Cristalizarea iubirii de sine


Cred că mai mult de jumătate din viață mi-am petrecut-o urându-mi corpul, fiindu-mi rușine de imperfecțiunile lui și dorindu-mi să fi avut puterea să fur părți de la orice femeie pe care o consideram frumoasă și slabă, fie ea persoană apropiată sau vreo celebritate. Problemele de greutate cu care m-am confruntat din anii de generală până în adolescența târzie, care au venit la pachet cu mult shaming, bullying și uneori marginalizare, și-au pus amprenta profund pe încrederea în mine și pe capacitatea mea de a mă accepta așa cum sunt. Au fost momente crunte când mă uitam plângând în oglindă și simțeam cum o durere sfâșietoare mă lasă fără suflu și mă trântește la pământ. Culmea, erau puține momentele în care blamam natura superficială a ființei umane pentru ceea ce trăiam; în schimb, mă învinovățeam pe mine fiindcă a fi frumoasă am simțit-o mereu ca pe o datorie. Chiar dacă totul venea cu multă furie, mi se părea firesc să primesc atâta dezgust și comentarii care răneau din toate părțile, aceasta era norma în societate atunci. Ca să fac față suferinței în acea etapă fragilă din tinerețea mea, am petrecut mult timp în reverii, imaginându-mi scenarii peste scenarii în care, la fel ca în povestea rățuștei cea urâtă, va veni o zi în care voi înflori, voi deveni frumoasă, slabă și sigură pe mine. Nu m-am gândit niciodată că ziua aceea va veni cu adevărat în sarcină, mai ales că una dintre marile mele frici legate de a face un copil era luatul de kilograme. Problemele de stimă de sine le-am mai îmblânzit totuși cu ajutorul terapiei și lucrului cu mine, însă n-am reușit să ajung până acum la mult predicata iubire de sine. Mi-a oferit acest dar sarcina cu puiul de om din mine, pe care d-abia așteptăm să-l cunoaștem. În toată perioada aceasta, am putut să mă uit cu mult drag la mine în oglindă. Știu că ceea ce simt nu este povestea multor femei când rămân însărcinate, de aceea sunt foarte recunoscătoare. Nu mi-am dorit la început poze de maternitate, dar ulterior am vrut să imortalizez această stare de bine, de iubire a propriei persoane și să îmi amintesc mereu de ea, mai ales în momentele în care mă îndoiesc.
Totodată, cu pozele acestea superbe făcute de Madalina Rosiu – Fotograf de nou-nascuti, sper că mi-am adus într-un final și contribuția de frumos în lume.

Cealaltă Andra


Nu îmi dau seama încă cum a reușit Natalia, într-o zi banală de vară, pe plajă, să contureze în doar câteva ore, în care mai mult ne-a bătut vântul, portretul acesta cu mine. Eu citeam, ea desena. N-a vrut să-mi arate nimic până când nu a terminat, scuzându-se că nu a ieșit exact cum își dorea. N-am reușit să zăbovesc mult timp asupra lui de când mi l-a dat, însă astăzi n-a mai fost cale să-l ignor. Parcă țipa la mine de acolo, de pe raft, și îmi cerea să mă uit la fata asta la care de multe ori refuz să mă uit. Adevărul este că mă șochează cum m-a surprins, de parcă s-a uitat adânc în sufletul meu și a găsit-o pe Andra aceea pe care mă străduiesc mult să o țin ascunsă, fiindcă am simțit mult timp că ar fi respinsă de cei din jur, iar pentru această Andra era foarte important să se simtă acceptată. Probabil d-asta iubim arta, în toate formele ei, deoarece ne arată toate lucrurile pe care nu vrem să le vedem, tot ceea ce ne este greu să acceptăm, evidențiază binele din rău sau răul din bine, frumosul din urât, urâtul din frumos, ne face să ne punem întrebări, să ne lovim de prejudecăți, ne obligă să simțim ceva, chiar și atunci când ai zice că nu mai simți nimic. Iar eu am simțit din plin uitându-mă la fata asta melancolică. Am plâns pentru ea și i-am cerut iertare pentru faptul că nu am lăsat-o să se manifeste mai des. Această Andra este de fapt foarte sensibilă, dar se ascunde adesea în spatele umorului sau autoironiei. Își dorește mult să scrie, dar nu crede că are ce trebuie pentru o astfel de îndeletnicire. Are multe frici, vedeți voi. Cel mai des se teme că nu este suficientă. Se gândește mereu că nu este suficient de frumoasă, de deșteaptă, de slabă, de feminină, de puternică. Din cauza asta caută uneori confirmări în moduri imature și nesănătoase. Își face multe griji cu privire la ce sentimente trezește în oameni și regretă mult când spune sau face ceva nepotrivit. Se oftică când frica preia controlul și în loc să fie vulnerabilă, asertivă, afișează mai degrabă aroganță ori devine critică. Tot ei îi e teamă de moarte și că va fi uitată. Regretă că timpul pe pământ e limitat și că nu va afla niciodată cum va arăta lumea peste zeci, sute, mii de ani. O sperie că părinții ei au îmbătrânit, iar gândul că va veni o zi când nu vor mai fi nu o lasă uneori să doarmă. Își dorește să își salveze fratele și prietenii, chiar dacă știe că nu stă în puterea ei să facă asta. Dacă ar fi după ea, ar exista o baghetă magică care ar vindeca lumea și ar face-o un loc mai bun. În rugăciunile ei, se roagă și pentru asta. Cea mai mare temere a ei a fost că nu va fi iubită. A crezut că nu vor exista oameni care o vor iubi la fel de mult pe cât știa că este capabilă ea să iubească. De aceea a fost mereu în gardă și se supra proteja în jurul oamenilor. Acum, se bucură că s-a înșelat. Totuși, nu vrea să îl dezamăgească pe Ștefan și speră că va fi o parteneră de viață bună. Știe că este capabilă de greșeli, dar se străduiește să învețe din ele. Intelectualizează mult orice nimic. O mai apucă ipohondria din cauza asta. Visează des, mai ales cu ochii deschiși. Este incredibil de romantică, siropoasă și alintată uneori. Ea e cea care o mai trage de mânecă pe Andra serioasă, rigidă, perfecționistă să mai ia o pauză, să iasă de pe pilot automat și să se bucure de viață. Ei îi place să se joace, să călătorească, să danseze, să deseneze, să scrie, să creeze. Îmi pare rău că n-am mai multă încredere în ea. Latura ei melancolică, boemă, culmea, nu mă sperie. Este ceea ce-mi place cel mai mult la ea și ceea ce cred că o face specială, profundă. E copleșitor uneori să te simți de parcă te trăiesc două femei, de multe ori la poluri opuse, dar sper să facă pace. Îmi doresc să fac mai mult loc pentru amândouă să se exprime.

rem


eu nu mă întreb cum e pentru cei care iau droguri

știu deja

am și eu viciul meu la care mă întorc seară de seară

e starea aia dintre somn și veghe

nu mă pot opri să revin la ea nici dacă aș vrea

imposibil

sunt dependentă

fiindcă în atârnarea aceea dintre real și imaginar

pot să fac tot ce vreau

să fiu cine n-am curaj să fiu

acolo între vis și nedormire

arăt perfect

mă port perfect

spun lucrul potrivit, la momentul potrivit

creez scenariu după scenariu

sunt atât de disperată după acea trăire încât am devenit genială în a descoperi moduri de a-mi lua doza

oricând, oriunde

o fac chiar cu ochii deschiși, când îmi împărtășești bla-blauri la cafea

o fac dimineața, la brunch ori cu prietenii când ne strângem pentru a bea

oricând realitatea devine prea greu de suportat

cad

         ușor

                   în

                          visare

Astăzi contez pentru mine


„De ce scrii, Andra? Și dacă o faci, de ce nu ții ceea ce scrii pentru tine, pentru jurnalul tău? De ce trebuie să o faci public?”

Îmi pun această întrebare aproape obsesiv în ultima vreme. Rulează continuu în mintea mea deoarece doresc să îmi dau un răspuns sincer, dureros de sincer dacă este nevoie. Vedeți voi, anul acesta am fost mai mult ca niciodată preocupată de propria autenticitate. Iar în căutarea aceasta am descoperit nevoia mea exagerată de admirație, am putut în sfârșit să o privesc drept în față, să o recunosc, să nu mai fug de ea, să vorbesc despre ea, să o accept și să lucrez la a o vindeca. Nevoia de admirație noi toți o avem, când facem ceva demn de ea și ne este recunoscută, apreciată, ne oferă o stare de bine, ne ridică stima de sine, deci este firesc să o dorim, să o căutam, să o primim, însă când ea te aruncă în perfecționism, workaholism, people pleasing și incapacitatea de a fi vulnerabil, devine o problemă. Cel puțin pentru mine. Așadar, în ceea ce privește scrisul, am vrut să știu exact cât este despre hrănirea nesănătoasă a egoului și cât este despre altceva. Dacă este despre altceva, despre ce anume este? Faptul că mult timp n-am găsit răspunsul a fost unul din motivele pentru care n-am reușit să scriu susținut. Desigur, nu este unicul motiv, dar le iau pe rând.

Răspunsul mi l-am dat recent, la scurt timp după ce mi-am recitit jurnalele din adolescență. Mi-am dat seama că scrisul mi-a servit ca instrument de copying, de a face față multor lucruri dureroase pe care le trăiam atunci. În scris puteam să-mi mai dau voie să fiu eu, cu bune și rele. Nici acolo în totalitate, dar mai bine decât deloc. Teama de „ce spune lumea” era imensă. Am crescut într-o societate în care „ce spune lumea” era mult mai important decât ce ne spunem noi despre noi, decât ce vrem noi de la noi și am cărat greutatea aceasta cu mine până în viața de adult. Deși n-ar părea. Mulți n-ar spune asta despre mine, n-ar zice că mă descrie. Mai degrabă ar zice că sunt arogantă, tipicul „know it all”, „grandomană” cum mi-a zis o fostă colegă de liceu (scriu rândurile astea cu zâmbetul pe buze, pot în sfârșit să mă amuz pentru că acum știu că nu este așa, dar atunci m-a durut, de aceea nici n-am uitat). Dacă mă întreba cineva de treaba asta, i-aș fi zis că poate oi fi avut problema aceasta cândva, dar acum cu siguranță nu, fiindcă par un om sigur pe mine, vocal, puternic, care de multe ori intimidează, care contrazice pe teme sensibile, care merge uneori contra curentului sau părerilor populare. Mă mințeam, nu voit, dar o făceam.

Am început blogul acesta undeva prin 2014 parcă. Aveam 20 și puțin de ani. Uitându-mă în spate, analizând cât de mult conta părerea altora despre mine, mi se pare un miracol că am avut curajul să o fac. Poate pentru unii nu este mare lucru, dar pentru mine reprezintă enorm. De fiecare dată când am scris ceva public sau scriu în prezent, îmi arată că eu contez pentru mine, că pot să îmi fiu alături, că e mai important ce simt eu despre mine, nu restul. Este de fapt una din resursele importante din viața mea care mă fac să mă simt puternică și autentică. N-am să vă mint și să susțin că nu mă bucură tare atunci când scriu ceva și place sau, poate, ajută. Mă bucură enorm, dar mai tare mă încântă că nu e motivul principal pentru care o fac. Îmi confirmă că sunt pe drumul cel bun. Sper că sunt. Nu mai vreau să am certitudini. Încerc să găsesc confort în a nu avea toate răspunsurile. Am îmblânzit din pornirile maniheiste.

Prin urmare, de fiecare dată când o să mai vedeți că am postat ceva scris de mine, să știți că nu mi-a fost ușor, mereu o fac cu îndoială, teamă, anxietate, dar cumva am găsit puterea să fiu alături de mine, faptic, nu doar la nivel declarativ.

Doamne, ce greu este! Tremur. 😊

Blog la WordPress.com.

SUS ↑