună că probabil urma să mor. Îmi amintesc perfect când am întrebat-o pe mama dacă nu cumva am SIDA, dar nu vrea să recunoască. După cum bine observați, n-am plecat pe lumea ailaltă, ci într-o altă, cea a imaginației pentru că ceea ce mi-a ajutat moralul a fost cititul, dar nu orice fel de citit, ci răsfoitul cărții potrivite la momentul și mai potrivit. Atunci am înțeles cu adevărat ce înseamnă și ce putere are o carte bună. A fost evadarea de care aveam nevoie, o poveste cu adevărat magică care mă ținea trează până târziu, visând la momentul în care avea să apară o bufniță la geamul spitalului cu o scrisoare în cioc ce mă anunța că sunt așteptată la Hogwards. Nici asta nu s-a întâmplat, însă important este că am plecat de acolo vie și cu o nouă dragoste pentru cărți.

            În consecință, sunt de părere că nu există copii sau chiar adulți cărora să nu le placă cititul, ci doar persoane care n-au avut încă norocul să găsească cartea care să le deschidă apetitul pentru lectură și tot ce are ea de oferit.

2. Biblia

           Nu știe multă lume lucru acesta despre mine, însă am avut o perioadă în copilărie în care debordam de pioșenie și aș fi putut da lejer lecții multor mămăițe smerite la acest capitol „în numele Tatălui, și-al Fiului, și-al Sfântului Duh”. Aveam un comportament exemplar în biserică, unde mă duceam adeseori de bunăvoie și nesilită de nimeni. Pupam icoane, mă împărtășeam si nu uitam să-mi reînnoiesc stocul de pască sau apă sființită. Acasă nu exista să-mi încep ziua fără să spun mai întâi „Înger, îngerașul meu” urmat de niște mătănii făcute atât de conștiincios încât ai fi zis că aveam sfinte moaștela capul patului. Pe hol îmi improvizasem chiar și propriul altar, adică un perete plin de icoane, iar la baza lor lumânări, pasca cea de toate zilele, salcia și apa sfințită. N-aș fi pornit spre scoală fără să-mi îndes mai întâi degetul în apa aceea pe care apoi îl treceam îndată pe frunte într-un semn al crucii. Aveam și eu materii unde nu-mi strica puțină intervenție divină. Noaptea, pupam iar podeaua cu pietate și înainte să adorm îmi spuneam „Tatăl nostru”. În clasa I l-am iubit pe „domnul de religie”, la care luam mereu note bune – îmi plăceau orele sale. Mai târziu, mă mândream cu faptul că știam „Crezul” pe de rost, fără să mă încurc vreun pic.

          Prima dată când le-am mărturisit asta prietenelor mele apropiate au bufnit în râs isteric presupunând că mă țin de șotii. Nu le-a venit a crede. Acest lucru se datora, probabil, amintirilor pe care le aveau cu mine din liceu de la orele de religie. Se întâmpla să devin adesea teroarea profesorului, deci persona non grata. Reușeam să-l înfurii până ce venele de pe gât îi deveneau proeminente și asta pentru că-l contraziceam ori de câte ori ne prezenta așa-zisele pilde ce nu aveau, în opinia mea, vreo legătură cu ceea ce ar trebui să însemne sau să fie credința în Dumnezeu.

        Revenind la ritualurile din copilărie, toată perioada evlavioasă s-a încheiat odată ce am terminat de citit o bună parte din Vechiul Testament. Din păcate, nu a avut efectul dorit. Capitol după capitol, nu mi s-a părut că citesc altceva decât o colecție de povestiri fără sens, ce au dat naștere doar multor întrebări. Astfel, mi-am luat adio de la a crede și nu cerceta și am început în schimb să caut răspunsuri în istorie, cu ajutorul căreia am aflat că pe cât de necesară ne-a fost credința, pe atât de mult rău s-a săvârșit în numele ei. Cu toate că acest lucru m-a determinat cu timpul să mă orientez mai putin spre biserică și mai mult spre fapte sau știință, nu am renunțat să cred că Dumnezeu există. Am considerat că, până vor apărea dovezi concrete ce dovedesc inexistența Sa, să merg pe mâna lui Pascal și să-i accept pariul. Așadar, mi-am format o concepție religioasă proprie în care am ales să cred că divinitatea este pretutindeni, iar cel mai bine aș putea să o cinstesc încercând să fiu un om bun. În plus, am păstrat ritualul de a-mi spune în fiecare noapte „Tatăl nostru”, în gând, pentru că altfel nu aș putea să adorm. Totodată, îmi amintește de momentele în care, copil fiind, înainte de somn, mama obișnuia să vină în camera mea, îmi făcea o cruce, iar apoi mă pupa de noapte bună. Un gest simplu în urma căruia mă simțeam iubită și protejată, atât de ea, cât și de cineva acolo sus.

– Restul articolului in zilele următoare –