Meniu Acasă

Graba strică treaba…


             Peste asta am dat astăzi pe The Idealist scroll-ând puțin pe Facebook și m-a amuzat teribil deoarece mi-a amintit de o perioadă foarte „interesantă” din viața mea.

             Ei bine, dacă împărțim tradițional timpul în î.Hr. (înainte de Hristos) și d.Hr. (după Hristos), unii își împart viața în două în funcție de anumite evenimente care i-au marcat sau le-a schimbat viața într-un mod bun sau, de ce nu, în rău: viața înainte și după un examen important, sau înainte și după căsătorie, ori înainte și după copil, înainte și după persoana pe care o considera marea iubire, dar care le-a călcat inima in picioare, după asta pentru unii viața a fost o vreme înainte și după Jack (or you name it), sau, ca să fie actual, viața înainte și după Covid-19, iar lista poate continua la nesfârșit. Eu, până la vârsta de 31 de ani, am ales să îmi împart viața înainte și după ce mi s-a măritat prima prietenă (Textul are și accente de pamflet, așa că citiți-l ca atare. Nu luați tot literalmente). Îmi amintesc și acum, făcând parte dintr-o gașcă destul de mare de fete-prietene, că ne-am bucurat pentru ei, erau tineri, frumoși, iar pentru mine a fost mereu un act de care m-am agățat cu speranță pentru că mă făcea să cred din nou în puterea iubirii. Îmi amintesc că în ziua nunții lor, la biserică am plâns (și nu a fost singura la care am făcut asta), căci m-a emoționat momentul. Ce să fac dacă sunt o romantică incurabilă. Desigur că viața și-a urmat cursul firesc și ușor, ușor și-au făcut și alții curaj să pornească în această nouă etapă. Nimic mai frumos, însă, în naivitatea mea, nu am bănuit nicio clipă ce va însemna asta pentru mine. Mă gândeam că totul se va rezuma la petrecerea burlăcițelor, la a-ți găsi o ținută elegantă și la seara nunții propriu-zisă. Nu era mereu ușor. Uneori eram strâmtorată cu banii, alteori mi se părea mai accesibil să ajung astronaut la NASA decât să găsesc o rochie frumoasă la prețuri decente sau să rezist mai bine de 12 ore pe tocuri într-o zi caniculară, însă am considerat că marele stres era al mirilor care se ocupau de organizare și se dădeau peste cap cu fel de fel de lucruri ca să aibă atât ei, cât și invitații lor parte de o seară faină când venea vremea. În sinea mea nu înțelegeam Grinch-ii care dădeau ochii peste cap la fiecare invitație de nuntă primită. Ce putea să nu îți placă? Nunțile au devenit repede o scuză universal valabilă și acceptabilă de a te distra (mai ales după o vârstă), un fel de noul Fratelli, ceva mai costisitor într-adevăr, dar cu mâncare, muzică, dans, voie bună, plus prilejul de a petrece o seară întreagă alături de familie și prieteni dragi. Chiar am avut parte de momente foarte mișto, în care m-am simțit foarte bine și nu mi-au stat picioarele mai deloc. Cum voiam să mă așez, hop, începea o horă mai faină ca precedenta și, ca hipnotizată, mă întorceam pe ringul de dans. Până la urmă, de câte ori poate să ți se mărite/ însoare prietenii apropiați sau o rudă la care ții, un frate/o soră etc.? (Este o întrebare retorică, nu răspundeți deoarece știu că răspunsul poate varia de la o dată la o mie, dar așa judecam eu pe atunci). Așa că mergeam pe ideea „make the most of it!”.

                Pfff, problema a venit în momentul în care am intrat într-o relație serioasă cu omul cu care urmează să mă mărit de altfel și am început să fim „bullied”, constrânși dacă vreți, în a le urma exemplul prietenilor și asta cât mai repede posibil de parcă intrasem într-un soi de maraton și ultimul care ajungea la linia de finish era parcă mai fraier sau ceva. La primele „Voi când urmați?”, „Așteptăm nerăbdători să dansăm și la nunta voastră.” Sau „Voi când aveți de gând să faceți pasul ăsta?” n-am dat importanță, răspundeam amuzați că o veni și vremea noastră, însă întrebările astea au devenit din ce in ce mai frecvente, mai intruzive și iritante. Cum mă întâlneam cu cineva cunoscut care îmi adresa astfel de întrebări deja îmi strica buna dispoziție. Gândindu-mă ca unii oameni nu mă întrebau ca să mă enerveze neapărat, am căutat fel de fel de răspunsuri care să-mi satisfacă interlocutorii, chiar am devenit creativă, dar rareori i-a mulțumit ce am avut de zis. Am încercat să le răspund sincer, mărturisindu-le că nu dispunem în momentul acela de banii necesari ca să organizăm o nuntă. Și începeau:

– Dar ce așa mari costuri ai găsit? Dai doar avansurile și restul plătești din ce aduni la nuntă.

– Nu mă simt confortabil să fac asta. Poate nu vom reuși să acoperim cheltuielile.

– Ei, te-ai găsit. Astea sunt cazuri rare, nu o să ți se întâmple taman ție.

– Îmi doresc și eu anumite lucruri la nunta mea care presupun costuri suplimentare și cum nu arde, nu văd de ce ne-am grăbi.

– Acum ai și pretenții? Asta e, faci de cât îți permiți. Te întinzi cât îți e plapuma, știi vorba aia.

Când am văzut că asta nu ține le-am replicat că momentan ne concentrăm pe a ne face un rost, a ne stabiliza cariera și apoi o să luam in considerare și „măritișul”.

– Păi, cât aveți de gând să așteptați? Timpul trece și nu iartă pe nimeni. Dacă o lălăiți așa, copil când mai faceți? La 40 de ani (de parcă nu există și oameni care fac la vârsta aia și sunt bine mersi)? O să mergeți după ei la școală și o să creadă lumea că au venit să-i ia bunicii.

Bun. Nici asta nu a ținut. Am început să fac glume zicând că ne luam când o vrea bunul Dumnezeu. Am constatat amuzată că, deodată, El nu mai era capabil de minuni și îmi spuneau rapid că asta ține de voința mea. Am trecut la următorul nivel și am zis ca e cazul să îi șochez prin a-i induce în eroare spunându-le că nouă ne este foarte bine și așa, poate nici nu o să ne luăm sau nu vom face copii. Dacă mă agasau rău, le ziceam să-l întrebe pe Ștefan, sperând că are el o replică mai bună.

            Aș putea să mai scriu o grămadă despre asta, însă aș vrea să trag o concluzie. Mi-am dat seama la un moment dat că nu aveam să găsesc vreodată un răspuns mulțumitor oricât de mult aș încerca. Am fost dezamăgită să descopăr că pentru unii nu era suficient că mă aflam într-o relație în care mă simțeam bine, mă simțeam iubită, fericită. Da, nu era totul perfect, însă perfecțiunea există doar în poze. Faptul că eram mulțumită cu ce aveam atunci nu era îndeajuns, trebuia neapărat să „intrăm în rândul lumii”, să bifăm o căsuță în așteptările societății, și toate astea, preferabil, până la 30 de ani, că după, probabil, expiram. Și mai dureros a fost să sesizez că pentru unii era chiar distractiv, era punctul culminant al zilei lor, marea bucurie a zilei, să vadă „dacă reușește să bage mortul în casa” celor vizați.

                 Oamenilor, eu sper să ne dezobișnuim odată pentru totdeauna de acest obicei prost. Stați puțin și rumegați înainte de a bombarda lumea cu părerile voastre. Nu înseamnă că dacă v-ați luat voi trebuie acum să se ia toată populația. Stilul tău de viață și alegerile tale te privesc personal și nu e obligatoriu să fie ceea ce îi face pe restul fericiți. Eu nu spun să nu întrebați un cuplu dacă vor sau nu să se căsătorească, dar e indecent să insistați mai mult decât e cazul, mai ales că puteți să atingeți o coardă sensibilă și dintr-o chestie inofensivă să ajungeți să faceți rău. Poate fără să vreți stați de vorbă cu o persoană care chiar își dorește mult asta, dar partenerul nu e pregătit sau, poate din diverse motive pe care aleg să nu vi le spună și nici nu vă privesc, nu pot face pasul acesta, iar voi nu faceți altceva decât să puneți sare pe rană. Poate credeți că îi ajutați, dar când vreodată a ajutat asta pe cineva? Cred că toți știm și cazuri în care partenerii s-au luat din cauza presiunii puse pe ei din partea familiei, prietenilor, societății și nu s-a terminat cu „happily ever after”, ci, eventual, cu un divorț. De când ne-am logodit, lumea s-a mai calmat și nu ne mai agasează chiar așa tare, însă am observat că pe cei proaspăt căsătoriți, care nici bine n-au „gustat” din acest statut, deja îi terorizează cu: „Și un copil când faceți?”. Dacă au deja un copil, nici așa nu scapă: „Al doilea copil când vine?”.

                 Dacă chiar vă pasă de persoanele astea, întrebați-le în primul rând de sunt fericiți. Căutați să-i ascultați, să-i înțelegeți și să respectați drumul pe care vor să și-l aleagă ei în viață. Până la urmă asta ne dorim, nu-i așa? Oamenii să fie cu adevărat împliniți, orice înseamnă asta pentru ei, nu doar să dea bine pe Instagram, nu?

Categorii:Cugetări și versuri

andraracovita

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat: