A început școala. Este al doilea an când stau pe tușă. Mi-au scris părinți, chiar și copii, dacă și când îmi reiau activitatea. Îmi spun că le lipsesc și că învățatul englezei nu mai este la fel fără mine. Desigur că mă atinge teribil pe suflet să știu că am fost și sunt apreciată, că celor mici le este dor de mine, cum îmi este și mie de ei, însă era de mult vremea să dedic timpul meu familiei. Probabil nimic altceva în afară de venirea lui Emi nu m-ar fi determinat să iau o pauză atât de mare, oricât de obosită aș fi fost sau de tare mi-aș fi dorit, pentru că, în mintea mea, aveam o misiune. Despre asta o să vorbesc cu altă ocazie. Acum vreau să scriu despre altceva care mi-a tot dat târcoale printre gânduri de când mi-am dat seama că se apropie un nou an școlar.
Anul acesta se fac 13 ani de când am început să lucrez cu copii. Mi-aduc aminte ce cocktail de emoții, frici, îndoieli, convingeri (mai bune, mai depășite) mă încercau. Uitându-mă în urmă și analizând ce aș fi avut nevoie la început de drum ca să facă ordine și liniște în mintea și sufletul meu, ar fi fost un mentor înțelept și blând care să îmi dea încredere, speranță și câteva sfaturi utile. Dacă aș avea puterea să mă întorc în trecut și să îmi fiu eu mentorul acela, mi-aș spune așa:

👩🏻‍🏫Cunoașterea copilului este la fel de importantă precum materia
Dincolo de o cunoaștere bună a materiei pe care dorești să o predai, la fel de important este să cunoști psihologia copilului, etapele de dezvoltare fizică și motrică, cognitivă, afectivă, socială, chiar și morală a copiilor. Știu că, atât ca elevă, cât și în anii de formare ca profesor de limbi străine, cel mai mare accent s-a pus pe cunoașterea gramaticii, pe elaborarea documentelor, pe performanță și pe predarea interactivă, însă este esențial să știi ce motivează elevii, ce pot și nu pot face în funcție de vârstă, cum să nu rușinezi și să critici aiurea, cum funcționează memoria, atenția, voința, gândirea, cum încurajezi comportamentul dorit la clasă sau pe copiii timizi să participe la oră, cum învață copiii neurodivergenți. Aș putea scrie pagini întregi aici.

👩🏻‍🏫Respectul se câștigă, frica se impune
Este o diferență între frică și respect. Frica este ușor de implementat, dar respectul se câștigă în timp, la fel cum construiești o casă, începând cu fundația, adică prin a crea un spațiu de siguranță și încredere. Și nu, nu ți se cuvine doar pentru că ești mai mare, ai terminat o facultate și un master sau pentru că pe vremuri copiii respectau profesorii fără discuții. De multe ori, ce numeam respect înainte era de fapt teamă.

👩🏻‍🏫Recunoaște-ți greșelile și cere-ți scuze
Admite când greșești și cere-ți iertare, fie că ți-ai pierdut cumpătul, fie că te-ai încurcat la lecție. Nu e adevărat că elevii nu te vor mai respecta, ba dimpotrivă. Mai mult, servești un exemplu de asumare a responsabilității, de normalizare a faptului că uneori gafăm, suntem oameni, nu suntem perfecți, dar că este esențial să reparăm. În plus, o să fii surprinsă cât de ușor iartă copiii. Dacă nu o să îi privești cu superioritate, o să ai multe de învățat de la ei, nu doar ei de la tine.

👩🏻‍🏫Nu trebuie să fii perfectă
Și da, o să îți pierzi uneori răbdarea, o să spui lucruri nepotrivite, o să fie situații pe care n-ai să știi să le gestionezi, o să greșești. Iartă-te și tu pentru ele! Nu lăsa vina să se transforme în rușine, să te descurajeze, să te blocheze din a evolua. Nu ne-am născut învățați, nu înseamnă că ești o persoană și o profesoară rea. Lasă sentimentul de vină să te călăuzească către moduri mai bune de a reacționa și nu avea așteptări nerealiste de la tine. Toată presiunea asta se transformă în stres, îți va distruge sănătatea și energia vitală.

👩🏻‍🏫Nu este nevoie să știi tot
Nu îți fie frică nici să recunoști dacă ți se pune o întrebare la care nu știi răspunsul. Nu ești atotștiutoare. Dacă ai timp, folosește asta ca pe o oportunitate de a le arăta cum să caute răspunsuri la dilemele pe care le au. Dacă nu ai timp, promite-le că te vei documenta și le vei da răspunsul data viitoare. Notează ca să nu uiți. Atitudinea asta îi încurajează să rămână curioși și le servește drept model de modestie.

👩🏻‍🏫Fă din părinți aliații tăi
Educația de calitate se face împreună. Expresia „Este nevoie de un sat să crești un copil” este adevărată. Știu că vei avea parte de situații în care unii dintre ei te vor trata cu lipsă de respect, te vor desconsidera în fața elevilor, știu că te va durea, că te vei întreba de ce n-ai ascultat când ți s-a spus să nu te faci profesoară, dar atitudinea lor nepotrivită nu este etalon al valorii personale.

👩🏻‍🏫A motiva nu înseamnă a speria
„Pune mâna și învață dacă nu vrei să ajungi să mături strada” nu motivează adolescenții, de fapt îi descurajează și mai tare. Nu mai zic de mesajul toxic pe care îl transmite: anumite meserii sunt rușinoase și oamenii care le fac sunt inferiori.

👩🏻‍🏫Ține pasul cu generațiile
Înțelege-le mediul, interesele, pasiunile. Folosește-le drept sursă de inspirație pentru activitățile de la clasă sau de acasă. Nu e nevoie neapărat să te apuci de jucat Brawl Stars, dar să creezi o fișă cu avatarele din joc te poate transforma rapid în „cea mai bună profesoară”. Mai mult, le poți cere chiar și copiilor să vină cu idei pentru exerciții sau sarcini.

👩🏻‍🏫Învață să oferi feedback
Atât celor mici, cât și părinților. Într-un fel sună „Maria este o răsfățată”, „Victor este brânză bună în burduf de câine” și altfel sună „Îmi place la Maria că este un copil care știe ce vrea, dar trebuie să o ajutăm să înțeleagă că nu se poate mereu să facem doar cum își dorește ea”, respectiv „Victor este un copil cu mult potențial care nu știe cum să și-l pună în valoare. Am putea face următoarele ca să îl ajutăm să își găsească un ritm”.

👩🏻‍🏫Arată-le că îți pasă
Cel mai bun instrument motivațional, strategie didactică sau tehnică de management al clasei este relația pe care o legi cu elevii tăi, iar ca relația aceea să fie una bună, copiii vor, în primul rând, să simtă că îți pasă de ei cu adevărat.

👩🏻‍🏫Învață să pui limite
Știu că, deep down, îți este frică că nu te vor mai plăcea copiii sau părinții, dar testează această „teorie” și vei vedea că e nefondată. Nu trebuie să faci eforturi supraomenești ca să arăți că „nu faci umbră pământului degeaba”. Există o formă de epuizare emoțională care se numește burnout relațional și nu e fun deloc. Știu că pui mult suflet în ceea ce faci, dar dacă mai spui și „Nu” la tot felul de cerințe nu înseamnă că nu îți pasă.

👩🏻‍🏫Nu pune semnul egal între ceea ce faci și cine ești.
Se numește a fi workaholică și este tot o formă de dependență, chiar dacă e acceptată social.

👩🏻‍🏫Fii tu
Sfatul „Profesorul trebuie să fie un actor bun” nu îl lua. Fii autentică, lasă-i pe copii să te cunoască, râzi cu ei, fii fermă când este cazul, blândă când au nevoie, zi-le dacă ai avut o dimineață grea și îți trebuie 5 minute să te aduni. Nu ești robot și este un mod mai demn și sănătos decât să intri cu o falcă în cer și una în pământ la oră și să țipi la ei că nu stau locului.

👩🏻‍🏫Repetă-ți tot ce ai enumerat mai sus an de an sau ori de câte ori este nevoie.

La 20 și puțin de ani consideram că o profesoară bună este cea care face performanță, mai ales dacă lucra în mediul privat. Ca să obții aceste rezultate eram de părere că trebuie să fii bine pregătit, dar mai ales autoritar (dacă nu vrei să “ți se urce în cap copiii”). Aveam așteptări mari de la elevii mei și nu mă lăsam impresionată de lacrimi sau proteste. “Îmi vor mulțumi mai târziu” – îmi ziceam. Ca să învețe trebuie să mă respecte și pentru asta e nevoie să știe că nu e de glumă cu mine și că vor exista consecințe neplăcute dacă nu se țineau de treabă. Îmi plăcea totuși de atunci să utilizez jocul și metode moderne de predare, dar mă asiguram că știau că ceea ce facem nu e o joacă. Eram tânără și aveam ceva de demonstrat. Cu alte cuvinte, era despre mine și orgoliul meu și mai puțin despre copii.
Într-o zi, primesc un telefon de la un număr necunoscut. Răspund și la capătul celălalt se afla o doamnă în vârstă. Era bunica unui elev de-al meu. Mă sunase să mă roage să nu îi mai dau nepotului ei să scrie de nu știu câte ori un cuvânt pe care îl greșise (o practică destul de utilizată de profesori pe atunci – eu am fost pusă de către profu’ de la meditații în clasa a VIII-a să scriu la matematică o teoremă de 100 ori ca să nu o mai uit).

– Plânge, doamna profesoară, și spune că nu mai vrea sa vină la engleză.

Nu mai știu exact ce i-am răspuns, dar știu că am fost foarte deranjată de acel telefon. Nu-mi aminteam, când eram eu elevă, să fi pus cineva la îndoială ce zicea sau ce cerea un profesor. Totuși, ceva din situația aceea m-a pus pe gânduri. M-a atins și m-a făcut să mă întreb precum regii: Ce fel de profesor vrei să fii până la urmă, Andra? Iubit sau temut? Mentor sau sperietoare? Cum vrei să-și amintească de tine peste ani? Ce învață cu adevărat din experiențele astea? Poți face performanță și altfel? Performanța cu orice cost merită? Ce preț se plătește pe termen lung pentru asta?
Acela a fost începutul unei noi abordări a predării pentru mine. Am început să caut răspunsuri la întrebările mele și să testez diferite feluri de a fi ca dascăl. Am început să pun la îndoială anumite practici văzute la profesorii noștri și mi-am dat voie să fiu mai autentică cu copiii, lăsând teama că nu mă vor asculta.
Astăzi, știu că e o diferență între respect și frică, autoritate și fermitate, rezultate și performanță toxică, presiune oarbă. Și da, se pot obține rezultate bune și altfel decât cu “parul”. Cu empatie, încurajări, validări, cu blândețe, dar și fermitate, cu cerut iertare când greșești, cu admiterea faptului că nu ai mereu toate răspunsurile, cu sădirea sentimentului că îți pasă de ei și viitorul lor, pe bune.
Pozele acestea sunt făcute astăzi. Ei m-au contactat să ne revedem și și-au exprimat dorința să îl cunoască pe Emi. Mi-au făcut o mare bucurie și mă gândesc acum cu recunoștință la acea bunică care a trezit în mine dorința de schimbare fiindcă de niște ani mă bucur de relații mai frumoase și apropiate cu elevii mei și de faptul că se gândesc la mine cu același drag cu care mă gândesc și eu la ei.
Mulțumesc, dragilor! ❤️🤗

Permiteți-mi să mă prezint. Numele meu este Andra Racoviță, dar mi se mai spune „Teacher„, „Doamna-Doamna” sau „Doamna Chin” (când vor copiii să mă tachineze) și aș vrea să vă vorbesc puțin despre mine și despre ce reprezintă Englishtopia.

       Încă din copilărie visam să fac două lucruri în viitor: să fiu profesoară și să scriu. Chiar dacă am mai cochetat uneori și cu ideea de a avea o altă ocupație, întotdeauna m-am întors la acestea două. Scrisul a fost multă vreme o activitate intimă, rezervată pentru jurnalele mele sau „agenda cu nuvele” cum o numeam pe atunci, însă astăzi mă ajută să îmi spun povestea și sper să nu mă opresc aici. Plăcerea pentru predare a fost evidentă de timpuriu. Păpușile nu-mi scăpau de lecții sau de teme, adoptam adesea un aer de profesoară cu copiii la joacă, iar asta a continuat chiar și în generală când dragostea pentru limba engleză m-a împins să-mi testez abilitățile de dascăl pe câteva colege dornice să învețe aceasta limbă. În liceu deja nu mai aveam nicio urmă de îndoială că aveam să dau la Litere în speranța că asta mă va aduce mai aproape de a-mi îndeplini visurile.

        Aș minți dacă aș spune că nu am avut și momente în care m-am îndoit de alegerile mele, ba chiar prin facultate am vrut la un moment dat să renunț fiind convinsă că am făcut o greșeală mare. Oricui mărturiseam că doresc să fac o carieră în educație îmi spuneau că n-am minte, că voi fi săracă și voi merge cu ciorapii rupți pe stradă pentru că nu mi-i voi permite, iar copiii mă vor teroriza. Nu înțelegea nimeni de ce aș lua-o pe drumul acesta ce părea cu adevărat sumbru. Știam că lucrurile nu erau roz în învățământ și când îmi mai punea cineva problema așa, ajungeam inevitabil să mă îndoiesc de mine. But the heart wants what it wants…și n-am renunțat. Îmi plăcea mult ideea de a avea privilegiu să fac parte din formarea copiilor și totodata de a avea un impac, speram pozitiv, în viața lor. Știam că profesorii pot schimba destine. Am simțit-o pe pielea mea. Am luat multe decizii în funcție de cât de mult am admirat sau nu anumiți dascăli. Îmi propusesem să fac parte dintre cei buni. Mai mult, munca cu tinerii mă încânta enorm spre deosebire de perspectiva de a lucra cu adulți. Așadar, pe vremea când eram încă studentă la Master – Studii Anglo-Americane – am început să îmi caut de muncă. Cum la școlile de stat perspectivele erau puține, am zis să îmi încerc norocul la privat.  Am pornit foarte pesimistă la drum. Eram tânără, nu aveam experiență și nici nu dădeam pe afară la încredere în sine. Mă gândeam că va dura mult până avea să mă angajeze cineva. Totuși, am găsit, nu mai știu cum, un anunț despre un post vacant la un afterschool. M-am prezentat la interviu și, spre surprinderea mea, am fost angajată. Am să fiu veșnic recunoscătoare celei care mi-a oferit această oportunitate și încrederea avută în mine. Am învățat extrem de multe lucruri despre mine, despre ce presupune meseria aceasta, dar mai ales mi-a oferit o viziune despre ce doresc să fac mai departe cu viața mea. După ce am încheiat colaborarea mea acolo, am încercat să fac ceva pe cont propriu. Nu aveam să știu atunci, dar după niște ani de încercări, eșuări, muncă, ambiție și o doză mare de încăpățânare a luat naștere Englishtopia.

        Englishtopia este un centru axat pe învățarea limbii engleze într-un mod plăcut, eficient, centrat pe nevoile cursanților, unde abundă predarea bazată pe atașament. Consider că sunt mai mult decât o simplă profesoară de limbă engleză pentru cei care au ales să studieze această limbă alături de mine, iar acest lucru îmi este adesea confirmat de copii, care uneori îmi spun că le sunt ca o prietenă, sau de părinții care mi-au investit cu încredere această responsabilitate și cu care am, de cele mai multe ori, o relație strânsă. Consider că este importantă în educația tinerilor comunicarea constructivă dintre părinți și profesori, în special atunci când al lor copil întâmpină obstacole în calea învățării.

         Cu această ocazie doresc să le multumesc tuturor celor care au crezut în mine și mi-au oferit șansa de a face parte din viața sau formarea lor. Datorită lor a luat naștere Englishtopia, mai exact, visul meu de a crea un spațiu, un „tărâm fermecat” dedicat studiului limbii engleze.