În căutarea sinelui pierdut

Este un vis frumos ce trăiesc acum, un vis pe care nu m-am așteptat să îl visez. Cum sau când a început să prindă contur n-aș putea să zic exact. Acum 13-14 ani am pornit pe o potecă nebătătorită care ușor, ușor m-a adus aici. Pe atunci îmi doream doar să mă cunosc mai bine, să înțeleg de ce fac alegerile pe care le fac, de ce simt ceea ce simt, de ce reacționez cum reacționez. Călătoria asta în căutarea sinelui pierdut nu a fost tocmai simpla, dar mi-a oferit multe. Printre cele mai valoroase lucruri pe care mi le-a dăruit acest parcurs a fost faptul că odată ce am reușit să mă înțeleg mai bine, să mă accept mai mult, să pun mai puțină presiune pe mine, am putut să o fac și cu cei din jur, iar asta mi-a îmbunătățit semnificativ relațiile și totodată a trezit ceva în mine, a dat un nou sens vieții mele. Nu am idee ce doresc să fac cu acest vis, ceea ce este foarte greu de acceptat pentru cineva ca mine care a știut de mica ce vrea să devină când va fi mare și care trebuie să aibă mereu un plan. Nici măcar nu știu dacă îl voi visa până la capăt. Tot ce știu este că anul trecut, după o perioadă în care m-am gândit și răzgândit de mii de ori, în care m-am stresat până la limita epuizării pentru că nu puteam să iau o decizie, m-am trezit deodată la secretariatul facultății de Psihologie cu un dosar de înscriere în mână. Și tot ce vreau să îmi promit este să încerc să mă bucur de această nouă potecă chiar dacă nu știu unde mă va duce sau dacă voi dori vreodată să mă ducă undeva. Nu mai vreau planuri.