Ce-mi doresc de ziua femeii

Nu am mai scris de foarte mult timp. Nu am avut nici timp, nici energie. Totuși, acum doi ani m-am apucat de un text pe care voiam să îl postez de 8 martie, dar nu am reușit. O fac anul acesta, chiar dacă a trecut ziua femeii.

“O vedeți pe domnișoara aceasta din poză? Fata asta crispată, cu ochi triști, ce se chinuia să scoată un zâmbet, dar parcă de colțurile gurii ei atârnau greutăți ce nu-i permiteau arcuirile buzelor decât în jos. Îmbrăcată în negru. Nici nu mă miră. Purta mult negru pe atunci. Și nu acel negru elegant, stilat, din revistele de modă pe care le citea, ci negru-doliu, genul care ascundea de fapt multă suferință. Se mințea că e culoarea ei preferată, însă adevărul era că o subția. Și își dorea uneori să o subțieze atât de mult până avea să dispară de pe fața pământului. Se ruga adesea în perioada aceea să nu mai existe, să moară cumva, era convinsă că făcea umbră pământului degeaba și că ar fi fost mai bine pentru toată lumea dacă nu ar mai fi fost pe acolo. Atunci ființă ei nu ar mai fi provocat atâta repulsie. Totuși, se chinuia din răsputeri să nu i se citească tristețea pe față. Nu vorbea cu nimeni despre asta. Nici măcar cu părinții ei pe care îi iubea enorm și care încurajau mereu comunicarea în familia lor. Probabil voia să îi protejeze, se gândea că au ei destule suferințe ale lor și nu voia să îi mai mâhnească cu nimicurile ei. De prieteni, nu încăpea vorba. Nu avea. Cel puțin nu din ăia adevărați. Nu a avut o perioadă bună de timp. De fapt asta era și problema. Familia ei s-a mutat des și oriunde nimerea se lovea de foarte multă respingere. Porecle. Răutăți. Tachinări. Bârfe. Izolare. Îi era greu până și în propriu jurnal să vorbească despre asta. În schimb, se uita ori de câte ori se simțea singură la Frumoasa și Bestia. Știa exact ce era în sufletul bestiei, câtă singurătate, cât dezgust de sine, câtă deznădăjduire. Se întreba adesea dacă va există vreodată cineva că Belle care avea să o iubească și pe ea. Era sigură că nu. Doar i se reamintea zilnic asta. Pe atunci nu era un cuvânt care să denumească ce trăia. Astăzi îi spunem bullying. Și deși Andra de acum știe că acei copii nu erau profund răi, că se străduiau și ei să supraviețuiască cum puteau în junglă nemiloasă care putea fi uneori școală, că și ei poate își duceau propriile lupte grele pentru a fi acceptați, apreciați, valorizați, că era mai simplu să ataci, decât să fii tu cel atacat, Andra de atunci nu știa toate lucrurile astea. În sufletul ei credea că era doar bestia ce trăia doar pentru a fi ridiculizată și marginalizată. Căra stigmatul asta nu doar la școală, ci pretutindeni – pe stradă, în tramvai sau în troleu, cu copiii de la scară sau din cartier. Copiii nu înțeleg de multe ori puterea devastatoare care poate stă în spatele cuvintelor răutăcioase.

La fel de multă putere ce se află și în empatie, în blândețe, în bunătate, chiar mai multă. Fata asta din poză se chinuia totuși să zâmbească. Nu îi ieșea încă. Exista încă multă durere în ea, însă răsărise puțin soarele și pe strada ei cu ceva timp înainte. Își făcuse o prietenă la școală, una adevărată. Pe care a iubit-o cu toată ființa ei pentru darul minunat pe care i l-a oferit. A fost salvarea ei. Mă întreb uneori ce s-ar fi ales de Andra de atunci dacă n-ar fi avut parte de asta. Ar mai fi existat? Mă întreb dacă a știut vreodată prietena ei de atunci cât de mult a însemnat ea pentru mine. Era suficient să mă țină de mâna, și o luam mereu, mai ales pe stradă, ca să mă simt protejată. Deodată, cu acest gest simplu, căpătam puteri pentru a ține piept atacurilor de care aveam parte la ordinea zilei.”

Textul acesta l-am scris acum 2 ani în urmă unei ședințe foarte intense de terapie. Terapeută mea mă rugase să aduc niște poze cu mine din diferite perioade din viață mea. Urma să mă opresc la anumite Andre, versiuni mai tinere ale mele, și să am niște discuții cu ele cu scopul de a vindeca niște răni. Una din pozele la care m-am oprit a fost cea pe care am postat-o acum și despre Andra aceea am scris și textul de mai sus, o parte din mine de care mi-a fost mulți ani rușine. Motivul pentru care mi-am dorit să public textul și să o fac de Ziua femeii a fost pentru că știu cât de mult ne dorim noi, femeile, să fim apreciate și iubite, atât de multe încât uneori suntem în stare să renunțăm la cine suntem cu adevărat sau să renegăm părți din noi. Mai știu și cât de dificil este să faci ca acea apreciere să vină din interior, eu personal încă lucrez la asta. Dacă este ceva ce îmi doresc pentru toate femeile, ar fi puterea să se iubească pentru cine au fost, pentru cine sunt sau cine vor fi, cu bune și cu ceea ce văd rău la ele. Totodată, mi-aș dori să învățăm să ne judecăm mai puțin între noi (din păcate continuăm cu răutățile dincolo de adolescență, când suntem adulți) și să ne oferim în schimb prietenie sau măcar mai multă înțelegere. Să ne luăm de mână mai des…fiindcă de multe ori sprijinul asta ne dă putere.