Necredincioasa, Ayaan Hirsi Ali

M-a chinuit tare cartea aceasta, la propriu și la figurat. Am terminat-o foarte greu și la mult timp după ce am început-o. M-am întrebat, desigur, care să fi fost motivul și am identificat mai multe. În primul rând, are legătură cu mărimea fontului ales. Am observat că cu cât scrisul este mai mic și înghesuit, cu atât mai mult îmi scade puterea de concentrare și viteza de citire. Mai pățește cineva așa :D? În cazul cărții de față, scrisul nu era nici pe măsura preferată de mine, dar nici foarte mic. Totuși, am parcurs-o mai greu decât alte lecturi. În al doilea rând, este o carte cu foarte multe detalii, nume, nume de clanuri, amănunte istorice, politice și acest aspect a adăugat la încetineala cu care am citit-o. Totuși, motivul principal a fost negreșit subiectul cărții. Am avut parte de multe șocuri, de numeroase paragrafe cutremurătoare, dureroase. Am simțit nevoia să iau pauze de la ea, fiindcă mă răscolea, dar fără să fi avut vreodată intenția de a nu o finaliza.

Pe scurt, este o carte autobiografică, a unei femei musulmane, care a trăit în Somalia, Kenya și Arabia Saudită, în sânul unei familii dure și stricte și sub influența Islamului. Povestea ei este una despre curaj, curajul cu care și-a înfrunta familia, semenii, cultura, prejudecățile, credința, așteptările societății, dar, mai ales, curajul de a denunța nedreptatea, violența împotriva femeilor, cruzimea, mutilarea. În prima parte a cărții, autoarea își prezintă copilăria și tinerețea, cu toate nedreptățile și tortura de care a avut parte, într-o manieră tranșantă, fără menajamente, însă totodată sensibilă și empatică. După ce și-a sfidat tatăl, refuzând căsnicia aranjată de acesta și fugind în Olanda, a doua parte a cărții se axează pe evoluția sa, pe capacitatea ei de a renaște din propria cenușă precum un phoenix și de a se adapta într-o nouă cultură, total diferită de cea în care a crescut. Dincolo de adaptare, Ayaan Hirsi Ali a reușit să găsească puterea să își construiască o carieră politică și, ulterior, să lupte pentru drepturile femeilor și reforma Islamului. Povestea ei, pe cât de șocantă, controversată, pe atât este de inspiratoare și uimitoare.

Las aici câteva citate răscolitoare.

„Dacă mama sau surorile ei erau atacate de către bărbaţi în deşert, era vina lor: trebuiau să plece de cum vedeau o cămilă necu- noscută. Dacă erau vreodată prinse, trebuiau să spună de trei ori: „Allah îmi este martor că nu vreau să am nimic de-a face cu tine, te rog să mă laşi în pace”. Să fie violate era cu mult mai rău decât să moară, deoarece aceasta întina onoarea întregii familii.
Dacă invocarea lui Allah nu avea niciun efect, bunica le-a învăţat pe fetele ei să fugă în jurul bărbatului, să se lase în jos, să-i atingă partea dintre picioare, de sub brâu, şi să-l tragă tare de testicule. Dacă nu scăpau, bărbatul putea să le lovească, dar ele trebuiau să-şi protejeze capul ca să încaseze loviturile numai în spate şi să spere că rezistă suficient de mult până leșină ata- catorul. Mişcarea aceasta se cheamă Qworegoys, iar femeile din familia bunicii mele le învățau la rândul lor pe fiicele lor, exact aşa cum le învățau să facă garduri din ramuri spinoase ca să pro- tejeze coliba de hiene.”

„În Matabaan, pereții closetului nu erau decât nişte bete legate între ele. În mijlocul podelei din pământ bătătorit era o gaură mare cu două pietre de o parte şi de alta. Trebuia să-ţi aşezi picioarele pe câte una dintre acele pietre şi să urinezi sau să ai scaun, în faţa unui public mare şi ostil alcătuit din muşte. Eu şi Haweya eram îngrozite de gaura respectivă când trebuia să o folosim; mai mult decât atât, picioarele noastre nu erau destul de lungi ca să le întindem. Aşa că, sub supravegherea mamei şi a bunicii, ne făceam nevoile în tufişurile din apropiere.
Acum, mă urcasem totuşi şi mă uitam la gaura neagră şi adâncă a latrinei. Mirosul era îngrozitor, iar muşte uriaşe zumzăiau împrejur. Deodată, Mahad a alergat în spatele meu şi m-a împins înăuntru. Am ţipat cum nu mai făcusem niciodată. Latrina era cu adevărat dezgustătoare şi foarte adâncă, pe deasupra, îmi venea aproape până la umeri. Când mama m-a pescuit de acolo, eram într-o stare de nedescris şi la fel erau şi hainele mele noi. A început să-l blesteme zgomotos pe Mahad.

• Să te ia Atotputernicul Allah! Să putrezeşti într-o groapă! Să mori în flăcări! La ce mă puteam aştepta vreodată de la tine? Comunistule! Evreule! Eşti un şarpe, nu eşti fiul meu!

Mahad o făcuse să îşi piardă complet cumpătul. Într-un acces de furie, l-a apucat pe Mahad şi l-a aruncat în latrina respingătoare. Apoi, bunica a trebuit să-l pescuiască pe Mahad şi aşa o bună parte a dimineții festive s-a scurs ca să ne redea din nou curăţenia.”

„În Somalia, ca în multe alte țări din Africa și din Orientul Mijlociu, fetițele sunt purificate prin tăierea organelor genitale. Nu există o alte modalitate de a descrie această procedură care, în mod normal, are loc în jurul vîrstei de cinci ani. După ce clitorisul și labiile interne sunt îndepărtate sau, în cele mai compătimitoare zone, doar crestate sau străpunse, toată zona este apoi cusută, astfel încît o bucată groasă de țesut alcătuiește o centură de castitate formată chiar din pielea cicatrizată a fetei. I se lasă cu grijă o mică gaură care să permită un jet mic de urină. Doar o forță puternică poate să lărgească țesutul cicatrizat pentru sex. Mutilarea genetică a femeii precedă Islamul. Nu toți musulmanii fac asta, iar cei cîțiva care nu o fac nu sunt islamiști. Dar în Somalia, unde realmente toate fetele sunt excizate, obiceiul este deseori invocat în numele Islamului. Se spune că fetele necircumcise vor fi posedate de diavol, vor cădea pradă viciilor și pierzaniei și vor ajunge prostituate. Mai-marii religiei islamice niciodată nu descurajează această practică: ea asigură puritatea fetei, spun ei. Multe fete mor în timpul sau ulterior exciziei, din cauza infecțiilor. Alte complicații provoacă durere enormă, care durează mai mult sau mai puțin toată viața. Tatăl meu era un om modern și considera această practică barbară. El a insistat mereu ca fetele lui să nu fie tăiate. Nu la mult timp după (…) bunica a considerat că a venit timpul ca și noi să suportăm demnitatea necesară și adecvată a purificării.”

„ Femeile musulmane credincioase trebuiau să-și acopere trupurile pînă și în fața unui bărbat orb, chiar dacă se aflau în propria casă. Ele nu aveau dreptul să meargă pe mijlocul străzii. Nu trebuiau să se mute din casa tatălui lor fără permisiunea acestuia. Mi se părea remarcabil cum atît de mulți gînditori musulmani filosofaseră despre măsura în care pielea femeii putea să rămînă neacoperită fără să producă un haos care să aducă schimbare în peisajul obișnuit. Aproape toți acești gînditori fuseseră de acord cu faptul că, odată ce o fată ajunge la vîrsta pubertății, toate părțile corpului ei, cu excepția feței și mîinilor, trebuiau să fie acoperite cînd se afla în compania unui bărbat care nu face parte din familie, precum și ori de cîte ori ieșea din casă. Asta se întîmpla din cauză că pielea ei neacoperită i-ar fi făcut pe bărbați să fie cuprinși de o frenezie incontrolabilă de excitație sexuală. Dar nu toți gînditorii erau de acord cu privire la care parte a feței și mîinilor erau atît de ademenitoare încît trebuia să fie acoperită. Unii învățați susțineau că ochii femeii erau cea mai puternică sursă de provocare sexuală: cînd în Coran se spune că femeile trebuie să-și coboare privirea, asta înseamnă, de fapt, că trebuie să-și ascundă ochii. Alții erau de părere că pînă și vederea buzelor unei femei, mai ales a celor pline, care erau ferme și tinere, puteau să-l aducă pe bărbat într-o stare de excitare sexuală maximă. Iar alți gînditori alocau pagini peste pagini arcuirilor senzuale ale bărbiei, unui nas frumos sau unor degete lungi și subțiri și tendinței pe care o aveau unele femei de a-și mișca mîinile într-o manieră care atrăgea atenția asupra plăcerii pe care o ofereau. Profetul era citat pentru fiecare din aceste restricții. Gîndurile erotice păcătoase ale unui bărbat erau mereu din vina femeii care-l incita.”

„Odată, când mă duceam la matatou, am auzit pe cineva ţipând: „Hoțul!” O mulţime prinsese un bărbat care alerga pe stradă, un băiat din Kenya, cam de vârsta mea, care nu purta decât o pereche de pantaloni scurţi. Când am trecut pe lângă ei, l-am văzut pitindu-se de frica lor la pământ, în mijlocul unui cerc pe care-l formaseră oamenii care aruncau în el cu pietre mari.
Mulţimea devenea tot mai numeroasă şi mai hotărâtă, unii erau îmbrăcaţi în zdrenţe, alţii purtând costume. Fete tinere aclamau de parcă echipa kenyană câştigase cupa mondială. Erau pietre, ţipete, lovituri şi tot mai multe pietre. Oamenii strigau: MWIZI, MWIZI, „HOȚ, HOȚ”. Copilul era grav rănit. Îi curgea sânge din cap. Avea ochii atât de umflați, încât abia dacă îi mai puteai distinge. Apoi, cineva l-a lovit tare în gură şi pur şi simplu zăcea acolo, pe pământ, schimonosit de durere.
Credeam că o să vomit. M-am tras înapoi; nu puteam să mai privesc. Asta era cea mai dezgustătoare privelişte pe care o văzusem vreodată. Mă simţeam vinovată şi numai pentru faptul că am privit, nu mai spun să fi participat la ea. Băiatul probabil că murise. Cât am trăit în Nairobi am auzit despre linşări: hoţi omorâţi pe stradă de către mulţimi răzbunătoare. Dar era pentru prima dată când ve- deam cu ochii mei aşa ceva.”