D-ale iubirii…

Cântam despre dragoste, vorbim despre dragoste, scriem despre dragoste și, cu siguranță, toți o căutăm mai devreme sau mai târziu. Cu toate acestea, de-a lungul timpului, am auzit mulți oameni spunând că omul este incapabil să iubească cu adevărat și că dragostea este un concept întâlnit numai în romane. Într-adevăr, să iubești nu este ușor și nu oricine știe să iubească, însă asta nu înseamna că nu o fac. Dragostea îmbracă multe forme, de aceea poate fi uneori greu de recunoscut. Poate dacă am învață să privim dincolo de aparențe, am observa lucruri remarcabile.

Pentru mine este vorba de dragoste atunci când, după 37 de ani de căsnicie, tata se trezește dis-de-dimineață și nu uită niciodată să-i facă cafeaua mamei, iar mama zâmbește și îl alintă jucăuș „Moșulică…”. Câteodată, gesturile simple sunt cele care contează cel mai mult. Dragostea este atunci când fratele meu râde cu gura până la urechi și-mi zice „Of, tutex!”, iar eu n-aș schimba aceste cuvinte pentru nimic în lume, căci așa îmi arată el cât de mult îi pasă. Iubirea este atunci când, dacă eu plâng, mama plânge cu mine sau când tata spune mândru: „Doar este fata lui tata!”. Uneori când sunt tristă, prietena mea cea mai bună vine cu o sticla de vin, indiscutabil un gest făcut din dragoste, iar la scurt timp, spre oroarea vecinilor, răsună în tot blocul muzică aleasă: „Macho man”, „Așa-s băieții”, „Dă-mi nopțile înapoi”, ceva dansant de la Shanaia Twain și, inevitabil, ajungem la nivelul cel mai ridicat de patetism cu „Goodbye my lover” a lui James Blunt. Cu siguranță a fost vorba de dragoste când mi-am luat la revedere de la primii copii cărora le-am fost profesoară, pentru că ochii mi s-au umplut de lacrimi în secunda în care buzele mele au rostit: „La revedere, copii! O să-mi fie dor de voi!”. Până și acum simt strânsoarea lor puternică și îmi răsuna în urechi unele dintre cele mai sincere și pure te iubescuri care mi-au fost adresate.

Pfff! Și cine ar putea să uite vreodată prima iubire?! Eu știu sigur că n-aș putea. Prima plimbare în doi, prima dată când te-a luat de mână, primul sărut, la răsărit, când inimile vă băteau în piept cu viteza unui TGV, prima dată când ți-a luat capul între mâinile sale, a înghițit în sec, te-a privit adânc în ochi și ți-a zis: „Te iubesc!”. Apoi, prima cearta, prima jignire, primul gest egoist, prima dezamăgire și, inevitabil, primul adio. Iar după ultimul sărut, cobori din mașină, te prăbușești la poartă și rămâi paralizat ca într-un univers paralel pentru câteva secunde, minute, zile, săptămâni, luni… poate un an. Și devii o fantomă, bântui străzile fără sens sau direcție, ești doar o umbra din ceea ce ai fost odată și te autodistrugi. Te uiți în oglindă și nu te recunoști. Ești mutilat pe interior, pentru că realizezi că nu știai regulile jocului și că tot ceea ce iți oferă iubirea îți poate lua înapoi cât ai clipi. Și-ți juri că n-ai să-ți mai supui inima la o astfel de tortură. O ții încătușată, ascunsă sau cel puțin așa crezi, însă când vreodată a putut cineva să-i spună inimii ce să facă?

Și exact când ești pregătit să renunți la iubire, tocmai atunci când ai senzația că ești în siguranță și că ai descoperit secretul catharsisului în dragoste, ea începe din nou. Se răspândește rapid ca o ciumă, poate într-o seară de vară, cu o simplă privire….Mmh! Ludicul privirilor, magia cuvintelor, puterea atingerii și atunci, încet, încet, devii neputincios în fața bolii. O accepți până devine cronică, pentru că să iubești înseamnă să spui „Da!”, chiar dacă alteori presupune să refuzi categoric. Câteodată, din dragoste, oferi totul fără să aștepți nimic în schimb, alteori înseamna să ceri totul. Iubirea te determină să urli și să trântești, dar când și când îți cere să nu rostești nici măcar un cuvânt. Să iubești presupune să fii vulnerabil, să-ți împărtășești temerile, să pui nevoile celuilalt mai presus de ale tale, să suferi…Dragostea prin definiție înseamnă suferință.

Când iubești trebuie să ai răbdare, dar se poate la un moment dat să nu mai ai deloc. Ea te face să protejezi și să aperi, dar uneori te ceartă sever. Poți iubi încă de la prima vedere sau doar câteva săptămâni, poate o lună, poate doi, trei ani, dar uneori, dacă ești norocos, poți să iubești o viață. Când iubești, înveți să ierți sau cel puțin să te minți singur. Eros pretinde compromisuri, pierderea rațiunii, idealizarea partenerului, îți cere să implori, îți stoarce toate lacrimile, te surprinde, te înșală, te minte, te rănește, te dezamăgește, dar mai sunt și acele momente în care te pierzi cu totul în celălalt. Iar atunci dragostea îți trece mâna prin păr, îți sărută buzele, apoi umărul și te strânge puternic până atingi pragul extazului. Te face să te simți special ca mai apoi să șteargă cu tine pământul, să te trântească prin noroi și, uite așa, îți pierzi mințile și controlul, iar dragostea devine oloagă. Te trezești din nou căzut pe podea, cu ochii țintiți în tavan, gol și cu inima bucăți, fără vlagă și puterea să mai lupți să salvezi rămășitele. Ai ca printr-un vis o epifanie și îți dai seama că ești doar un bleg Don Quijote, luptând cu morile de vânt pentru o iubire care nu există. Deodată, înțelegi că, precum Columb, în călătoria ta spre noi țărmuri ale iubirii, te-ai pierdut și ai rătăcit în larg, neglijând cel mai mult dragostea de sine…