ATENTIE‼️ATENTIE‼️
Super ofertă de neratat la care primești una bucată bebeluș de 5 luni și jumătate aflat în al cincilea salt mental, regresie de somn, greva suptului și dureri gingivale!!!
Pregătește-te pentru cea mai intensă experiență din viața ta, nici datul de vreo 7 ori în Rollercoaster, fără pauză nu prea descrie ce trăiești. Dacă ești în căutare de senzații tari, atunci acum este șansa ta.
Uită de alarmă! Ai deșteptarea asigurată la 3, 4, 5, 6 sau, dacă ai noroc, la 7 dimineața. Nu știi niciodată ce te așteaptă, așa că n-ai cum să te plictisești. Cât tu te chinui să îți deschizi ochii parcă lipiți cu Superglue de oboseală fiindcă “cineva”, jumătate de noapte, s-a foit de-ai zice că are viermi în funduleț în timp ce tu, probabil, ai dormit pe marginea patului, gata oricând să cazi din el (deci ai parte și de niscaiva pericol), el deja e cu gura până la urechi, a dat cu capul de tăblia patului de vreo 3 ori și e la capitolul făcut de flotări, baby style.
Urmează o perioadă de veghe de 1h 30 min sau 2 h. Ai noroc! Dimineața îi place mai mult să observe pentru că este încă fascinat de tot ceea ce faci. Așadar, ai timp să îți pregătești repede ceva de mâncare și să pui de cafea. Dacă apuci să le și consumi în liniște, asta e altă discuție și nu îți ofer nicio garanție.
Odată hrănit și distrat cu vreo jucărie, pus pe salteaua de activități, citit vreo carte sau cântat, vine clipa când trebuie să îl culci. Este momentul acela când urci la mega înălțime cu Rollercoaster-ul. Deodată, îngerașul tău se transformă atât într-un contorsionist de mare anvergură, cât și un contratenor. Bucură-te! Ai parte de spectacol gratuit în confortul propriei locuințe. Spectacolul rulează de vreo 4-5 ori pe zi. Partea bună este că faci și mișcare pentru că nu adoarme decât legănat. Seamănă cu încălzirea de la ora de sport din generală: rotiri, bați pasul pe loc, genuflexiuni.
Șiiiiii….liniște! Acum te învârți zăpăcit prin casă fiindcă nu știi ce să faci mai întâi: să termini cafeaua care acum e deja rece, să mergi la baie, să bagi la spălat, să strângi vasele, să calci, să leșini pe canapea sau să citești ceva ca să simți că nu te prostești.
Până te decizi deja s-a trezit micuțul tău care te întâmpină cu cel mai dulce zâmbet din câte există. Nu te lăsa păcălit! Este un zâmbet prevestitor. Urmează căderea liberă din Rollercoaster! Nu vrea să mănânce, când îl pui la sân parcă vrei să îl otrăvești. După ce îl păcălești să mănânce ceva cât să supraviețuiască, începe cu adevărat distracția. Vrea numai în brațe, dar totuși nu vrea în brațe. Îl așezi pe salteaua de activități și începe să urle. Îl pui pe burtică, dar nici așa nu e bine. Vrea în fund, așa că îl ajuți să stea pentru că încă nu poate singur. E mulțumit vreo 10 secunde, apoi vrea iar pe saltea întins, tot vreo 10 secunde. Ești la alt spectacol în care joci tu: cânți, dansezi, faci tot felul de fețe sau voci, îl plimbi prin casă să îi arăți tot felul de lucruri banale, te uiți cu el pe fereastră, dar speri să te vadă vreun trecător să poți să strigi: “Ajutor!”. Dar nu vine nimeni.
Începi să numeri minutele până când poți să ieși la plimbare (nu contează cât de epuizat ești) și secundele până vine ta-su (AMR 26 de zile).
După o plimbare chiar reușită deoarece e mult prea curios în legătură cu tot ce vede ca să își mai amintească de tine, vine momentul în care trebuie să plecați acasă. În mașină începe jalea! Ești la al patrulea cântat de “Un elefant se legăna…” fără rezultat, dar cu abia jumătate de drum parcurs. Te rogi să nu faci vreun accident. Ți-am zis că trăiești senzații tari. Nici cei care sar cu parașuta nu mă mai impresionează.
Ajunși acasă, urmează iar o serie de plâns pentru că dispari câte puțin din peisaj cât îi pregătești cădița să îi faci baie. Finally, îi dai să mănânce, bagi ultima serie de exerciții sau legănat, cum vrei tu să îi zici, iar după ce adoarme, de obicei la 10 sau 11 noaptea, dai iama în congelator, unde ții înghețata.
După o săptămână cu un astfel de program, îți pot garanta că o să îmi dai tu bani să îl iau înapoi, ceea ce nu mi-ar prinde rău. Îmi plătesc asigurarea medicală cu ei, având în vedere că guvernul s-a gândit că mamele n-au nevoie de ea.

Cu toate astea, înainte să te bagi la somn, îi mai arunci un ochi, iar când îl vezi cât de drăgălaș este simți cum te învăluie iubirea și că ești cel mai norocos om de pe planetă.

*Textul este un pamflet și trebuie tratat ca atare. Mai puțin finalul.

Doamne, ce comoară de film! Le ador pe cele bazate pe povești adevărate, sunt preferatele mele, în special cele inspiraționale despre autorealizare în fața adversității. Mi se pare un must-see de familie, din care atât părinții, cât și copiii au de învățat, dar l-aș recomanda totodată și profesorilor.
Ca adulți putem reflecta la cum tăiem aripile copiilor și îi descurajăm din a-și urma propriul drum, talentele, vocațiile. Facem asta uneori din teamă: vrem ca copiii noștri să reușească în viață, să le fie ușor, să aibă securitate financiară, de aceea le bagatelizăm interesele, insistăm pe meserii “sigure”, dar care nu îi reprezintă, îi fac nefericiți și îi îndepărtează de sinele lor autentic. O mai facem din credința că știm mereu mai bine și avem răspunsurile, deși adevărul este că nu întotdeauna le avem, nu întotdeauna știm mai bine. Și vanitatea ne mai poate împinge să îi demoralizăm fiindcă ne rănește când ne resping, când îndrăznesc să viseze mai sus decât am avut noi curajul, ne doare când nu le mai suntem eroi și își caută alți mentori, ceea ce e absolut normal și sănătos să facă. Noi trebuie să lucrăm la noi și să mai renunțăm la control, pentru că în relație cu copiii, când vine vorba despre ceea ce vor să facă cu viața lor, ar trebui să fie mai mult despre a-i ghida, nu a fi ca niște păpușari care trag de sforile lor.
Cei mici sau chiar mai mari pot cugeta asupra puterii perseverenței și la curajul de a nu renunța după eșecuri. Se pot gândi la ce înseamnă să fii lider, la cât de important este să fii stăpân pe ceea ce faci, dar în același timp să îi respecți pe cei pe care îi ai în subordine, mai ales dacă dorești să fii la rândul tău respectat. Prietenia și bunătatea sunt alte teme pe care le atinge filmul, mai exact, cât de fain este să renunți la prejudecăți, să le dai o șansă “ciudaților”, cu riscul că te vor judeca ceilalți sau că îți vei pierde popularitatea. Mai mult, subliniază ideea că e mare lucru să îți găsești prieteni cu interese comune, constructive, poți ajunge departe. Dar mai ales, pot medita la curajul de a fi diferit, la a-ți asculta inima, vocea aia interioară care te ghidează spre cine ești cu adevărat chiar și atunci când nimeni nu crede în tine sau te ridiculizează.
Profesorii își pot aminti cum au puterea să schimbe vieți și cât de valoros îi poate impacta pe copii atunci când se dedică lor, îi susțin, dar mai cu seamă, cred în ei atunci când lor le este greu să o facă și nu pot vedea luminița de la capătul tunelului. Mai pot folosi filmul drept sursă de inspirație pentru cum pot motiva elevii să învețe pentru o materie la care au dificultăți, cum să găsească moduri de a le explica lucruri pe limba lor, în funcție de interesele lor sau de cum pot folosi noțiunile complicate învățate la clasă în viața de toate zilele. Desigur, aș insista și pe importanța educației și învățării cu această ocazie.
Dacă aș mai fi predat acum, aș fi creat niște cerințe pentru vacanța de vară folosindu-mă de filmul acesta. Pe lângă o fișă cu niște exerciții de vocabular și gramatică, i-aș fi rugat pe elevii mei să scrie o compunere după ce îl vizionează. În compunere m-ar interesa să aflu cum i-a impactat filmul, ce au înțeles, ce au simțit, cu ce au rezonat, la ce visează când se gândesc la viitor, cum cred că pot obține ceea ce își doresc, care sunt pașii pe care consideră că trebuie să îi urmeze ca să-și atingă țelul etc.
Mda, demult nu m-a mai încântat atât de tare un film. Nu înțeleg cum de l-am ratat, având în vedere că este din 1999. Cred că poate da startul la multe discuții interesante acasă și la clasă.
Ideea finala, care m-a atins cel mai mult, a fost cea de puterea tribului, comunității atunci când sprijină tinerii. Mi s-a părut foarte valoroasă deoarece aici toți avem de lucrat. Când vine vorba de a judeca și critica tinerii suntem primii, dar nu ne oprim să ne gândim cum contribuim la ceea ce nu ne place să vedem la ei. Cred că e cazul să ne asumăm responsabilitatea, indiferent dacă ești sau nu părinte, ești sau nu dascăl. Oricine ai fi sau indiferent că vrei sau nu copii, îți place sau nu, ei reprezintă viitorul, și dacă te preocupă, cred că e important să ne uităm puțin în oglindă și să ne gândim cum putem să fim exemple pozitive.
P.S. Filmul este acum pe Netflix.

Toți bărbații înșală.
Bărbații vor doar s*x.
Bărbații nu sunt capabili să iubească cu adevărat.
Bărbații fug de femei deștepte.
Bărbații vor doar femei slabe.
Bărbații nu pot fi prieteni adevărați cu o femeie.
Bărbații nu pot fi sensibili sau empatici.
Toți bărbații fug de angajamente.
Bărbații se maturizează greu sau niciodată.
Bărbații sunt imaturi emoțional.
Dacă e prea bun, sigur ascunde ceva.
Bărbații sunt conduși doar de instincte.
Bărbații sunt toți la fel.

Acestea sunt doar câteva din credințele limitative despre bărbați pe care le-am auzit de-a lungul vieții și-mi vin acum în minte. (Dacă mai știți, completați voi). Și ce toxice!
În ceea ce mă privește, generalizările acestea nu m-au făcut decât să fiu mereu în gardă în jurul bărbaților, să-i privesc mereu ca pe ceva periculos, care mai devreme sau mai târziu mă va face să sufăr. Mai mult, m-au determinat să n-am pretenții de la ei și de multe ori să accept comportamente nepotrivite. M-au influențat să stau în relații în care eram nefericită, pentru că, dacă “toți sunt la fel”, ce rost mai avea să caut? Au trezit tot felul de resentimente în ceea ce îi privește și i-am privit de multe ori cu superioritate. Repetând-mi-se că sunt sexul slab, era logic, nu? Cele puternice eram noi. Și blestemate să acceptăm ce ne-a oferit soarta. De multe ori, observam cum bărbați care nu se încadrau în etichetele de mai sus totuși alegeau să se muleze pe așteptările acestea de teamă să nu fie respinși, ridiculizați sau abandonați.
Când îndrăzneam să spun că îmi doresc un bărbat care să îmi fie partener, care să mă respecte, lângă care nu trebuie să pretind că sunt mai proastă ca să nu-l intimidez, un bărbat care să nu mă înșele, care este capabil să-și exprime sentimentele, să fie atent și tandru, mi se închidea gura instant și ironic: “Mai visezi mult? Așa ceva nu există. O să mori singură.”
Astăzi, îmi mulțumesc pentru încăpățânarea mea. Numai faptul că am refuzat să cred ce mi-a servit societatea m-a ajutat să nu renunț la speranța că există cineva pentru sufletul meu, m-a determinat să fac alegeri mai bune și să învăț să iubesc ceea ce îmi face bine, nu ceea ce mi se spune.
Astăzi, pot să spun că trăiesc o iubire lângă un bărbat care este chiar mai mult decât am îndrăznit să visez. Astăzi este despre el. La mulți ani, dragostea mea! Îți mulțumesc pentru tot ceea ce ești, ce-mi oferi, dar mai ales că mi-ai demonstrat că am avut dreptate. Nu toți bărbații sunt la fel și unii sunt, de-a dreptul, extraordinari ❤️.

Proaspătă mămică de 8 zile și vreau să mă “laud”, nu doar cu piticul meu, ci și cu faptul că am casa lună, gunoiul dus, vasele curate, hainele noastre spălate, ale lui Emi și ele spălate și călcate, piața făcută, mâncare gătită în frigider, patul aranjat, copilul hrănit, curat, iubit și giugiulit, m-am pompat, mi-am luat vitaminele, am mâncat, am băut ceaiul de lactație, am prins chiar și mai bine de 2 h de somn.
Cum am reușit această performanță având în vedere că nu am născut natural, ci prin cezariană? Să fiu eu vreo superwoman? Am vreo baghetă magică? Nu chiar. În schimb, am o armată de oameni care gravitează în jurul meu și se asigură că nu îmi lipsește nimic. Armata asta este formată din familia mea, familia soțului, prietene și mai ales Ștefan, care mi-a depășit orice așteptare asupra nivelului lui de implicare, m-am îndrăgostit din nou. Emi e foarte norocos să aibă așa tată și familie extinsă. Mai pun la bătaie un consultant în alăptare, o doamnă minunată care vine o dată pe lună să mă ajute cu curățenia. Așadar, cred că s-a format satul de care se vorbește că are nevoie o mămică ca să crească un copil, să fie bine fizic, emoțional după naștere și să se acomodeze cu noul rol. Simt multă recunoștință. De-ar avea toate femeile parte de așa tratament, cred că lumea ar fi cu totul altfel, cu siguranță un loc mai bun.
Ce îmi oferă oamenii aceștia pe lângă grijă și șansa de a mă recupera? Îmi oferă liniște ca să mă pot concentra pe alăptare, mi-aș dori mult să îi pot oferi lapte matern. Momentan avem de lucru în direcția aceasta. Dar ,mai ales, îmi oferă timp să îi pot oferi celui mic toată afecțiunea și iubirea de care sunt capabilă.
Refuz să simt vinovăție sau rușine pentru ajutorul primit. Lucrez de ceva timp la neputința, nevoia de control și perfecționismul meu. Mai am scăpări? Mai am, dar la nivel mai mic. Sarcina a fost un bun exercițiu de a cere si accepta ajutorul, chiar dacă mai îmi dădea târcoale jena. Totuși, pentru că știu cât de important este ca Emi să aibă o mamă cât mai ok psihic, am pus acest aspect prioritar ca să pot fi disponibilă emoțional și să mă bucur cât mai mult de perioada asta cât e mititel și drăgălaș.
Așadar, ajutați mamele. Și dacă nu vreți/puteți să le fiți sprijin, măcar nu fiți cârcotași.
Iar mămici spuneți ce nevoi aveți fără rușine, acceptați ajutorul de oriunde vine.
Uitându-mă în urmă, mi-aș fi dorit prietenele mele să mă solicite mai mult și eu să fi fost mai înțeleaptă ca să nu aștept mereu să mă cheme ele. Să fi știut că poate le este rușine.

A început numărarea inversă și mă gândesc retrospectiv la toată perioada sarcinii. A fost totul foarte diferit de tot ce îmi imaginam eu că va fi, iar scenariile din capul meu erau de-a dreptul înfricoșătoare. Fiind în realitate o persoană foarte anxioasă și fricoasă, mai ales în fața situațiilor în care simt că n-am nicio brumă de control, cred că am întrebat zeci de femei despre experiența lor, încă cu mult timp înainte să luăm decizia de a aduce pe lume un copil. Am încercat să mă pregătesc pentru orice situație negativă ca să nu fiu luată prin surprindere cu nimic. Știu acum că a fost doar o iluzie, însă luând asta în considerare, nu e de mirare că nu am putut rezona cu nicio mamă care îmi zicea că perioada sarcinii este “frumoasă”, “magică”, “unică”. Mă uitam siderată la ele și îmi venea să le spun “Te rog, clipește de două ori dacă ți-e viața pusă în pericol”. Mi se părea un răspuns forțat, ceva ce simți că “trebuie” să spui ca să dea bine, dar nu are nicio legătură cu realitatea. Mintea mea nu putea să conceapă ce Dumnezeu poate fi frumos în perioada asta în care mergi constant la doctor/i sau clinici să fii controlată sau înțepată, la toate schimbările hormonale, fizice, emoționale, la tot necunoscutul sau eventuale probleme. 9 luni de stat constant cu sufletul la gură dacă fătul e bine, dacă există mutații, risc de avorturi spontane, boli de tot felul, posibil luat în greutate cu nemiluita, pofte de mâncare, retenție de apă, vomat și grețuri, oboseală, dormit pe unde apuci, hemoroizi, degete și picioare umflate, crescut numărul de la pantofi și câte și mai câte. Până și gândul că aveam să simt o ființă vie cum se mișcă în pântec mi se părea terifiant. Au râs copios prietenele mele de mine când le-am povestit că îmi imaginez acest moment ca în partea din filmul Spaceballs în care un extraterestru iese din burta unui bărbat, retezând-o, iar apoi începe să danseze pe bar.
Știu sigur că pentru foarte multe femei sarcina nu este absolut deloc o perioadă ușoară sau roz. Am stat de vorbă cu multe care au suferit avorturi spontane, au avut parte de complicații, sarcini toxice, anxietate, depresie etc. Am avut tot timpul compasiune pentru ele și le-am crezut pe cuvânt. Pe celelalte le-am bănuit de nesinceritate și probabil aș fi considerat în continuare la fel dacă nu aș fi trăit pe pielea mea acest lucru. Adevărul meu este că sarcina a fost una dintre cele mai frumoase și echilibrate perioade din viața mea. Nu a fost totul perfect, am avut în continuare stări anxioase, 5 internări la urgență din cauza unor colici renale, un montat de pesar cervical pentru a preveni un avort. Totuși, le-am gestionat nesperat de ok pentru felul meu de a fi.
Am analizat foarte mult ce anume a contribuit la toată starea mea de bine. Sunt convinsă că au jucat un rol important hormonii, poate alimentația, terapia, mișcarea, privilegiul de a nu merge la serviciu, toată munca cu sine din ultimii ani, dar consider că cel mai mult a contat rețeaua mea de suport (soțul, familia, prietenii) și faptul că am beneficiat de mai multă atenție, iubire, grijă, răsfăț, înțelegere, ajutor ca niciodată. Este ceva de care mi-aș dori să aibă parte fiecare femeie în viața asta când se decide să dea viață (și nu numai…). În plus, să trăiesc nouă legătură dintre noi trei, cu implicarea și susținerea constantă a lui Ștefan a fost foarte vindecătoare pentru mine. Sunt profund recunoscătoare.
Mulțumesc Madalina Rosiu – Fotograf de nou-nascuti pentru cât de frumos ai surprins iubirea noastră.

Este vacanța de ski. Multă lume călătorește, fie prin țară, fie prin zone exotice. Eu mă uit la pozele lor cu drag și jind ❤️. Iubesc să călătoresc și mă bucur enorm să văd că generațiile noastre se plimbă mult mai mult decât au avut șansa părinții noștri să o facă. Suntem privilegiați din multe puncte de vedere datorită sacrificiilor lor și cred că ar fi minunat să nu uităm asta. Chiar dacă nu am putut călători de ceva vreme, asta nu m-a oprit să revizitez pozele din vacanțele trecute. Cu ocazia asta mi-am amintit că în toamna lui 2023, eu si Ştef am reușit să ne mai îndeplinim un vis (mai mult al meu, recunosc), acela de a vizita Londra. Nu am reușit să postez atunci fiindcă eram prea obosită și am vrut să mă bucur de prezent, iar când ne-am întors nu am mai avut timp, intrând rapid în focurile facultății și responsabilităților de la centru. 

Mult timp mi-a fost rușine să recunosc, însă ori de câte ori mă întreba vreun elev dacă am fost în Anglia și eram nevoită să le spun că nu mă lovea un sentiment profund de sindrom al impostorului. Mă împungeau gânduri de tipul “cum să predai într-un mod autentic despre limba și cultura unei țări pe care n-ai văzut-o niciodată, a cărei mâncare tradițională n-ai încercat, ale cărei străzi n-ai bântuit, ale cărei clădiri n-ai admirat, muzee n-ai vizitat sau cu ai cărei oameni n-ai interacționat?”. Nu e de mirare că de cum am pătruns în capitală mi-au și dat lacrimile de bucurie, de recunoștință, de entuziasm. Imediat după ce ne-am cazat am și fugit să explorăm farmecul Londrei nocturne. Am admirat Big Ben, London Eye și am fost la o plimbare pe Tamisa până la Tower Bridge. 

Restul zilelor am cutreierat cât de mult am putut și cred că am bifat cele mai importante obiective. Totuși, am avut surpriza să trăiesc o urmă de dezamăgire. Londra pe care o descopeream nu prea avea nicio legătură cu cea pe care am cunoscut-o în literatură, filme și muzică. I-am conferit un aer mult mai victorian decât am simțit că are. Chiar și așa tot m-am bucurat de întreaga experiență, iar când am revenit la muncă am prezentat-o elevilor mei  atât prin intermediul unor suveniruri sau unui album pop-up cu atracțiile orașului, cât și cu ajutorul fotografiilor.

Las o parte dintre ele și aici 😍

cred că ne iubim din vieți anterioare 

dar în viața asta

ne-am îndrăgostit într-o parcare

pe scaunele din față ale Peugeot-ului meu 206

după ce ți-ai așezat ușor capul în poala mea

nu m-am putut împotrivi din a-ți da o sărutare

 

cred că ne iubim din vieți anterioare 

dar în viața asta

ne-am îndrăgostit privind cum soarele răsare 

de pe faleză 

descoperind împreună secretul timpului dilatat

după ce o noapte întreagă sufletele ni le-am despachetat

cred că ne iubim dintr-o lume paralelă 

dar în lumea asta 

ne-am iubit la etajul cinci, în garsonieră 

doar pereții ei au avut ochi și urechi

pentru câte feluri dragostea ne-a înrobit 

iar noi am mai fi rămas așa înc-un minut și-un infinit

cred ca ne iubim dintr-un trecut îndepărtat 

dar în era asta

chiar nu a contat

pe unde anume sau de cât timp ne-am iubit

fiindcă din clipa în care te-am privit 

am știut că sunt acasă

cred că ne iubim dintotdeauna