Zbucium

Astăzi este Ziua internațională a Poeziei, iar asta mă face să îmi doresc să împărtăsesc cu voi câteva versuri scrise de mine, ceva ce nu credeam că voi face în viața asta, pentru că am considerat că această îndeletnicire este rezervată unei alte categorii de oameni, unei elite în care nu mă încadrez. Totuși, am manifestat un oarecare interes pentru ea și asta se datorează în special fratelui meu. Nu i-am spus asta niciodată, dar e pe cale să afle :)). Pe vremea când eram adolescentă, el era un maestru în romantism. Se folosea uneori de poezie ca să-și facă iubita să se simtă specială, mai exact de versurile lui Ion Minulescu. Astfel, a dat un cu totul alt înțeles și scop poezie față de ce studiam, de exemplu, la școală. Poezia nu mai exista pentru mine doar pentru a fi studiată, învățată pe de rost, analizată, comentată sau încadrată într-un curent, ci putea fi dedicată, „furată” și apropriată într-un mod personal, intim, dincolo de ce dorea „să transmită” autorul conta deodată ce simțeam eu, ce îmi spune mie doar mie poetul, ce semnificație vreau să îi dau eu. L-am plăcut la rându-mi pe Minulescu fiindcă exprima iubirea într-un mod care a avut sens pentru mine și cu o anume sensibilitate care m-a atins irevocabil.

Prima dată când am simțit să scriu versuri și să le arăt cuiva a fost în cadrul unui atelier de scriere creativă realizat de Melania Kaitor (Faină experiența, am cunoscut mulți oameni mișto, cu unii dintre ei am rămas prietenă și țin încă legătura). Workshopul se axa pe crearea de texte, povești, personaje, dar eu mă luptam pe atunci cu un blocaj. În urma unui exercițiu de scriere, i-am mărturisit Melaniei că nu am lucrat la ce îmi propusesem, însă ceva m-a împins să scriu o poezie (o am postată – Metamorfoză), pe care a ales să o citească grupului. Au fost unele dintre cele mai chinuitoare secunde din viața mea, credeam că o să leșin de emoții. La final toată lumea a fost tare apreciativă, m-au aplaudat, a fost tare drăguț (Mulțumesc, Melania, încă o dată!)

Din momentul acela, am început să mai cochetez cu scrisul de versuri, fără ifose de poetesă, ci mai mult ca un instrument de autocunoaștere, de eliberare și de reconectare cu latura mea creativă.

mă doare frica

mă dor neputințele

mă dor slăbiciunile

mă dor căutările

mă dor suferințele

mă dor durerile altora

mă doare moartea, dar mă doare și viața

doare când sunt eu

doare când mă prefac că aș fi altcineva

doare adevărul, mai tare doare totuși minciuna

doare să rămâi, doare să pleci

dar mai ales

doare realitatea pe care încerci să ți-o negi.

zbucium